Emanciparea, gloriosul drum înfundat?
În faza romantică (să spunem) venind în întâmpinarea unor nevoi, procesul de emancipare duce la transformări pozitive. Așa a fost când ideologiile au pus temelia societăților democratice, când a avut loc secularizarea, reforma unor religii, culte, biserici și când, prea mult disprețuite și ținute sub obroc, energiile feminine s-au pus în slujba societății fondând mișcările feministe.
După faza ascendentă se instalează treptat, entropia. Asta înseamnă alterare, pervertire, deturnare a rosturilor inițiale. Declasare. Azi iluminismul a îmbătrânit, politicile s-au pus în slujba corupției, ideologiile întrețin conflicte primejdioase, bisericile s-au ideologizat, lumea bâjbâie confuză în post-adevăruri. Populismul a sălbăticit democrația, misoginismul și feminismul par gemeni.
Emanciparea femeilor, indispensabilă pentru civilizarea oricărei societăți, a adus și promisiunea unei lumi înnoite care, promovând dreptatea, egalitatea de șanse și valorile fundamentale, e purtătoare de pace. Cu această idee nobilă, elita feminină a României din secolul XIX a pus temelia feminismului autohton. Mișcarea a progresat prin activitatea unor personalități din mediul urban, în principal academic, reușind să schimbe multe din neajunsurile istorice ale țării noastre, dar prea puțin în zonele rurale și cele defavorizate. Comunismul a pus capăt emancipării sănătoase, iar regimul post 89 n-a schimbat mai nimic în această privință.
În Europa interbelică, feminismul a continuat lupta pentru drepturile femeilor, al doilea val generând însă și efecte politico-ideologice provocate de schimbarea standardelor de moralitate. Pentru că acest nou val s-a cuplat cu libertatea adusă de revoluția sexuală. În câteva decenii, lumea XX a trecut de la tabuuri absurde și interdicții mutilante pentru viața femeilor la libertatea clamată în „Al doilea sex”, cartea celebră a Simonei de Beauvoir.
Interzisă în Spania dictatorului Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, „Al doilea sex” a fost inclusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX.
„… Această carte, apelând la toate domeniile cunoașterii, era o adevărată mașină de război, o mașină menită să distrugă discursul construit de secole de dominație masculină.“ — Libération
„O anatomie a femeii care e un studiu de statură și proporții clasice, istoric, psihologic, fiziologic, social și sexual, precum și un comentariu cât se poate de pătrunzător asupra dualității rolului ei. Căci pe fundalul proiecției idealiste a femeii independente există realitatea conflictului «între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se afirmă întotdeauna ca element esențial și exigențele unei situații care o fac să fie un element neesențial».“ — Kirkus Reviews
„Al doilea sex a fost un act de o îndrăzneală prometeică – un furt al focului olimpian – de la care nu mai exista cale de întoarcere.“ — The New York Times
Simone de Beauvoir scrie despre oprimarea masculină, discriminarea sexuală, inegalităţile din lumea muncii, hărţuielile, concedierile femeilor însărcinate, abuzurile fizice şi morale la care erau supuse „tradițional”, femeile, cerându-le „să-și ia destinul în mâini”. Nimeni n-a mai făcut asta până atunci. Îndemnul ei depășește granițele suprapunându-se cu mişcările feministe americane.
Triumful avea să vină în mai 1968 când, pe fondul protestelor studențești de la Paris, „Al doilea sex” devine best-seller și ghid al tinerei generații.
Era vremea libertății nezăgăzuite, a acelui „Il est interdit d’interdire”, cuceritorul slogan al libertății absolute, adolescentine, a revoltaților „primăverii pariziene”. Un impuls izvorât din paradigma filozofic marxistă a negării negației nu poate însă să ducă în paradisul terestru al iluzoriului „power-flower”, ci dimpotrivă. Dar atunci nimeni nu se gândea la asta.
Să dăm însă, timpul înapoi. 1931, câțiva ani înaintea declanșării celui de al doilea război mondial.
Două absolvente strălucite din Franța primei jumătăți a sec. XX ale prestigioasei École Normale Supérieure din Sorbona au marcat societatea franceză de atunci influențând prin gândirea și viața lor filozofia și conduita socială a lumii de azi: Simone Weil și Simone de Beauvoir.
Născută la Paris în anul 1909 dintr-o familie de intelectuali evrei din clasa medie, remarcată pentru inteligenţa ei sclipitoare, Simone Weil absolvă filozofia la Ecolé Normale Supérieure pe primul loc, devansând-o pe Simone de Beauvoir. Se înscrie pe un traseu intelectual sinuos, mai întâi în activismul de stânga ca angajată la uzinele Renault, îl abandonează după ce înțelege înşelătoria ambalată ideologic și alege mistica creştină (fără a deveni practicantă în cadrul unui cult). „Cred că nimic nu e mai christic decât identificarea cu cei marginalizaţi şi aflaţi în suferinţă, „scrie ea, la scurt timp după ce-și dăduse seama că bravii luptători pentru drepturile celor sărmani nu voiau decât să-i folosească ca mijloc de parvenire.
„Ori de câte ori mã gândesc la crucificarea lui Hristos sãvârsesc pãcatul invidiei„, își mãrturiseste Simone Weil crezul unui prieten într-o scrisoare. Fragila Simone Weil intră în mișcarea de rezistență. Inclusă într-o misiune a „Franţei libere”, organizaţie de rezistenţã condusã de Charles De Gaulle, considerase firesc să se supună regimului de hrană raţionalizată acordat de Hitler francezilor în Franța ocupată. Răpusă de tuberculoză în sanatoriul de la Ashford din Anglia la doar treizeci şi patru de ani, cea numită „Fecioara Roşie” cu câţiva ani în urmă, n-a mai apucat să fie martoră dezastrului adus de bolşevism în lume. Deși a trăit atât de puțin, Simone Weil a marcat pe mulți intelectuali ai timpului său (Andre Gide, Albert Camus, la noi Nicolae Steinhardt)
Declarându-se atee încă de la 14 ani, Simone de Beauvoir alege drumul opus. „Voi construi o forță în care mă voi refugia pentru totdeauna» spune ea în scrierile timpurii. Această forță se va manifesta curând în viața ei prin voința fermă de a scrie. Vrea să scape de căsătorie, maternitate, cămin. Să trăiască liberă.()
«Nimic nu ne limita, nimic nu ne definea, nimic nu ne supunea; legăturile noastre cu lumea noi le cream; libertatea era însăși substanța noastră.» declară Simone de Beauvoir în „Puterea vârstei”, făcându-și ea singură portretul – France Culture
Și apoi, celebra frază prin care Simone de Beauvoir declanșează febra celui de-al doilea val al feminismului: „Nimeni nu se naște femeie, devine femeie”.
Împreună cu Sartre, ea experimentase deja acest lucru seducându-și elevele. Simone și Sartre întrețin relații cu elevi, unii din ei minori. Simone era cea care atrăgea fetele, întrucât apariția filosofului provoca repulsie tinerilor. Parteneră sexuală a Simonei, Olga Kosackiewicz, prima victimă, a ajuns să se automutileze cu arsuri și tăieturi pe piele, pentru că nu voia să facă sex cu Sartre. Bianca, Olga și alte tinere racolate de cuplu pentru a se distra au fost pe rând abandonate.
În 1938 Bianca Bienenfel avea16 ani și era elevă de liceu când a fost sedusă -intelectual și sexual- de profesoara ei de filozofie, Simone de Beauvoir. „La șaisprezece ani cazi ușor în orbire”, mărturisea ea mai târziu. Provenind dintr-o familie de evrei polonezi care trecuse prin multe necazuri, abia ieșită dintr-o copilărie zbuciumată, eleva e atrasă de siguranța acestei profesoare de 29 de ani care susține idei noi tulburătoare: libertatea femeilor, independența lor financiară, refuzul supunerii lor prin căsătorie și maternitate. Frumoasă, cochetă, pasionată, Bianca se lasă sedusă până la identificare cu modelul ei, îi împrumută și ticurile verbale, dorind să devină, ca și ea, conferențiar de filozofie. În anul următor, de Beauvoir o pasează principalului ei partener, filozoful Jean-Paul Sartre. Cei trei au format un menage a trois până în 1940, când Bianca a fost părăsită brusc de cei doi mentori și iubiți. Pentru tânăra evreică într-o Franță ocupată în care ororile naziste erau la ordinea zilei, abandonul brutal a fost devastator. Bianca a căzut psihic. A intrat în depresie severă de care n-a scăpat toată viața deși episoadele s-au rărit după căsătoria cu Bernard Lamblin și reluarea relației cu Simone, de data asta, platonică.
„Perversitatea a fost ascunsă cu grijă sub exteriorul blând al lui Sartre și aspectul serios și auster al lui Beauvoir”, avea să spună Bianca Lamblin, a treia lor victimă, în 1990, după moartea Simonei de Beauvoir, citind stupefiată scrisorile ei către Sartre și Jurnalul de război publicate postum.
Așadar, drama nu se terminase. Bianca descoperă în publicațiile postume ale idolilor ei din adolescență întreaga amploare a înșelăciunii profesoarei sale căreia îi căzuse victimă. Află direct de la celebrul cuplu existențialist cum și-au bătut joc de ea și au abandonat-o când s-au plictisit. Tonul cu care se refereau la ea era plin de dispreț. Retrăiește tulburătoarea aventură și șocul produs de trădare.
Bianca recade psihic dar își găsește puterea să redea întreaga poveste și efectele dramatice asupra vieții ei ulterioare într-o carte de mare răsunet în care dezvăluie cu amărăciune cum a făcut parte ca „terț în afacerile „contingente” ale lui de Beauvoir și Sartre” și cum a supraviețuit acelei aventuri rușinoase.
Bianca nu scrie doar despre de Beauvoir și Sartre și prăbușirea ei după abandon, ci și despre dragostea pentru soțul ei Bernard care a ajutat-o să se recupereze și despre viața întunecată din timpul ocupației germane când, în rezistența franceză fiind, a fost martoră la bătălia de la Vercors.
Cu 20 de ani înainte de publicarea cărții Biancăi Lamblin, steaua Simonei de Beauvoir se apropia de extincție. Nu mai era invitată prin cafenele să schimbe lumea. Tinerețea are doza ei de cruzime. Parisul intrase în vâltoarea protestelor studențești, dar „Baba” de 60 de ani e dată jos de pe baricade. E depășită. „Revoluţia rămâne masculină”, avea să declare chiar de Beauvoir, cu resemnare.
Lui Simone de Beauvoir nu-i rămâne decât să organizeze la ea acasă, dezbateri privind libertatea sexuală și legalizarea avortului. În locuința ei devenită cartier general al feminismului se naște „Manifestul celor 343″, publicat în Le Nouvel Observateur, cu trei sute patruzeci şi trei de semnături de femei, între ele o serie de actrițe celebre care declară că au făcut un avort. Acţiunile lor vor duce, în 1976, la legalizarea avortului.
Faimosul cuplu existențialist își menține însă atașamentul față de marxism până la invazia sovietică de la Budapesta din1956. Susțin amândoi independența Algeriei și semnează „Manifestul celor 121″, pentru dreptul la insubordonare.
Prin egalitatea de șanse, lumea contemporană a evoluat spectaculos. În același timp, gândindu-mă la efectele emancipării feministe confiscată de revoluția sexuală nu pot să nu constat ravagiile din viețile multora care nu știu, nu vor sau nu pot să-și prețuiască dreptul de a se bucura de libertate.
Greu de acceptat decăderea evidentă a lumii noastre atât de repede și ireversibil emancipate!
Un fost coleg îmi povestea de curând că aproape toate fetele dintr-un sat amărât din zona Mediașului și-au început viața sexuală la 12,13 ani, multe din ele fiind deja mame, altele victime sigure ale traficului de carne vie.
Promiscuitate, sărăcie, violență. Nicio rază din feminismul academic-filozofic nu ajunge în aceste locuri uitate în care dăscălimea e neputincioasă și popimea are alte treburi, după cum nici în multe alte periferii ale țării muribunde economic.
Iubire, responsabilitate, idealuri tinerești? De unde? De la anchilozații dreptei care cred că pot reimpune samavolnic o lume sectară, lipsită de libertate? De la șarlatanii stângii care mizează pe lipsa de educație a electoratului ca să-și mențină puterea?
Fetițe mame, familii destrămate, copii fără căpătâi. Numai în 2022 în spitalele din România au fost abandonați sute de copii. Ce se va alege de ei?
În „Cuvinte de dragoste”, tulburătorul documentar distribuit în toamnă de Astra fest, regizorul Nick Broomfield (unul din iubiții Mariannei) ne deschide fereastra în viața și povestea de dragoste a lui Leonard Cohen cu Marianne Ihlen, în oaza mirifică a artiștilor care era, în anii 70, insula Hydra. În insula paradisiacă, Leonard se dedică scrisului și compune muzică, iar Marianne i se dedică lui. În întregime. Grupul boem consumă mult alcool, se droghează și face sex. Fericirea dragostei complet libere și a consumului de substanțe tari le-a năruit viețile pe rând. Axel, băiețelul Mariannei, sfârșește într-un ospiciu norvegian, Marianne, într-un spital, praful se alege și de viața familiei prietene cu ei în timpul petrecut la Hydra, și a frumoșilor lor copii. Leonard Cohen are tăria să lase-n urmă acest stil de viață, retrăgându-se în secret într-un exil purificator la o mânăstire budistă din Nepal. Complet transformat revine în muzică cu cele mai frumoase creații ale sale. Și nu prea târziu ca s-o mai vadă odată pe Marianne în ultimele ei clipe de viață.
Dorința de libertate a omenirii a parcurs mileniile, dar abia în epoca modernă a devenit factor principal de accelerare a schimbărilor social-politice. Emanciparea, forța care învinge tabuurile și inerțiile istorice, a schimbat metabolismul politic și social în lumea democratică. În bine sau în rău? Și una și alta. Nevoia de a înlătura reguli anacronice, personaje malefice, obișnuințe împovărătoare a generat revoluțiile. A răsturnat regimuri politice, a schimbat instituții și relații sociale, a reformat biserici.
În câteva zeci de ani, ideologiile, emancipatoare cândva, au alunecat însă la extreme reînviind în viața planetei libere fantoma conflagrațiilor mondiale.
În același sens, libertatea sexuală câștigată în anii 70 a devenit un factor distructiv, pe fondul lipsei de educație sau a educației precare aproape generalizate.
Suferind din pricina dezumanizării accelerate a mediului în care trăim, uneori simțim cu strângere de inimă că libertatea e o himeră, o pasăre care a zburat de mult din sufletele maculate ideologic, contaminate de obsesiile acestui timp.
„Nimic nu e mai convingător decât decepția aceluia care a parcurs întregul drum și care, odată ajuns la capăt, depune mărturie că nu a găsit nimic.”
Libertate exterioară fără libertate interioară nu există.
Libertate fără adevăr nu se poate.
„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”
* Weil, Simone – situri in franceza despre Simone Weil si gandirea ei, in dmoz.org* Simone Weil: Facts | Spirit | Plato’s Cave | Weil’s Cave | Red Virgin
* The American Weil Society – The 2001 AMERICAN WEIL SOCIETY COLLOQUY
* https://www.goodreads.com/book/show/103717.A_Disgraceful_Affair
* https://historia.ro/sectiune/portret/simone-de-beauvoir-sex-si-filosofie-582810.html
* https://humanitas.ro/humanitas/carte/al-doilea-sex-1-2
* https://finesociety.ro/documentarul-despre-leonard-cohen-si-marianne-o-poveste-care-iti-frange-inima/
* ”Venus. Confesiuni fără haine”, Arte, 14 noiembrie 2017
* https://wordpress.com/post/noradamian.com/26050
Preacurata ocrotitoare a plagiatorilor
CV-ul de cinci pagini al Ligiei Deca lasă impresia că România are cea mai competentă ministră a educației din UE. Absolventă a unei facultăți de inginerie navală și navigație din Constanța, viitoarea ministră continuă studiile trecând în domeniul politicilor de educație în care își face și doctoratul la Luxemburg unde în 2016 premier era abilul Jean-Claude Juncker, prieten al președintelui Iohannis. Coincidență, desigur. Tema tezei „Internaționalizarea educației în Portugalia și România” anunța încă de atunci că ambițioasa Deca are anvergura necesară pentru a aduce educația din România la un prestigios nivel european. Mai ales că, în aceeași perioadă, ca doctorandă, a coordonat un proiect cu un titlu cât un referat: „Cercetare privind recunoașterea și utilizarea Registrului European privind Asigurarea Calității în Învățământul Superior (EQAR) de către guvernele celor 47 state membre ale Spațiului European al Învățământului Superior.”
Anterior, coordonarea unui proiect pilot pentru evaluarea INTEGRITĂȚII institutiilor de invatamant superior din Romania – „Coalitia pentru Universitati Curate” (proiect sustinut prin MATRA-KAP) pentru Societatea Academica din Romania (www.sar.org.ro) o recomandase deja ca fiind persoana ideală pentru a asigura această indispensabilă condiție a unui învățământ superior de valoare.
Faptul că Ligia Deca a ajuns în acest moment unealta politică a protejării plagiatorilor de la vârful puterii și din universități românești, că se dedică cu râvnă devalorizării educației din România, nu e doar o tristă ironie. E o trădare a ei însăși, dacă nu cumva tot ce a făcut pe parcursul carierei până a obținut această funcție n-a fost decât drumul unei ariviste lipsite de scrupule care a păcălit până și cele „47 de structuri studentesti nationale din 37 de tari, cu o afiliere combinata a aproximativ 11 milioane de studenti, in relatie cu Uniunea Europeana, Consiliul Europei, UNESCO si alte structuri europene competente in domeniul politicilor educationale pentru invatamant tertiar” pe care le-a reprezentat în 2012-2013, așa cum se laudă în impecabilul ei CV.
La mulți ani, țară!
Dincolo de astea există o țară adevărată care merită iubită.

PS.1 decembrie 2022 ziua când ia românească a intrat în patrimoniul UNESCO
LA MULȚI ANI, ROMANIA
Echilibristică riscantă
Acum 2 decenii, Patriciu, Țiriac și alți „suveraniști” îmbogățiți peste noapte nu doreau să intrăm în UE. Și nu făceau din asta un secret îi auzeam insistând pe subiect seară de seară, în tocșourile televizate, poate v-amintiți. La câți bani învârteau și la câtă influență aveau în etajele puterii, mă temeam ca nu cumva să li se facă pe plac.
Oricum, pentru ei, la fel ca pentru oligarhii lui Putin, toate ușile din lume erau deschise. În cele din urmă opțiunea pro-UE a decidenților a avut câștig de cauză. Banii europeni tulburau deja visele grangurilor politici dâmbovițeni. Cum pe vremea aia nu exista OLAF și nici EPPO, n-aveau de ce să se teamă. Prin urmare, hai și noi în UE cu grăbire, cu bănetul la unire, cât e ușa larg deschisă.
Integrată în 2004, cu o poziție deja consolidată în UE, Ungaria se bucura de încredere și respect. Investise fonduri europene substanțiale în proiecte de utilitate publică, în autostrăzi, spitale, etc Cât despre cât au sifonat din bani Orban și camarila lui, încă nu se știa oficial nimic. Probabil Orban avea de atunci fularul cu harta, poate dormea cu el la gât așteptând un moment potrivit în conexiune cu prietenul lui mai mare și mai puternic de la Kremlin.
În 2007, de îndată ce a fost primită în clubul european, România a dispus și ea de programe de finanțare ca toate statele membre. Asta după ce beneficiase, timp de un deceniu, de fonduri de preaderare fără controlul cheltuirii banilor. Ca urmare, banii s-au dus în principal în reședințe de lux și-n diverse aranjamente, multe „turistice” și mult mai puțin în proiecte de utilitate publică. Trai, neneacă, pe banii contribuabilului european. Teldrum e doar un exemplu.
Devenit iliberal și potrivnic UE, regimul Orban nu și-a mai înfrânat obsesiile sale teritoriale, cultivate ani de zile în toată zona europeană în care locuiesc și etnici maghiari. Premierul maghiar nu și-a ascuns anti-europenismul, și-a manifestat fără reținere proputinismul. Cinic, lipsit de etică, contaminat de poftele expansioniste ale teroristului de la Kremlin, iliberalul Orban continuă și acum șantajul la UE, uitând că banii europeni impun condiționări etice, de loialitate și juridice.
În Romania iliberalismul puterii a găsit soluția: se complace de ani de zile într-un mizerabil joc dublu care abia acum se vede clar. Vizita politică a d-lui Ciolacu cu scopul susținerii primarului pro-PUTIN al Chișinăului, un gest total neprietenesc față de Maia Sandu, de trădare față de aspirațiile europene ale Moldovei. O dovadă a ambiguității dezonorante pentru Romania a coaliției PSD-PNL.
–––
Grăitoare e și lista întâlnirilor lui Ceban în România:
Marcel Ciolacu (președintele PSD), miniștrii Cseke Attila (Dezvoltare) și Alexandru Rafila (Sănătate), senatorul PSD Paul Stănescu, Hubert Thuma (președintele CJ Ilfov), Ionel Arsene (șeful CJ Neamț), Petre Neagu (președintele Consiliului Județean Buzău). Emil Boc (primar Cluj), Mihai Chirica (primar Iași), Radu Mihaiu (primarul Sectorului 2), Robert Negoiță (primarul Sectorului 3), Daniel Băluță (primarul Sectorului 4), Cristian Piedone (primarul Sectorului 5), Soós Zoltán (primarul Târgul Mureș). Gabriel Pleșa (Primarul municipiului Alba Iulia), Tiberiu Iacob-Ridzi (Primarul municipiului Petroşani), Laurențiu Nistor (Președintele Consiliului Județean Hunedoara), Florin Oancea (primarul Municipiului Deva).
Malchimistul
De câțiva ani
toate zilele săptămânii sunt marți
malchimistului i-a reușit figura
pas după pas
minciună după minciună
în general toate au mers ceas
e mulțumit
merge bine și comerțul cu glod
vândut la preț de gold
îl îngrijorează însă
că și-a pierdut masca de protecție
și nu mai poate evita
autopsia preventivă
„în ziua de azi nu mai poți avea încredere nici în ai tăi”
colac peste pupăză
simte că
într-o marți
o să-i cadă și
cei doi dinți
din față
și va ajunge material de studiu în laboratorul
stârpiturilor politice
O rază de soare la sfârșit de toamnă
Globalizare occidentală vs globalizare euroasiatică
Oponența suveranism vs. globalizare continuă să sucească minți nevinovate. Cu contribuția uneltitorilor politico-ideologici de top care, știind că e vorba de o intoxicare de nivel planetar, își găsesc rost contribuind la marea înșelătorie în desfășurare a mega profitorilor lumii destinată prostimii de pe mapamond.
Globalizarea în viziune distopică pe axa russian imperialism and China everywhere, vs globalizarea „clasică” pe axa vestică, noul front pentru acapararea resurselor planetare e pregătit de ceva timp de propagandiștii putiniști în lume.
Dacă vestul a creat civilizațiile superior valorice de tip european, fundamentate pe libertățile democratice, cu toate imperfecțiunile inerente, imperialismul asiatic va continua, ca-n toată istoria lui, politica expansionistă de restricționare brutală a drepturilor umane, religioase și sociale, perpetuarea regimurilor totalitare și invaziilor în vecinătăți și în lume.
Punctul de inflexiune în care echilibrul fragil al lumii în care trăim a cedat acestei nebunii a fost alegerea lui Trump ca președinte al celui mai puternic stat al lumii occidentale. Odată cu victoria lui, Putin și-a bifat un succes epocal obținut „științific” prin propagandă și amestec în alegerile americane.
Un trump lacom și fanfaron într-o lume de nesătui.
Un megaloman obsedat de arme, un apostat religios militant pentru supremația stăpânilor albi care, după secole de formare a uniunii de state pe teritoriul american în spiritul patriotismului constituțional, a generat o stare asemănătoare celei dinaintea războiului civil provocând evenimente de o sălbăticie sinistră ca asaltul asupra Capitoliului.
Dacă în interior avea grijă de însămânțările interne de suveranism rasist, în exterior, președintele pactiza cu promotorii suveranismului asiatic făcând din țara lui un rai al tuturor posibilităților pentru propaganda putinistă și pentru copiuțele întreprinzătorului dragon chinezesc. Uniunea Europeană fiind și ea slăbită de războiul propagandistic dus de Rusia în chiar nucleul ei, cu un Trump reales la președinția SUA, globalizarea de tip asiatic ar avea drum liber.
Strălucitoarele femei iraniene
Am descoperit poeziile lui Forugh când aveam de două ori vârsta ei. Nu stilul m-a atras, ci acel ceva unic care ținea de forța și căldura spiritului ei, de universalitatea și autenticitatea mesajului lipsit de nombrilismul frecvent în poezia feminină, mai ales.
Dacă trăia acum, poeta iraniană Forugh-e Farrokhzad ar fi fost azi în stradă, la Teheran, fericită să ia parte la revolta conaționalelor ei. Cu șase decenii în urmă, Forugh (care în persană înseamnă strălucire, lumină) publica „Captiv”, primul ei volum de versuri. Împlinise 17 ani. Patru ani mai târziu, cu al doilea volum de poezie, „Zidul”, stârnește în continuare opoziția vehementă a tradiționaliștilor. Pentru că în poemele ei, Forugh ignora cu forța talentului și a convingerilor tabuurile poeziei persane clasice. Oricât de sublimă era dulceața ghazelurilor clasice, venise vremea ca poezia persană să renască în alt registru, să devină martorul vieții oamenilor și purtătorul viselor și dorințelor lor.
„Dacă la casa mea vei veni, tu, omule bun, lumină să-mi aduci
și o fereastră de la care
fericită să privesc
freamătul străzii”
Singură în disputa cu tradiționaliștii, în ciuda adversității lor neîmpăcate, poeta publică, studiază și își dedică talentul apărării celor vitregiți de soartă. Descoperind de timpuriu forța cuvântului, Forugh-e Farrokhzad mărturisește într-o scrisoare: „Ce bine era dacă muream și mă nășteam din nou găsind lumea total schimbată. O lume lipsită de atâta nedreptate, cu oameni care să-și fi uitat nimicnicia, cu oameni care să nu mai ridice ziduri în jurul caselor. A te lega de obiceiurile ridicole ale vieții, și a te pleca în fața limitelor și a zidurilor înseamnă a merge împotriva sensului naturii”.
În 1956, la 22 de ani, apare „Revolta”, al treilea ei volum de versuri.
Extraordinara ei putere de luptă își găsește drum și în arta filmului. După un stagiu de studiu în Anglia, realizează filme documentare de mare impact, precum „Casa întunecată”, conceput într-o leprozerie, considerat „cel mai bun film despre leproși, la festivalul internațional de la Oberhausen”.
„O strigăt al prizonierului
oare măreția disperării tale
săpa-va vreodată prin această noapte dezgustătoare
săpa-va vreodată o galerie spre lumină?”
Forugh traduce din limbile clasice, scrie, studiază arta teatrului, își asumă experiența, câștigă admirația elitei artistice occidentale reușind să îmbine lirismul tradiționalei poezii persane cu autenticitatea trăirii, trecând peste convenții. Forugh strălucește!
În 1964, apare ultimul ei volum de poezie: „O nouă naștere”.
În Februarie 1964, Forugh își pierde viața într-un accident.
Avea 32 de ani.
Poezia lui Forugh-e Farrokhzad, forța ei spirituală, iubirea ei de oameni, de lumină și de dreptate, îi transcende scurta existență.
Emblematica „nouă naștere” irumpe azi în curajul strălucitoarelor femei iraniene care-și ard hijaburile în stradă, clamându-și drepturile la viață, educație și libertate.
SOMNUL RAȚIUNII REÎNVIE MONȘTRII
Când istoria e folosită ca rezervor de argumente vindicative pe pofta agresorilor aduce haos, distrugere și anarhie. Război.
Și nu-i adevărat ce spune domnul Michel Collon în numele adevărului, sub sloganul Nihil Sine Deo? Nu-i adevărat că, pe învolburatul parcurs al istoriei lumii, abundă crimele, hoțiile, raptul, sclavia? Nu-i drept c-a venit vremea să plătească și bogata Europa pentru păcatele ei?
Populism ortodox
Cu toate că BOR s-a delimitat public formal, de asemenea devieri (după invazia Ucrainei cu binecuvântarea bisericii ortodoxe ruse a lui Kirill), slujbașii ei, cu unele excepții, continuă să propage, în biserici și în dezbateri televizate, etno/filetismul. Naționalist specific și altor biserici ortodoxe, cum e cea sârbă. Și nu doar detestabilul Teodosie Spagoveanu, cel prea îngăduit de Patriarhie, ci și apreciatul părinte Constantin Necula spunea recent la radio Trinitas: „Biserica ortodoxă a fost mare susținătoare a limbii române. Este limba în care Hristos a vorbit pentru sute de generații de români”. Afirmație cu priză populistă contrazisă de faptele reale consemnate în documente istorice.
Când o biserică autocefală locală își construiește religiozitatea pe fundamentul criteriului etno/filetist, național sau lingvistic, se îndepărtează de creștinism.
Din lac în puțul cu plagiatori
Românii nu-s mai proști și nici mai deștepți decât alte neamuri. Capacitatea scăzută de înțelegere, aplicare, analiză, evaluare și creație în raport cu excesul de informație își are originea în cutumele de neînvins ale școlii sub dictatură, perpetuate în continuare (cu sau fără reforme) informația nedigerată fiind cauză directă a analfabetismului funcțional. Acumularea excesivă de cunoștințe exclude analiza, face neviabile echipele, dezechilibrează, devalorizează. În cuplu cu lipsa de onestitate, generează regres, stagnare, demotivare, deresponsabilizare, atomizare socială.
Ei bine, proiectanții actuali, mândri purtători de doctorate plagiate, au decis să ia taurul de coarne și să schimbe fundamental modelul de învățământ cu unul performant pe măsura înțelegerii lor, conform zicerii: „decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost”.
Anecdotic vorbind, acumularea excesivă e o manifestare a lăcomiei instinctuale și a incompetenței inclusiv managerial- intelectuale. Cele 6 planuri cognitive (taxonomia Bloom) ca și cele ale piramidei lui Maslow nu se prea potrivesc lumii noastre lipsite de echilibru, în care contează baza (nevoile primare) iar mecanismele funcționale de autoreglare democratică nu există sau sunt blocate de lideri.
Mai puțin anecdotic, neputința de a absorbi fondurile PNNR, de pildă, probează fără putință de tăgadă, analfabetismul funcțional al coaliției de la putere.
Admirabilul Street Music Festival 2022 din Sibiu umbrit de prezența unui prădător sexual
(Să nu-mi pomeniți, vă rog, de „toleranță, bunătate, har duhovnicesc ” și altele de-astea!)
O să citez câteva pasaje din articolul lui Mihai Copăceanu („Adevărul”)
„Cum e posibil ca TVR să gireze, să promoveze un infractor judecat pentru fapte de o gravitate extremă precum act sexual cu minori şi corupere de minori? Cum e posibil ca instituţiile publice locale să promoveze şi să plătească infractori? Şi cum e posibil ca sute de mii de români să aprecieze, să aplaude infractorul sexual? Dacă Sibiul nu ar fi un oraş important multicultural din centrul ţării, care şi-a câştigat o faimă în ultimii ani prin evenimentele culturale de excepţie, la scară europeană şi mondială, dacă Sibiul, oraşul preşedintelui ţării, nu s-ar fi aflat pe lista oraşelor europene de vizitat (remarcat şi pe plan politic prin Summit-ul liderilor UE, când s-au prezentat 27 de şefi de state şi de guverne), dacă Sibiu ar fi fost un oraş uitat de Dumnezeu şi de civilizaţie într-un munte izolat, participarea lui Cristian Pomohaci la un festival de muzică de mare amploare şi importanţă, nu mi-ar fi dat de gândit. Mi-aş fi zis: ”Oamenii nu au auzit de faptele sale, nu ştiu, sunt săraci, săraci cu duhul. Aia e. Îl apreciază cum cântă”. Însă Cristian Pomohaci este un fost preot ortodox (cu multă popularitate deţinută pe plan religios, parohia sa devenind un loc de pelerinaj pentru mii de romani din întreaga ţară), dar a ajuns să fie acuzat şi judecat pentru- atenţie: raporturi sexuale cu minori, corupere de minori şi printre altele evaziune fiscală iar astăzi a rămas în continuare un cântăreţ de muzică populară de mare căutare şi idolatrizat care participă ca invitat special la festivaluri în întreaga ţară. ()
„Weekendul acesta la Sibiu a întreţinut publicul pentru mai mult de 35 de minute la cel mai mare festival de folclor din ţară, peste 600 de artişti în cele trei zile, inclusiv un concert marca Loredana Groza. Festivalul adună sute de artişti şi în fiecare an este transmis de către Televiziunea Publică. Instituţiile publice, Consiliul Judeţean Sibiu sprijină consistent financiar acest festival.”
„Sâmbătă seara, Pomohaci a intrat spectaculos pe scenă, ca un zeu. () A intrat cu mâinile larg deschise ca un profet zâmbind nu înainte de a asculta elogiul prezentatoarei smerite Iuliana Tudor care a declarat că harul de a cânta vine de la Dumnezeu, peste tot unde cântă e primit cu dragoste, glasul său unge inimi”…
https://adevarul.ro/news/societate/pomohaci-ex-preot-adorat-maxim-mai-mare-festival-muzica-populara-sibiu-1_62f0182a5163ec42716712d9/index.html
Falsa bunătate și originile ei
Fibra de bunătate ancestrală a românilor, ca și ospitalitatea, e subiect de mândrie națională, cu toate deformările ei betonate în timp, intrate pe vecie în structura mentală a multora. Veșnicia s-a născut la sat, noi n-am luat pământul nimănui, etc. Știm! La fel și îngăduința față de corupți.
E drept că istoria noastră consemnează mai puține orori și silnicii decât prin alte părți ale lumii la alte nații și, mai ales, imperii, dar și așa sunt peste poate. Însă nu de cantitate sau de gradul de cruzime e important de vorbit, ci de libertatea aducerii istoriei cu toate luminile și tenebrele ei în conștiința poporului și a lumii.
Dacă evenimentele întunecate din istoria Angliei, de pildă, asasinatele, execuțiile, atrocitățile din colonii îți ridică părul în cap, felul în care și le expun în vitrina întregii lumi într-o multitudine de forme e admirabil. Nu poate nimeni spune, prin urmare, că englezii își falsifică istoria. Tot ce s-a petrecut în lumea lor, bine și rău, de când s-au făcut cercetări, studii și consemnări, e accesibil public atât la nivel academic cât și documentar-cultural sau ca istorie popularizată. Ca și la americani (de unde să știe lumea de ororile războiului din Vietnam, de pildă, ca să nu pomenim decât de acest dezastru, dacă nu direct de la ei?)
Contrast izbitor cu mentalitatea culturală din fostele țări comuniste dominată, în primul rând, de modelul sinistru al istoriei Rusiei încărcat de abominabile crime istorice glorificate ca „patriotism&naționalism”. Deși dezvăluite de cercetători și pasionați de istorie, nu știu să-și fi găsit loc în manuale. Contrafăcut de stăpânitori, modelul rusesc de falsificare a istoriei a contaminat toată vecinătatea, inclusiv România. Îndopați cu contrafacerile comuniste dinainte de 89, ne-am obișnuit și cu minciunile ce-au urmat. Multora le plac, mai ales când li se inoculează convingerea că alții-s de vină pentru tot ce nu merge în țara asta. Și nu merge pentru că n-am ieșit din minciună. Și îngăduim, exasperant, minciuna pentru că suntem „buni”. Bunătate ca siropelul de tuse! Facem parte, ca și vecinii noștri, dintr-o istorie contrafăcută. Bine, cel puțin, că nu suntem stat promotor de politici rasiste și revizioniste ca vecinul de la vest.
Ne-am resemnat cu gândul că morții revoluției, victimele mineriadelor ca și ale torționarilor din comunism nu vor avea parte de recunoaștere și dreptate. Nici blestemățiile legionarilor, ale extremei drepte din interbelic, nu-s puse pe tapet ca să nu se supere conservatorii și BOR. Dezorientare, dezinteres civic și ignoranță! Se mai întreabă cineva de unde nostalgia pernicioasă după ceaușism?
De fapt, asta diferențiază regimurile democratice din vest de dictaturile, autocrațiile și iliberalismul estic. De aici și atracția pentru extremism, pentru indivizii de aici care-l cultivă, de aici și incapacitatea atâtor concetățeni de a gândi liber. Așa se explică și de ce mulți concetățeni care trăiesc în țările vestice rămân opaci față de echilibrul democratic și se lipesc automat de partidele extremiste de dreapta (UKIP, VOX, FN etc) de acolo, în care-și transferă ceaușismul remanent cu semn schimbat, acestea fiindu-le mai familiare. Ce anume să-i facă, pe atâția foști trăitori în comunism, să-l proslăvească pe un individ atras și el de dictatorii lumii, ca Trump? Să-și bage-n cap, cazon, ideile lui idioate (Covidul e invenție, nu există încălzire globală, creștinismul e destinat rasei albe) infirmate tragic de ce se petrece acum pe pământ?
Atâta s-a putut sau asta s-a vrut?
Un singur jurnalist, din sute, poate mii, a pus întrebarea esențială. Și alți câțiva au venit cu întrebări pertinente. Sunt aceiași care n-au acceptat mituirea sub nicio formă. Ei țin jurnalismul pe șine. Ei și cele câteva site-uri de investigație. Prin curajul lor mai pâlpâie speranța. Dar grosul breslei?… Un lucrător de presă care acceptă oricât de puțin, un singur crăițar, un favor, un mic privilegiu din partea unor clienți politici, nu mai e jurnalist. Tot ce scrie sau spune din poziția de favorizat politic produce degradare. Se adaptează din mers rolului cu care e creditat de sponsori. Deturnează atenția spre subiecte ocazionale, marginale, potrivite zonei sale de confort. Optează pentru încropiri pe subiecte critice selectate pe pofta ”binefăcătorilor”. Scrie texte aniversare, de gazetă de perete, ecouri, compilații convenabile. Presă second hand. De la „România este un stat eșuat”, declarația istorică din toamna trecută echivalentă cu un raport de activitate prezidențială la 7 ani de ocupare a funcției, „normalitatea” promisă de 7 ani, s-a transformat în opusul ei. Ceva dincolo de lehamite.
Triumful coronițelor
Totuși, de ce, în ciuda promisiunilor, a reluărilor formale (exasperante!) a reformelor (mereu superficiale) sistemul ține cu dinții de inspectorate, menține sindicatele politizate în loc să susțină asociațiile profesionale, nu vrea sau nu poate elibera sistemul de povara birocrației, de cutumele generatoare de corupție? De ce continuă cu „las că merge și așa”?
Cred că, la declarațiile triumfaliste ale puterii politice privind grandiosul succes al sistemului de învățământ românesc demonstrat, cantitativ, la bacalaureatul 2022, turnul din Pisa s-a mai înclinat nițel.
Școala, între captivități ideologice
Captiv ideologic, segmentul reformist din România reacționează în bloc, previzibil, la orice abatere de la pătrățica lui.
Epurări, avertismente, amenințări
Viață, libertate, fericire
Asasinarea celor 19 copii și a învățătorilor lor de la o școală din Texas s-a petrecut- ce straniu- între 27 și 29 mai- exact înaintea reuniunii anuale a lobbyștilor NRA (Asociația Națională pro-ARME din SUA) la Houston, un oraș aflat la 4 ore distanță de Uvalde, locul în care s-a produs tragedia.
O coincidență malefică care ar fi trebuit să le răscolească conștiințele atotputernicilor zei ai armelor din statul cel mai democratic din lume.
Joncțiunea extremelor
Ajunse la apogeu, extremismele, de stânga și dreapta, din vest și din est, au făcut priză la scenă deschisă. Naziști, comuniști, servicii secrete, ucigașii de top din ultimul secol, s-au regăsit logic, într-o horă sinistră, ca într-un conclav al răului neîntrerupt dintr-o istorie recurentă.
„Războiul informaţional rusesc” (GUERRE DE L’INFO: AU COEUR DE LA MACHINE RUSSE, Franţa, 2018), realizat de Paul Moreira, investighează modul de lucru al maşinăriei de război informaţional rusesc, o întreprindere a răului cu o „organigramă” complexă, cu mii de lucrători (troli, hackeri) cu filiale în toată lumea, mai ales în SUA (zeci de pagini rusești sub falsă identitate americană) cu parteneri „grei” (Le Pen, Trump) interesați direct de acest proiect malefic, cărora li se adaogă o serie de lideri simpatizanți (Merkel, Orban). Lipsa de rezistență față de operațiunile de manipulare a opiniei publice din UE, SUA, în primul rând, a permis mașinăriei rusești să submineze grav regimuri democratice, să deturneze cursul unor evenimente de importanță globală (alegeri, referendumuri) stricăciuni care ar fi trebuit să trezească conștiințele decidenților necontaminați ai lumii noastre încă libere.
Coruperea de politicieni cu influență, trusturi de presă și jurnaliști, cooptarea bisericilor apostate în diversiunile politice, a fabricanților de fake-news, alimentarea neîntreruptă cu scenarii conspiraționiste, bulversează primejdios această perioadă extrem de tulbure și de confuză. Motor descreierat al lumii politice în derivă, populismul ideologic invadează distructiv civismul, societățile democrate.
Minuțios pregătit și sistematic pus în acțiune, războiul informațional dirijat din centrele de la Sankt Petersburg și Moscova planificat să facă din lumea prostită o gubernie sinistră pentru țarul Putin, aplaudat de Trump și Le Pen, n-a întâmpinat rezistență. Cu toate manevrele puse la cale de acest trio extremist în țările democrate, inventivii slujbași ai satanei încă n-au reușit să îngenuncheze lumea prin violență, asasinat, terorism și barbarie generalizată. Să nu uităm că, odată pierdută libertatea, recâștigarea ei e rareori posibilă.
Maimuțărirea lui Dumnezeu și lumina de mlaștină
Efectul Putin se simte și la noi unde AUR a cam pălit de când nu mai poate ascunde că e coada de topor a criminalului care distruge Ucraina și scrie pe bombele ucigașe ”Hristos a înviat”!
De la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, asasinul în serie și-a transmis de Paști mesajul despre „înaltele idealuri și valori morale” care îi unesc pe creștinii ortodocși, „sentimentele luminoase” și „credința în triumful vieții”.
De-acolo și-au luat lumina de mlaștină și putinofilii autohtoni (ai lui teodosie, boarfele lui dannegru, ghilexanii, purecii, gușații și trepădușii lor). Și-au urat smeriți „Hristos a înviat” și au continuat propaganda drăcească. Activată de Kremlin, șleahta demonizaților care se dau creștini au de remontat rapid extremismul, naționalismul și pe sfinții lui Putin.
Un stat terorist e o infecție mortală nu doar pentru cei din raza lui de acțiune ci pentru civilizație. E de necrezut că-n lumea democrată, umanoizi obraznici n-au nicio reținere să-și afișeze susținerea pentru terorismul statal practicat de Rusia.
Exhibarea lozincard ideologică a apartenenței la un cult religios, o etichetă înșelătoare, nu dovedește trăirea în spiritul valorilor fundamentale. Chiar termenul de „creștin” de pe firma unor partide e pângăritor. Ce are creștinismul cu aceste adunături? Ce avea cu creștinismul partidul lui Giulio Andreotti, protectorul mafiei siciliene și al abominabilelor ei crime în Italia, vreme de jumătate de veac, ca să dau doar un exemplu? Pe post de cal troian, creștinismul ideologizat e o moneda calpă, un crypto seducător care cumpără și vinde dezamăgire, rătăcire și neputință. Refuzul lui Isus de a urma actanții politici din vremea sa nu contează deloc pentru ideologii care se dau creștini. Deasupra învățăturilor lui Hristos nu poate fi pus un steag politic. Niciunul! Un creștin autentic care cunoaște și respectă scripturile ar fugi ca dracul de tămâie de eminențele cenușii care „reciclează” Cuvântul punându-l în slujba ideologiei lor și al unor idoli politici ca Trump. În extremis, asta face și diavolul Putin.
Maimuțele pravoslavnice
Rusia e locuită de ruși în proporție de cca 80%. Pe lângă ei, imperiul, de 4 ori cât Europa dar cu de 4 ori mai puțini locuitori, e format din diverse populații, unele trăind la nivel tribal, împărțite în gubernii, raioane militarizate și în așa numitele republici, preluate prin rapt, nerecunoscute internațional (Transnistria, Crimeea, Donetsk, Lugansk) altele, aproape necunoscute în lumea civilizată (Adygea, Altai, Bashkortostan, Buryatia, Dagstanina, Ingushetia, Kabardino-Balkaria, Kalmykia, Karachay-Cherkesia, Karelia, Komi, Crimeea3, Mari El Mordovia Sakha (Yakutia) North Osetia, Tatarstan, Tyva, Udmurtia, Khakassia, Cecenia Chuvashia)
Religii diverse: creștinism (ortodoxism kirillic!) majoritar, islamism, ateism, păgânism, etnici religioși tradiționali (rodnoveria slavă și tengrismul ruso-mongol), budism, la populațiile de origine mongolă.
Mulți de-acolo trăind la limita de subzistență în locuri în care n-a ajuns civilizația sunt sursele predilecte de recrutare pentru hoardele trimise de măcelar în Ucraina. Armata cu care criminalul în serie se străduiește să distrugă Ucraina. Pentru teroristul de la Kremlin, însă, viața recruților nu contează mai mult decât cea a ucrainenilor uciși.
Interesant e că imediat după revoluția bolșevică din 1917, creștinismul a scăzut, ca să-și revină 70 de ani mai târziu după căderea US, și să crească spectaculos de când e Putin la putere cu întâistătătorul Kirill la dreapta sa. Nimic mistic, însă, în avântul ăsta religios, e vorba doar un efect ideologic amplificat de butaforia practicată în neo-ordoxismul putinizat.
Acum câteva zile am văzut niște secvențe dintr-un reportaj televizat cu o liturghie fastuoasă la catedrala din Moscova, în prezența lui Medvedev în locul lui Putin aflat la Petersburg. Patriarhul Kirill, impunător, înveșmântat în brocart roșu țesut cu aur, cu mitra pe cap, înconjurat de un sobor de preoți în veșminte aurite. Gărzile de killeri, în uniforme de sărbătoare închinându-se pioși. Fete superbe în voaluri albe, reprezentând neprihănirea fecioarei Maria. Atmosferă imperială, eleganță, opulență de inspirație țaristă, mulți tineri. Ortodoxism trufaș într-un templu al idolatriei militare, în care se practică cultul războiului și al morții.
Ceva fascinant, însă, pentru mujici, orci, killeri și neamuri proaste cu bolșevismul în sânge, care se visează la balurile din palatele țarilor, la mesele lor princiare unde se mănâncă caviar cu tacâmuri de argint, unde se bea șampanie în cupe strălucitoare de cristal.
Ocupația de bază a unui apărător al creștinătății
Toate războaiele măcelarului de la Kremlin, de 30 de ani de când conduce Rusia, au însemnat crime, jaf, violuri. Asta e ocupația lui de bază. Civili uciși, atrocități, deportări, guverne marionetă și președinți pro-moscoviți. Ocupație armată. Transnistria (1992-1993) 600 civili uciși, Abhazia (1992-1994) 5000 de etnici georgieni uciși și cam tot atâția abhazi. 250.000 de georgieni au fost deportați. Au urmat războaiele cecene (1994-1996 și 1999-2009) care s-au soldat cu reîncorporarea Ceceniei în Federația Rusă și exterminarea insurgenților din Caucaz, anunțată, oficial, de guvernul de la Moscova. Cu 9 ani înainte, în 2008 sceleratul invadase și Georgia, a cărei atitudine pro-occident (încă din 2003) îl scosese din sărite, așa că a trecut la bombardarea satelor, a atras separatiștii abhazi în război și a declanșat operațiunea militară în care au fost uciși sute de civili. Finalul, conform „strategiei” standard a satrapului, a însemnat desprinderea unor regiuni zise republici separatiste. Transnistria, Abhazia, Osetia) nerecunoscute internațional. Între invazii, ca să nu-și piardă îndemânarea, exersează, împreună cu profesioniști ai crimei, tehnici de lichidare a unor indezirabili din preajma sa: otrăviri, aruncări pe geam, împușcări discrete. Exterminarea nesupușilor, asta e, repet, ocupația acestui președinte „apărător al creștinismului”, care omoară oameni nevinovați cu arme sfințite de patriarhul de la dreapta sa. În noiembrie 2013, ucrainenii au ieșit în stradă, revoltați că președintele Viktor Ianukovici, marioneta lui Putin, suspendase acordul de asociere cu UE încheiat de predecesorul lui, Iușcenko ( cel otrăvit cu dioxină, dacă v-amintiți, salvat în extremis la un spital vienez.) După fuga lui Ianukovici în 20 februarie 2014, trupele lui Putin au invadat țara și au anexat Crimeea. În martie, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a continuat cu invadarea Donbasului, desprinderea celor două regiuni, Lugansk și Donețk, declarate, după tipic, republici independente. Acum 48 de zile, a invadat iar Ucraina, în cel mai atroce, mai absurd, război din cv-ul lui de torționar calificat.
Între trepădușii care viermuiesc (din admirație sau din interes) în jurul teroristului, și câțiva înalți demnitari occidentali cu probleme vertebrale.
Ca și oamenii, unele popoare acceptă sclavia, altele nu.
Ucraina&Zelenski au plătit deja un tribut enorm în vieți omenești dar n-au cedat. De-aia milioane de oameni îi susțin moral și fizic.
Nazismul miruit cu tămâie sfințită
Cu trei ani în urmă, „Leul ortodoxiei răsăritene”, cum îl numise Trump pe Putin, anexase Crimeea după înăbușirea în sânge a Mișcării Euromaidan la Kiev și uciderea a mii de civili în Siria. În mediile virtuale, fotografiile în care preafericitul Kirill sfințea armele letale deveniseră virale. De aia nu m-am mirat ieri văzând fotografia cu Catedrala forțelor armate de lângă Moscova pictată în exterior cu tancuri și arme, iar în interior, cu un zeu al războiului deasupra altarului. Și nici de soborul de vrăjitoare care săvârșeau liturghii satanice la Kremlin. Cam așa luptă ortodoxismul slav cu „oculta mondială”.
Întâlnirea istorică a celor doi întâistătători prea-fericiți la București, un moment de „mare magnitudine”, cum îl socotea și Sputnik, a fost onorat de sute de preoţi din cele șase protoierii din Capitală, din protoieriile Ilfov Nord și Ilfov Sud, preoţii de caritate şi preoţii militari, şi mii de credincioşi, într-o procesiune cu icoana și moaștele Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Lemnul Sfintei Cruci (de la Parohia Sf. Vasile – Victoria), icoana și moaștele Sf. Ier. Nectarie de la Eghina și icoana Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.
“Noi, ortodocșii”, cuvântase preafericitul Kirill, „trebuie sa ţinem minte ca avem valori comune. Avem un potențial imens pentru viaţa în pace, cooperare și interacţiune.”
Nu aflaseră, oare, slujitorii BOR de crimele recente, de la câteva sute de km de România? Nu știau că din „slava deșartă”, dreasă cu fățărnicie, ieșeau duhuri legionare oriunde găseau „binecuvântare”, și din trupul bisericii strămoșești? Nu știa prea fericitul Daniel că valorile care uneau cele două biserici integrează pofta nemăsurată de bani, oculta, păgânismul, cultul morții, practicile vrăjitorești, ura și rasismul etno-religios?
Zece luni după memorabila întrevedere a urmat întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO) la Sibiu. Evenimentul patronat de patriarhul Daniel cu concursul unor politicieni și intelectuali s-a dovedit un mega succes. Dorința întâilorstătători de la marginea Europei de a duce valorile comune ale ortodoxiei răsăritene în lume prindea contur.
Trei săptămâni după ITO, referendumul Coaliției pentru familie plecat din pofta politică de expansiune a unor ideologi religioși din curtea lui Trump împărtășită de ortodocșii ultranaționaliști, conservanții de dreapta și politicienii patrioți iubitori de tradiții usl-iste de la noi, intra pe rol. Dar în ciuda propagandei masive făcute de PSD, AUR și BOR în biserici, piețe, studiouri TV, prin campanii de partid, asta nu le-a mai ieșit.
În acest timp, Dughin, ideologul fanatic al Kremlinului, inspiratorul CPF-iștilor hard autohtoni, declara fără reținere că „Rusia are nevoie de un fascism autentic, adevărat, radical revoluționar și coerent”.
Amestecul de kgb-ism, misticism, fascism, într-un concentrat al răului lumii întruchipat de acest Mordor pare ieșit din duhul lui Rasputin, îngerul malefic de la curtea tzarului Putin. Sfințit cu tămâie de-a lui Dughin e însă și Sorin Lavric, ideologul AUR când propagă învățăturile ieșite din catedrala moscovită cu zeul războiului deasupra altarului: “Se urmărește distrugerea națiunilor creștine”() „liberalismul este un rău absolut. () Doar o cruciadă globală împotriva SUA, a Occidentului, a globalizării și a expresiei lor politico-ideologice, liberalismul, poate să devină un răspuns adecvat. () Imperiul american trebuie distrus.”
Tare prost te-ai dovedit, brother Trump, dacă ăștia ai lui Putin te-au dus de nas. Nici măcar un cimpanzeu decrepit, dornic de putere și lacom nu s-ar apropia de asemenea fiare.
Corbii de pe miriști
Comentatorii putinofili văd războiul terifiant în desfășurare din Ucraina ca pe un joc genial al strategului de la Kremlin. Tragediile oamenilor de acolo nu contează. Sunt vinovați că-s ucraineni. Pasionați de jocul de-a moartea, precum senatorii lui Nero, premiații KGB-ului din 89, alias îmbogățiții din jaf sub protecție politică, patronii securiști din media, lucrătorii din servicii, justiție, cultură, BOR, și rețelele lor subterane plus hoardele de troli plătiți sau voluntari decerebrați, abia așteaptă să aplaude victoria călăului psihopat și terminarea totală a țării care a îndrăznit să nu i se supună.
Dezumanizați ca și idolul lor, slujii lui Putin și, deopotrivă, moluștele de pe aici care nu se pot desprinde de ei, nu contenesc să-i găsească justificări satrapului. Pot însă, cotrobăi oricât în întunericul minților lor malefice. Pot susține orice fel de absurdități. Pot găsi orice justificări criminale ca să dea vina pe Ucraina, așa cum extrema dreaptă din Germania și ecourile ei din alte țări, inclusiv de la noi, încă mai învinovățesc Polonia pentru declanșarea ultimului război mondial. Pot repeta în neștire că ororile-s inventate, imaginile, trucate, că bieții ruși nu vor decât s-aducă pacea și fericirea într-o Ucraină care-și bombardează locuitorii.
Putin nu va câștiga nici dacă nu va rămâne clădire întreagă în Ucraina.
Zăboviți un pic pe lista conservelor lui Putin, dac-o mai găsiți, și întrebați-vă ce legătură poate exista între niște „celebre” video-chatiste și înfocați apărători de la CPF, liderii AUR și guvernanți pesediști, magistrați de la vârful justiției și prelați antivacciniști cu discurs luat din tezele „creștine” ale patriarhului Kirill, repere academice și patroni de ziare unde prestează penali sau foști pușcăriași, monarhiști, foști generali și lucrători din servicii cu „Sputnik” și Russia-today, în CV-uri.
Maica Rusia, darnica mătușă a Europei
România, săraca țară bogată
Cu câțiva ani în urmă, am asistat la una din conferințele spectacol ale d-lui Dan Puric (identice, de fapt) în care, cu un talent actoricesc incontestabil, ridica propaganda naționalist ortodoxă la nivel artistic. E drept că nu dansa dar, și așa, își fascina fanii cu verbalismul lui neobișnuit. Cu aceeași vervă sprințară răspunsese și întrebărilor puse din sală, urmate de sesiunea de autografe din final, pe cartea sa în care Aurelian Pavelescu îi semna o prezentare elogioasă. „Cum vedeți relația naționalismului ortodox cu multiculturalismul, inclusiv cel religios?” Am deslușit oarecare nervozitate în tonul vocii lui în timp ce mă asigura că poporul român e tolerant cu străinii…
Moment în care aura admirabilului actor din Toujours l`Amour se nărui iremediabil în hăul fundamentalist politico-ortodox.
Trăim într-un spațiu privilegiat în care orientul face joncțiune cu occidentul îmbogățind patrimoniul țării și, implicit, pe cel universal cu o zestre specifică, unică, în toate aspectele, de la religie, literatură, dans, tradiții, veșminte, la gastronomie și umor, în mod particular în fiecare regiune istorică. O varietate culturală benefică atât nației cât și etniilor. A reseta acest melting fabulos pe altarul unui dacism extras din spațiul lui istoric, ficționalizat, pentru a îngroșa naționalismul ortodox, e ca și cum ai tăia o pădure fremătând de viață ca să pui în loc un muzeu fundamentalist, cu artefacte kitsch, deformator trufaș al istoriei, păgubos pentru viața comunității.
Strania istorie a „Sărutului” lui Bâncuși din cimitirul Montparnasse
Hoinărind de unul singur într-un Paris în lockdown, neobișnuit de pustiu, Mihai ajunsese și la Montparnasse voind să vadă o versiune timpurie a sculpturii „Sărutul” care, scria în ghid, străjuia mormântul unei tinere ucrainence. Diminețile, muncă de cercetare cu echipa, după amiezile libere de luat Parisul la picior. Zile lungi de iunie, avea timp destul. Numai că nu găsise nimic! Și totuși sculptura exista, altfel n-ar fi fost menționată în ghid. Revine la punctul de informare, reia căutarea și, în cele din urmă, găsește nu monumentul, ci o cutie de lemn în care era închisă sculptura. „Sărutul” lui Brâncuși ascuns într-o colivie veghind somnul de veci al unei fete de 23 de ani! Iubirea neîmplinită a unei studente pentru profesorul ei de franceză, un român, o împinsese la sinucidere. Cuprins de remușcări, fostul iubit al fetei roagă un artist, tot român, proaspăt venit în Franța, să sculpteze un monument pentru fata care își luase viața din dragoste pentru el.
Era în 1910.
Sculptorul era Brâncuși.
Sculptura era „Sărutul” și costa 200 de franci. E urâtă, nu merită niciun ban, a decis familia fetei, refuzând să participe la cheltuieli.
Câteva zeci de ani mai târziu, când cota moștenirii lui Brâncuși crescuse vertiginos, operele lui expuse în marile muzee ale lumii fiind evaluate la sute de mii, apoi la milioane de dolari, descendenții nefericitei Tatiana (puși în temă de Guillaume Duhamel, un negustor de artă din Paris) au declanșat o serie de demersuri pentru a intra în posesia sculpturii.
În 2018, moștenitorii, năzuind că se vor îmbogăți, au închis sculptura în colivia de protecție.
Statul francez însă, le-a refuzat cererea. Verdict final:
„„Sărutul” face parte integrantă dintr-un edificiu indivizibil care constituie un monument funerar. Din punct de vedere juridic, ansamblul este considerat un imobil, statul francez fiind deci singurul factor de decizie pentru a-l înscrie în categoria monumente istorice. Opera artistului român Constantin Brâncuşi nu va putea fi desprinsă de pe piatra funerară.”
ȘTIRE
tot mai de-aproape
se aude
zăngănitul de arme
ce poftă nebună
de încăierare e în lume
aşadar
dimineaţa să cităm din clasici
şi seara să recităm ştirile zilei
să fim pregătiţi
pentru serbarea de urgenţă
pentru festivalul global de sunet şi lumină
din grădini răzbate căldura
bombe mici se adună-n vorbe
şi bombe festive-n buzunarul
de la pieptul ars al planetei
bombe sclipitoare se coc în livezi
şi ciuperci în ghivece de flori
în virtutea dreptului la distracţie
se inventează noi monştri
şi-n virtutea dreptului la virtute
se vând iertăciuni
în Africa soseşte vara
Nora Damian
Din volumul ”Spirala”
Editura Excelsior Art- 2016
Libertatea egoismului vs libertatea responsabilității
IDEOLOGIA BATE PANDEMIA
Zeificarea declanșatorilor de războaie și revoluții, o caracteristică constantă a semenilor cu mentalul dresat ideologic sau îndoctrinat mistic n-o să dispară. Așa se explică remanența stalinismului, a nazismului, a legionarismului, a ceaușismului. Mai nou, a trumpismului și putinismului. Cum poți considera altfel decât alienare, loialismul față de tartorii îmbătați de putere care au hipnotizat milioane de anonimi? Dependențe care acum par să se adune într-o horă malefică a istoriei. Ideologi de meserie, astrologi, speculatori verbali, teologi cu două fețe, una politică și cealaltă religioasă, asigură perpetuu această sursă de declin civic. Partea tragică e efectul de dezumanizare, de desensibilizare față de viața și de moartea membrilor comunităților. Facilizarea accesului la educație și informație pare că nu diminuează fenomenul, dimpotrivă.
ANTIVACCINISMUL AUTOHTON
Mai radical la noi decât în alte părți ale lumii, ca efect al politicii defectuoase a decidenților și al îmbisericirii politice, antivaccinismul a produs un număr sensibil mai mare de decese comparativ cu alte țări..
La asta a contribuit pe lângă AUR&BOR și propaganda antivaccinistă a dreptacilor nostalgici ai lui Trump.
Nederanjați de autorități, huliganii AUR și-au făcut treaba vreo doi ani până au devenit indezirabili și pentru ultranaționaliștii din UE. Deși valoarea lor de întrebuințare (politică și bisericească) s-a năruit ca la comandă, efectele rămân: o contribuție consistentă la numărul de îmbolnăviri, de decese, și la dihonia socială. Ca după revoluție. Deși antivaccinismul a mai scăzut, AUR-ismul remanent va contribui în continuare la declinul civic.
Acum, că ne apropiem de încheierea pandemiei (să sperăm) toate astea sunt cuantificabile. Diferența de mortalitate în funcție de gradul de vaccinare, între țări, regiuni, localități e consemnată în cifre și grafice.
Numărul deceselor recente (majoritatea copii!) din județele campioane la refuzul vaccinării (din Moldova, de pildă) e mult peste cel din zonele cu rată mare de vaccinați, chiar la același număr de infectări.
Când între libertatea ca manifestare a responsabilității și libertatea ca manifestare a egoismului diferența ajunge să se măsoare în rata de mortalitate, viitorul societății n-arată prea optimist.
România, tristul paradis umoristic (2)
Prin componenta sa universală, umorul răspunde exigențelor vieții în comun din orice loc și din orice timp. Cea specifică face parte din identitatea unei nații, dezvăluind și modul cum își onorează funcția socială de care vorbea Henri Bergson. Vorbim de umorul unei nații atunci când e inconfundabil. Când e o marcă. Cum e umorul englezesc cu corolarul suprarealist al formației Monty Python Sau umorul evreiesc, neîntrecut în autoironie. Inspiratul umor al rușilor Ilf și Petrov al căror comic a desființat imagistic propaganda sovietelor. Și câte alte comori limpezitoare de minte și aducătoare de voie bună n-ar merita prezentate!
În comunitatea care-și pierde simțul umorului, zilele trec ca niște slogane fără noimă. Inutile ca lozincile de gazetă de perete, ca referatele mai lungi decât lucrările. Titluri care te scutesc de citit conținutul sau te păcălesc când sub ele scrie altceva, iar puzderia de reclame, multe inepte, altele respingătoare, te amețesc ca băuturile contrafăcute. În comunitățile care uită să râdă, atracția pentru can-can-uri suplinește cultura iar avalanșa de jocuri de noroc e sport de masă. În plus, se dă gratis, la discreție, informație falsă, polologhii politologice trufașe, ideologii perimate de tot râsul.
România, tristul paradis umoristic
În locul de naștere a democrației nu exista niciun cetățean care să nu asiste la spectacolele de teatru și la competițiile olimpice. Era modul lor de a trăi. Teatrul, concursurile, creațiile literare, arhitecturale, sculpturale, filozofia și științele, dezbaterile din Agora, realizări prin care societatea ateniană se ridicase deasupra vremii, dând sens vieții în cetate, le aparțineau de drept. Din totdeauna și pentru totdeauna.
Răspândirea ulterioară a modelului grecesc de cultură și civilizație în spațiul european și dincolo de el fiind cât se poate de firească în logica progresului omenirii.
Dar mai aveau ceva esențial, atenienii, ceva de care o nicio societate liberă și vie nu se poate lipsi: UMORULl!
Aristofan, dramaturgul emblemă din secolul de aur al vechilor greci, ar fi surprins să vadă cum azi, după 2500 de ani, comediile sale continuă să fie jucate cu succes pe marile scene ale lumii, în numeroase limbi. Umorul spumos, replicile, condimentate, pe ici pe colo, cu expresii licențioase, calambururile savuroase, glumele acide bine țintite prin care satiriza moravurile epocii, textele inspirate ale corului, nu s-au demodat. Nu se pot demoda cât timp tarele din cetatea avangardă a democrației sunt la ordinea zilei și astăzi. Aristofan satiriza absurditatea războiului (Acharnienii), calitatea slabă a unor spectacole de teatru, (Broaștele), ridiculiza moravurile promovate de sofiști găunoși, plini de importanță care se credeau educatori (Norii).
Dacă ar trăi azi, Aristofan ar fi dezgustat de hidoșenia Hybrisului actual care amintește de respingătorul Cleon, și ar fi intrigat de credulitatea electoratului. Totuși, n-ar pregeta să satirizeze discursurile ipocrite, găunoase, livrate de demagogi respectabili. Nu s-ar abține să nu râdă de prostănacii care înghit pe nemestecate frazeologii alambicate ambalate în sofisme sau citate din Biblie. Ar ținti în manipulările ordinare și în intoleranță. Ne-ar distra copios imitând orăcăitul fals al broaștelor, că-s destule, din bălțile culturale..
Prin natura lor, spiritele mărunte, închistate și întunecate, sunt dușmanii naturali ai umorului. În societățile totalitare, în mediile concentraționare, râsul, dacă nu e interzis, e prost văzut. Oricum, oamenilor le piere pofta de râs într-o lume dominată de cerberi. Nici în în mediile ideologizate, umorul bun, nu glumele de autobază care-s la același nivel cu injuriile, nu e agreat. Iar clericilor le sună a fluierat în biserică.
Comedienii care au făcut lumea să râdă de tirani sunt mai mult decât simpli umoriști! Dictatorii lumii se tem din totdeauna de spiritele libere, luminoase. Nu le plac poeții (excepție versificatorii de „curte”). Și, în general, nu suportă decât aplaudaci și yesmeni. Pe umoriști i-ar alunga din cetate. Chaplin, în „Dictatorul”, Louis de Funès, imitând ca nimeni altul același monstruos personaj în scene antologice, au dăruit lumii exact de ce avea nevoie în momente de cumpănă, expunându-l pe Hitler și pe aghiotanții săi în bestiarul politic.
„Râsul are o funcție socială. Trebuie să răspundă „exigențelor vieții în comun”, afirma Henri Bergson în „Teoria râsului.” Deși filozoful își construise teoria, presupun, pornind de la valențele rafinatului umor al patriei sale, imperativul lui e de luat în seamă în orice societate care are nevoie de corecții. De fapt, de la Atena antică și până acum n-a existat și nu există nicăieri o societate care să nu aibă nevoie de corecții; de igienizare moral- spirituală. În România s-au strâns atâtea lucruri de îndreptat că înainte de a râde ar trebui să plângem.
Urmează…
Deconturi
Nu credeam la vremea aceea, a credinței nezdruncinate în bine și frumos, că ura dementă care a generat HOLOCAUSTul, care a ucis cele două fetițe și alți membri ai familiei Sarei, va mai ajunge să infecteze ființe raționale, să declanșeze porniri bestiale. Cum se vede, însă, de ceva timp infecția se reactivează, pas cu pas, în multe locuri din lume. Inacceptabil, și în țara noastră de când, nederanjați de autorități, extremiștii de la AUR au trecut de la amenințări fățișe la acțiuni agresive în lanț, programate.
Am fost teribil de impresionată când Sara mi-a arătat fotografia a două fetițe, verișoarele ei, în josul căreia scria „Au murit la Auschwitz”. Mai erau și alte fotografii în albumul de familie al prietenei mele, cu rudele ei care pieriseră în cuptoarele de la Auschwitz, însă imaginea fetițelor vesele, cu codițe, ținându-se după umeri, nu pot s-o uit.
Ne conduceam una spre alta când ieșeam de la școală povestind ore în șir despre visele noastre copilărești influențate puternic de impresiile lăsate de lecturi. La cincisprezece ani, Sara citise deja o căruță de cărți din biblioteca școlii, mai ales literatură universală clasică. Știa deja vreo trei limbi (română, maghiară, idiș) și învăța, de una singură, engleza. Dacă era lăudată pentru cunoștințe, pentru logica sclipitoare și pasiunea ei neobișnuită pentru cunoaștere, se apăra spunând că e tocilară. Când a dat peste „Capitalul” lui Marx a fost convinsă că acela e drumul căutat.
Vezi articolul original 570 de cuvinte mai mult
La o gală
Nemuritor și rece-
Luceafărul
a dispărut
într-o Gala-
-xie de gadgeturi războinice
Ce ușurare –
să scapi
de un ochi necruțător
poeziile se întrec în manifeste
seducătoare
cu organele la vedere
ca să-și revendice
drepturile cosmice-
demascând lumea slinoasă și rea
E nevoie de curaj să extragi
literele de succes dintr-un alfabet
încuiat
să-l lași pe syllabuss să-și prezinte
exponatele
Domnilor jurați
renunțați la cenzură
vă somează
Sexmeralda cu poalele-n cap
în fața muzeului Luvru
pământie de indignare
când nu-i băgată în seamă
Incendiatorii
Mișcările extremiste distrug, nu construiesc. Cum în peste trei decenii de la ieșirea din comunism sub lozinca reformării statului s-a construit puțin, scump și prost, buruienișul extremist a sufocat sistematic civismul. Neinteresați de realizarea unui sistem echilibrat dreapta-stânga autentic, diriguitorii politici post 89, secondați de o serie de intelectuali de vârf, profitând de o societate civilă anemică și divizată, au sărit direct la extreme, inducând din capul locului condiții favorabile nu reformării statului, ci declanșării unei corupții fără limite. Slăbiciunea statului, bucuria extremiștilor! Am fost martori la destule episoade explozive ca să știm că focul ăsta atinge un maxim după care se stinge relativ repede, lăsând însă distrugeri în urmă. PRM, UNPR au ars cu vâlvătăi câteva sezoane și s-au stins. Cât pe ce s-ajungă președinte al statului postcomunist fondat de Iliescu, Vadim a ieșit din istorie fără să lase nimic în urmă, în afara unor ieșiri zgomotos-caricaturale. Băncile vopsite de Funar s-au scorojit. Prelungirile extremiste de dreapta de la Budapesta, ale Jobbik și „Magyar Hajnal”, încă performează în secuime, pe la jumătatea lui Martie, în spectacole cu înghițitori de flăcări spre plăcerea unor tulburați. Și atât. Totuși, pericolul generat de alienații politici e de luat în seamă, mai ales când, sponsorizați de forțe ostile țării, reușesc să-și sporească semnificativ numărul adepților. Se întâmplă acum în România unde statul recent militarizat e atât de slab și de corupt încât pare întreținut din solda lui George Simion, a Șoșoacăi, a sateliților moscoviți ai lui Putin, cu ”binecuvântarea” unor prelați ortodocși, a potentaților din media, a interlopilor, infractorilor și mafioților politici autohtoni sub privirea părintească a serviciilor de forță. Un stat eșuat înseamnă chiar „aur” pentru piromanii din televiziuni și piețe! „Aurul” de care are nevoie AUR! Arafat a pierdut șirul morților de Covid. Puterea n-are timp să ia în serios pandemia. De jalnică notorietate, crizele Dianei Șoșoacă și vandalismele războiului cu „Certificatul verde”, acoperă valul de mânării ale coaliției. Derapajele extremiste din UE și SUA le dau curaj, autohtonilor. Pompierii par arși. Sau neputincioși. Uneori, se aude, chiar ei dau foc.
Grâul nu se mai vede de neghină
Avântul din urmă cu trei decenii, explozia de energie colectivă la prăbușirea dictaturii, s-au topit cu fiecare comemorare devalorizată de ipocrizia celor ajunși în funcții de decizie în loc să fie judecați pentru mistificarea criminală din decembrie ’89, ca și a profitorilor din preajma lor. Reluăm la nesfârșit, ca la șezătoare, istoria trecerii noastre prin răscrucea de atunci, reușind tot mai puțin să regăsim starea aceea indescriptibilă de incertitudine și teamă amestecată cu bucuria de a trăi dărâmarea sufocantului regim ceaușist. Cel mai trist lucru e că forța de atunci a fost anihilată chiar de poporul ieșit dintre ziduri în care credeam că avem o nesfârșită rezervă de solidaritate, imposibil de sfărâmat, cu care ne vom construi lumea. Confuzia, neîncrederea, deziluziile, apoi lehamitea, apatia, furia și dezbinarea au luat locul așteptărilor post decembriste. Un destin implacabil? Sau efectul imaturității unei societăți nevindecată de obediență, nepregătită să gestioneze libertatea venită peste noapte, pe de o parte, și al nemerniciei nomenclaturii comuniste și a juntei securiste pregătită să prade, pe de altă parte? Impostura regimului post decembrist fondat pe înșelăciuni și crime, culminând cu actul sinistru din Crăciunul ’89, a născut un stat malformat, corupt din start, destinat oligarhiei securist-postcomuniste. Energia însuflețitoare din ’89 s-a evaporat, a erupt, în schimb, corupția pârjolitoare, sub paza bine recompensată a comandamentelor puterii deloc dispuse să-și abandoneze prăzile securizate și să reformeze statul. Atitudinea noilor stăpâni față de viața cetățenilor nu s-a schimbat din decembrie 89 când victoria lor s-a măsurat în numărul uriaș de victime inocente. Au dovedit-o și la mineriada din 13-15 iunie 1990, ca și la mușamalizările din tragedia de la Colectiv, la represaliile asupra oamenilor pașnici din 10 august, 2018. Iar abandonarea cetățenilor în cei doi ani de pandemie, lăsați pradă morții din meschine motive politice a confirmat, dacă mai era nevoie, conduita lor iresponsabilă. Cele două părți n-au ieșit din paradigmele proprii. Societatea nu s-a înnoit, nici milițienii puterii. Atunci prădătorii s-au folosit de disperarea oamenilor și le-au luat țara, acum se folosesc de dezamăgirile și de ura cultivată în mințile lor, ca să nu le scape țara. Atunci credeam că suntem o mare de grâu în care câteva boabe de neghină nu contează. Acum grâul nu se mai vede de neghină.
Politizare&militarizare
Politizarea e cordonul ombilical care leagă actualul regim postcomunist de cel comunist. E legătura de familie prin care moștenitorii și lipitu(o)rile lor de pe parcurs au capturat, pas cu pas, statul. Din nefericire, mare parte din societatea noastră e atât de obișnuită cu anomalia asta încât o consideră normală. Mai cu seamă când între ocupanții prădalnici ai statului figurează și indivizi respectabili (în fapt, duplicitari) care legitimează nemernicia clanurilor corupte. Politizarea înseamnă restaurație. Antidemocrație. A ajuns PSD la butoane? Schimbă garniturile cu clienții casei. De la rectori, inspectori, directori, șefi de toate soiurile și calibrele până la femeia de servici. Organigrame întregi! Se întorc ceilalți? Fac același lucru. Gradul de restaurație e direct proporțional cu amploarea politizării. Politizarea, firul roșu preluat din comunism, a continuat neîntrerupt în cele peste trei decenii, printr-un traseu sinuos, cu o mică scădere în perioada Convenției Democratice -1996-2000, urmată de o amplificare uriașă imediat după revenirea lui Iliescu la Cotroceni cu Năstase premier. În deceniul lui Băsescu a mai slăbit, dar nu semnificativ. Însă cel mai grav salt restaurator s-a produs la prima invazie a USL, în 2011- 2013. Stricăciunile de atunci n-au apucat să fie reparate că, după șapte ani, a năvălit și mai acaparator,USL-2. Acum au aceiași oameni, pot controla tot. Prin politizarea masivă din trei direcții cu interlopizarea fățișă, plus (noutate!) militarizarea de siguranță, invazia actuală patronată de Iohannis a pus brutal țara sub bocancul unei făcături dictatoriale. Un golem pe cât de sinistru pe atât de slab, componentele sale lipite prin lăcomie bestială fiind din capul locului erodate de teama trădării, șantajelor, invidiei și a urii celor cel ce-l compun. Mai amenințător decât astea, imposibil de ținut în frâu, dezgustul public. Și aici, și în UE. Cu justiția autohtonă o rezolvă, însă cu cea din UE nu ține. De-aia vor Ro-exit. De-aia au în agendă ca punct prioritar intoxicarea pe toate căile a masei de manevră, să-i facă să creadă că Europa ne maculează „sfânta ființă a neamului”! Cu toată mobilizarea uriașă de forțe (partinice, mediatice, instituționale, servicii) răul conceptual le condamnă să se sape între ele, să-și dărâme capii pe măsura uzării lor, până-și vor nărui făcătura. Primii executați, cei mai detestați: Arafat, Cîțu, Iohannis. După ei, alții și alții. Vor culege ce-au semănat.
Up-date
Demisiile de onoare par un miracol după circul nerușinat la care am fost martori. Totuși, se întâmplă acum la PNL, după ce Violeta Alexandru a dat tonul. Tineri liberali părăsesc partidul.
Uselismul- limbajul deformării societății
Ca un vis din care am fost treziți cu brutalitate, libertatea noastră neașteptat de tânără, de frumoasă și plină de viață, din 2017 în 2019, trei ani de demonstrații anticorupție însuflețite prin accente ludice inspirate și umor, sub semnul solidarității, al năzuinței creative de edificare a civilității și spiritului comunitar- a rămas prea repede în umbră.
Acum e limpede că energia aceea luminoasă transmisă de sute de mii de oameni nu era suficientă pentru a angrena milioane de alți concetățeni, opaci, indiferenți sau captivi loialismului față de stăpânii cu care erau obișnuiți: nomenklaturiști, activiști, securiști, colaboratori, turnători, potăi din media. Față de lăcustele cu pedigree USL via FSN.
Vremuri cu porci
Tata a absolvit facultatea de mine și metalurgie a politehnicii București în plină rebeliune legionară. Îl deprima euforia sinistră a colegilor purtători de cămăși verzi și nu era dispus, ca etnic grec, să se plece în fața sumbrilor comisari ai guvernului Goga. Proaspăt însurat, luase calea munților Apuseni unde era nevoie de ingineri la minele de aur. Acolo sus, pe culmile domoale și liniștite de la exploatarea Gura Barza, nu ajunsese încă zgomotul și furia. Locuiau într-o căsuță pe un deal de unde coborau în vale, iarna cu schiurile și vara cu caii. Nu scăpase însă de front. După doi ani în prima linie, regimentul lui fiind decimat, se întorsese pe jos, bâjbâind pe drumuri necunoscute, mâncând verdețuri pe lângă garduri, orientându-se după soare și steaua polară. Se ferea de soldații nemți care se retrăgeau în devălmășie, trăgând și-n umbra lor de frică. Scăpase de unul ca prin minune. Un schelet în zdrențe, plin de păduchi, așa arăta când dăduse ochii cu mama. Da’ ajunsese acasă, în locul acela binecuvântat. Și-a revenit repede și a reînceput munca, intrând, ca mai-nainte, zi de zi, în mină. N-ar mai fi plecat de la Gura Barza deși într-o dimineață o bucată prăbușită din peretele minei îi sechestrase înăuntru. Până la căderea nopții, din fericire, ieșirea a fost deblocată. În trecutul minei se întâmplaseră și alte evenimente, unele cu adevărat grave.
Lângă căsuța de pe munte își încropiseră o mică gospodărie unde cultivau verdețuri. Creșteau și câteva păsări și animale. Pe neașteptate a intervenit însă ceva care le-a spulberat liniștea. Cu rănile încă nevindecate după război, România intrase în alt regim sumbru. În socialismul diriguit de sovietici. Unde se înstăpânește dictatura, apar delatorii. Iar unde-s delatori, se isprăvește libertatea. Se face praf solidaritatea, dispare încrederea în comunitate. Creșteau doi porci în gospodărie. Unuia îi spuneau Hitler, celuilalt, Stalin. Cineva reclamase delictul. Viitorii mei părinți n-au așteptat să fie luați la întrebări. Și-au strâns în grabă câteva lucruri, au părăsit gospodăria și s-au mutat în centrul țării. La Sibiu. Dar nici n-au ajuns bine, că tata a și fost încartiruit, pentru încă doi ani, la o unitate militară din proximitatea orașului.
Găsiseră o locuință convenabilă într-o casă îngrijită, pe o alee liniștită, nu departe de centrul orașului. Frau Zimmermann, proprietăreasa, le închiriase un mic apartament la parter. Era văduvă de război. Gospodină harnică și pricepută. Războiul se îndepărtase. Treptat, devenea amintire. Frau ținea în fiecare joi a săptămânii tradiționalul Krantz, cu prietenele, în salonul de la etaj. Invitatele savurau dulciuri, lăudau gazda și-l slăveau cu voci guturale pe neînvinsul Fuhrer.
În absența tatei, mama învățase să se descurce cu foarte puțin. Plătea chiria, își drămuia mâncarea, își repara hainele. Îi plăcea să brodeze bucăți de material rămase din rochiile vechi. Îi plăceau și lui Frau Zimmermann șervețelele acelea brodate. Mama îi dăruise un set și primise în schimb un cupon vechi de stofă de lână. Ajungea pentru un taior. I-l cususe o croitoreasă din cartier. În timp ce-i retușa costumul nu-și putea desprinde privirea de la portretul care domina peretele din fața ei: generalisimul Stalin- cu mustață, în uniformă.
KWI
Prizonier al nefericitului său complex de superioritate, KWI a crezut în egolatria lui că ne face o mare onoare acceptând să fie președinte. A demonstrat asta pe tot parcursul celor șapte ani în care a funcționat ca o hologramă creată de servicii, nu ca lider ales conștient de obligațiile de președinte de țară. Suspiciunile privind legalitatea manevrelor sale în cele trei mandate de primar și de șef al FDGR pentru retrocedarea unor importante clădiri de instituții și imobile locative din Sibiu n-au stârnit până acum interesul forurilor abilitate. Prin media au mai răzbătut informații dar nu știu să existe o investigație oficială. Sub protecția corupției transpartinice se pot aranja multe lucruri bine făcute și la nivel local. Și aici ar fi de căutat un motiv al nevoii sale obsesive de a a controla justiția.
E normal ca grija asta veche să-l sâcâie ca o durere de măsea, mai ales din momentul anulării în instanță a actelor de proprietate considerate frauduloase prin care a pierdut și a doua casă din centrul istoric al Sibiului (proces declanșat de reclamația unui chiriaș sas!) Preocuparea excesivă pentru loisir și bunăstare personală nu l-a eliberat. Și nici manevrele prin care, ajuns președinte, a făcut din ANI o instituție aproape lipsită de relevanță. Doar jongleriile prin care a salvat legile justiției mutilate de PSD și eliminarea lui Kovesi și Lazăr înlocuiți cu Licu, Scutea, Hossu să-i fi adus un pic de liniște.
Dezinteresul constant față de problemele interne ale țării n-aveau cum fi compensate de preferința vădită pentru amicii lui de afară din Austria, Luxemburg, Germania. Oare cât de benefice pentru țară și cât de profitabile pentru el și ai lui?
Așa ne-am trezit buimaci nu între două rele ci între două catastrofe, una căreia îi vedem mult prea târziu, efectele dezastruoase, cealaltă gata de a pune capăt destinului nostru de țară europeană. Prima, salvarea de suspendare/demitere a generatorului de crize de la Cotroceni, a doua, pro-demitere, inițiată AUR, victoriosul gropar al României civilizate. Adulată până de curând, holograma prezidențială nu e doar opera serviciilor ci și capodopera celor două guverne peneliste, Orban și Cîțu. Orban, care i-a clădit soclul, Cîțu, care i-a făcut statuie. Din lut mocirlos. Capodopera lor căzută, odată cu statul eșuat și cu reformele, în războiul glorios contra țării, pentru recucerirea pozițiilor de putere în mafia transpartinică.
Neîntrerupta ofensivă asupra justiției
Regresul politic, moral, cultural, degradarea vieții din ultimii șapte ani desfășurați sub lozinca prezidențială „altfel de politică”, toate astea au fost permanent acoperite, de către scutierii înaltului personaj cu scuze hilare:
– are consilieri slabi (de parcă i-ar fi impus cineva!)
– are un plan B, veți vedea (l-a văzut cineva?)
– e un om corect, respectă legea (fărădelegea!)
– vinovată de fraudă e nevastă-sa, el, săracu, n-a știut ce semnează.
– și ce atâta vorbă, se compară căsuțele lui cu palatele lui Dragnea?
– e prost (scuza asta duioasă a funcționat cel mai bine)
Felul brutal în care coaliția a fost făcută praf și țara împinsă în criză nu-i ceva nou. Precedentul s-a petrecut în 2007 când premierul Tăriceanu s-a „răzgândeanu” și a exclus miniștrii PD spărgând coaliția pentru a scăpa de Monica Macovei, considerată persona non grata de mafioții politici.
Rămas minoritar, executivul Tăriceanu a guvernat țara până-n 2009 cu sprijin la două capete, PNL și PSD (cum recunoscuse cu cinism, mentorul lui, Patriciu). În 2007, ca să vezi întâmplare, au intrat bani grămadă în primăria Sibiului, devenită, în tandem cu Luxemburgul, capitala culturală europeană. Premierul Tăriceanu a fost răsplătit cu titlul de cetățean de onoare al urbei. Cu trei luni înainte de încheierea mandatului, invincibilul Tăriceanu și-a mituit clienții din teritoriu cu niște milioane din vistieria guvernului.
Și, ironie a destinului, azi, 7octombrie când scriu textul ăsta, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu poate fi judecat în dosarul în care este acuzat c-ar fi primit 800.000 de dolari mită.
Criza din 2007 însă n-a fost girată de președintele în exercițiu. Asta e marea diferență față de ce se petrece acum. Că după al doilea mandat Băsescu s-a răzgândit și el intrând în plutonul anti-justiție (anti Macovei, anti Kovesi) nu era previzibil la data aceea și nici în următorii 5 ani.
Iar L.C. Kovesi a reușit de una singură să parcurgă un drum extrem de dificil la capătul căruia, spre stupefacția faunei politice din țară, în 2019 a fost confirmată drept prima procuroare șefă europeană.
10 ani după scoaterea din cărți a Monicăi Macovei de Tăriceanu, 3 ani după demiterea d-nei Kovesi, președintele Iohannis l-a executat la fel de brutal și pe Stelian Ion, ministrul USR al justiției, adăugând încă un act de supunere mafiotă față de comandamentele corupției sistemice.
Elementul comun al acestor crize sistemice, limpede ca lumina zilei, e respingerea prin orice mijloace a reformei&reformatorilor Justiției.
––––––––––––––-
https://www.reporteris.ro/iasi/justitie/item/109527-%C3%AEccj-c%C4%83lin-popescu-t%C4%83riceanu-poate-fi-judecat-%C3%AEn-dosarul-%C3%AEn-care-este-acuzat-c%C4%83-ar-fi-primit-800-000-de-dolari-mit%C4%83.html?fbclid=IwAR3aKUTBjljQ_ZPNlxAhzf7VbTjaECSX-M41bSgWQSvLwhkKiUJAjrfWs8I
Blazonul unui naș din est
În plină catastrofă pandemic-umanitară în statul pe care-l conduce, slujit de un partid (al lui), de un guvern (al lui) și de o echipă câștigătoare (tot a lui) Supremul a atins maximum de glorie. Cel puțin cât înălțimea statuii celebrului fost guvernator al Transilvaniei istorice. Cum tocmai i-a eșuat statul (ghinion!) avea nevoie de un premiu care să-l propulseze în galeria marilor oameni de stat europeni. L-a primit și pe ăsta. La țanc! Cu laude și aplauze. Cine a mai reușit așa performanță? Cu mărețul Brukenthal turnat în bronz onorându-l forever, cu sclipicioasa medalie Charlemagne la gât, și-a lustruit blazonul nobiliar (sau imobiliar?) Un naș din est, glorificat de neamuri din vest. În sfârșit, e momentul să scape și de brelocul Cîțu. Că un popor prost și needucat nu-l stimează la înalta lui valoare, nu mai contează. Nu-l merită. Acum a aflat și Europa .
Laudele deșănțate produc monștri
După șapte ani, s-a petrecut, în sfârșit, demistificarea mega-succesului fabricat al alegerilor din noiembrie 2014, repetat în măsură mai mică în 2019. Un dezastru pentru o țară care avea nevoie ca de aer să scape de dinozaurii fesenisto-comuniști! Dar de unde atâta orbire? Faptul că am votat, într-un context restrictiv (dirijat astfel), un președinte, nu obliga să fie și preamărit! Reflexele totalitariste însă, imprimă și-acum multora o obediență dezgustătoare. Nu mă refer la cohorta de lingăi obișnuiți să-și găsească rostul în slugărirea tartorilor vremelnici ai societății. Ăștia-s nelipsiți ca omizile din livezi. Și nici la mărunții oportuniști, la vânătorii descurcăreți de relații profitabile! De la sterilul ăsta care parazitează endemic bunul simț civic, n-ai ce aștepta! Mai trist e că, ocupată cu ea însăși, mare parte din intelighentia societății nu s-a sinchisit că turma e împinsă în șanț. Asta nu e problema ei! N-a protestat față de derapajele anti-democratice ale mult lăudatului președinte instalat la Cotroceni la finalul anului 2014 și devenit iute discreționar. Dezinteresul față de țară, numirile scandaloase în justiție, deciziile favorabile corupților, trecerea cu vederea a sălbăticiilor petrecute în 10 august, sprijinul acordat marilor evazioniști etc n-a contat pentru lumea bună arondată diverselor centre instituționale de putere penelistă, inclusiv universitare. Puținii jurnaliști nealiniați, ca și alte câteva persoane publice, cu respect pentru societate și profesiunea lor, care au semnalat constant prejudiciile aduse statului de abuzurile camarilei conducătoare n-au avut ecou. Voci în pustiu! Și-atunci de ce ne mirăm că o societate întreagă, la dispoziția unui personaj recrutat pe criterii useliste, urcat în cea mai înaltă funcție în stat, împodobit ca un pom de crăciun, susținut de niște clovni politici siniștri, a dat cu capul în gard?
Fețele răului
De regulă, oriunde în lumea democratică, la fiecare rundă de alegeri, dezamăgit de răul în funcțiune, electoratul aleargă spre răul mai mic. Pentru că formațiunea ideală, proiectul genial, ideologia absolută nu există. Democrația nefiind perfectă, cum nici societățile n-au cum fi, poate lesne eșua dacă nu e apărată de pericolul utopiilor. Iar asta presupune existența unui electorat responsabil, capabil să aprecieze dacă și în ce măsură, structura politică căreia i-a încredințat, temporar, exercitarea puterii în stat, și-a îndeplinit misiunea.
Ceea ce deosebește din capul locului democrația noastră originală de balansul democratic normal enunțat mai sus e că aici cele două rele și anexele lor fac corp comun. Sunt unul și același. Un Ianus clocit în decembrie ’89, rămas trei decenii cu buzunarele, ghearele și burdihanele lipite. Așa a absorbit dubla Godzilla tot ce-i dădea greutate politică, așa a înghițit tot ce-i asigura forța economică, financiară, mediatică. Neavând alternativă, cu statura sa plăpândă democratic, cetățeanul nostru s-a mulțumit cu rolul de figurant, de prost util sau de șmecher prost, în comedia absurdă a alegerii între cele două rele de nedezlipit. În felul ăsta, la fiecare macaz electoral, Golemul politic înhață potul cel mare. Cu o față sau cu cealaltă Pentru monstrul PERFECT, micul USR+, odrasla imperfectă, scăpată-n scenă din greșeala cerberilor statului captiv, e răul absolut care trebuie anihilat cu orice preț.
Cianură+politicianism= LOVE
Poate v-amintiți siguranța cu care „profetul din Dămăroaia” aprecia în ianuarie ’90 incapacitatea poporului, de a pricepe exercițiul democratic. „Abia peste 20 de ani <stupid people> va intelege ce e democrația~, zicea atunci, rânjind disprețuitor, don profesor Brucan.
Israel sub Netanyahu
Netanyahu, cel mai longeviv premier israelian, e socotit de mare parte a evreilor un scut de neînlocuit în fața organizațiilor teroriste islamiste. Motivată până la un punct, în atmosfera tulburată de războiul perpetuu din zonă, percepția, întreținută de frecventele atentate, îl readuce periodic în funcția de prim-diriguitor.
În ciuda acuzelor de corupție care-l fac indezirabil pentru o parte a electoratului israelian, „super-scutul” Trump i-a întărit poziția când cu jocul politic de-a mutarea ambasadei; și a lăsat și ceva rezerve de „gaz” la o adică.
Odată cu căderea protectorului de peste ocean, aura lui Netanyahu a pălit, protestele civice ale israelienilor provocate de învinuirile nerezolvate de corupție la adresa sa au reizbucnit.
Situația lui politică e pe muche de cuțit, nereușind nici până acum să-și legitimeze un guvern.
Iar ultima speranță de supraviețuire politică vine, cum se vede, tot pe fondul faimei sale de scut în momente de acutizare a amenințării islamice.
Dar situația explozivă în extindere de acum e mult mai periculoasă decât în alte momente critice din istoria recentă. Mult diferită de pildă, de conflictul sângeros între localnici arabi și armată de pe muntele Har Homa din Ierusalimul de Est, provocat de demararea construcției unei colonii evreiești ca urmare a deciziei din februarie 1997 a lui Ariel Sharon, ministru construcțiilor în primul guvern Netanyahu.
Au urmat multe alte conflicte de-atunci, însă acela a însemnat prima mea luare la cunoștință cu realitatea cotidiană din Israel, într-o lună martie încărcată de ciocniri și atentate pe fondul veselei sărbători de Purim.
Haifa, început de martie 1997. Eram la prima ceașcă de cafea a zilei planificând ieșirile în peisaj, când, pe postul în limba română al radioului din bucătăria gazdelor mele, știrea despre ciocnirea unor localnici arabi cu comandoul israelian al ministrului Ariel Sharon întrerupsese programul matinal.
Generalul-buldozer, cum era alintat, altfel un erou incontestabil, emblematic, al Israelului, odată ajuns ministru, a adăugat memorabilelor sale acte de curaj în războaiele pentru apărarea tânărului stat Israel atacat de vecini, măsuri ofensive ale căror efecte au generat mari controverse. Nu toți evreii le socoteau bine venite.
„Ierusalimul a fost și trebuie să rămână capitala sacră a Israelului și a lumii”, izbucnise, într-un acces de revoltă, soțul prietenei mele din liceu, un om deosebit de blând, cultivat și credincios, descendent al unei familii rabinice din vestul României.
Atunci fusese un conflict local, acum e un conflict cu un uriaș potențial de amplificare, greu de controlat.
Pericolul vine nu doar din partea teroriștilor Hammas și Hesbollah, ci și de la revolta arabilor pașnici din marile orașe israeliene, în proporție de 20 procente raportată la totalul populației.
Asocierea premierului cu fundamentaliștii ortodocși face situația și mai inflamabilă.
În plus, parcă nu era destul, evenimentul toarnă gaz peste antisemitismul deja activat, pe ici pe colo, mai în toată lumea.
Situație extrem de critică în care, Netanyahu, asemenea unui pompier amenințat că-și pierde postul, apreciază pericolul prin perspectiva interesului său de a supraviețui politic.
Problema e că în situația de acum, sunt nevoiți să-l susțină sperând că va reuși. Nu există altă soluție.
Reforma d-lui Cîțu
Delegarea unor funcții civice unui comandament militar, mituirea presei, sinecurile și relațiile transpartinice, inflația de consilieri din guvern, comportamentul dictatorial al premierului în raport cu partenerii de coaliție, toate astea dovedesc slăbiciune. Și prostie. O putere obsedată de control e incapabilă să conducă în beneficiul societății. Se știe culpabilă. Nu poate reforma nimic. Dimpotrivă. Caută să amplifice homeostazia sistemului bolnav. Cum se întâmplă, de pildă, acum, în sistemul de sănătate a cărui stare se agravează. Reformarea unui sistem e imposibilă fără diagnoză. Fără identificarea „bolilor”cronicizate ale sistemului, a cauzelor lor. Când aceste acțiuni sînt împiedicate de la vârf, înseamnă că acolo e buba! O corupție sistemică răscolită cât de puțin stârnește reacții de o agresivitate direct proporțională cu gravitatea bolii sistemului, așa cum a dovedit-o demiterea brutală a ministrului Voiculescu și a epidemiologului Andreea Moldovan. Tabloul e limpede deși nu e complet. După dezvăluirile ministrului demis, făcute în condiții de ostilitate inacceptabilă a „anchetatorilor” din tribunalele TV, după ce-au mai scos la iveală puținii jurnaliștii de investigație, ar trebui să urmeze și alte date de care e nevoie pentru a reforma sistemul. Dar cine să se încumete într-un stat captiv păzit de o presă (aia cu pedegree!) în fază avansată de jigodism?
Cele câteva luni în care specialii&familiile lor, în locul bătrânilor și persoane cu afecțiuni cronice a căror imunizare era prioritară, au beneficiat de vaccinare preferențială în centre secrete au dus la infectări și decese ale unor oameni din grupa respectivă de risc. Ca și în cazul Colectiv, familiile care au suferit din cauza acestui abuz politic ar trebui să se asocieze și să ducă problema în justiție. Măcar atât.
La Seminarul organizat de DNA în Mai 2018, pe tema corupției din sistemul sanitar, Laura Codruța Kovesi avertizase că sistemul are vulnerabilități majore din cauza corupției și a fraudelor în cinci domenii:
1 achiziții publice,
2 servicii medicale,
3 bugetarea unităților spitalicești,
4 accesul personalului în sistemul medical și
5 autorizarea farmaciilor.
În cele aproximativ 100 de zile cît a fost lăsat să conducă ministerul sănătății, Vlad Voiculescu a demarat un program axat exact pe vulnerabilitățile consemnate în raportul DNA.
1 A pus la dispoziția spitalelor 50 de milioane de euro, bani europeni, împreună cu Cristian Ghinea, pentru ca managerii din spitale să vină cu proiecte și să-și remedieze toate deficiențele; –
2 A dat OUG 12/2021 pentru transparentizarea achizițiilor publice din sănătate pentru a elimina corupția din sistem;
3 A adus la conducerea CNAS un om integru, cu doctorat în UK;
4 A scos la concurs toate posturile de director general ale caselor județene de sănătate
5 Pregătea transparentizarea totală, astfel încât fiecare asigurat să poată cheltuielile pe care CNAS le-a făcut pentru el;
6 În iulie urma scoaterea la concurs a posturilor de manager de spital;
7 Eliminarea plafonului la norma de hrană din spitale, acesta rămânând la latitudinea managerului de spital;
8 Devoalarea centrelor secrete de vaccinare;
9 Stoparea banilor către presă;
10 Suplimentarea paturilor ATI până la 1687;
11 Crearea liniei de sprijin psihologic pentru persoanele afectate de pandemie
12 Înființarea acelui ombudsman, un fel de avocat al poporului pentru pacienți.
13 Elaborarea programulului prin care se asigură 3.4 mld euro pentru construcția de spitale noi prin PNRR
14 Asigurarea prin Banca Europeană de Investiții a echipelor de constructori, proiectanți, arhitecți
15 Se aflau în evaluare șefii de la DSP, urmând schimbarea lor
16 Pregătea scoaterea la concurs a șefiei INSP
Stoparea bruscă a acestui program prin demiterea ministrului, „o vitejie istorică” a premierului Cîțu! Aparatul de partid s-a mobilizat imediat și a activat echipele de intervenție rapidă, hârșite în împrăștiat mizerii, la unison cu televiziunile și site-urile de presă, plătite sub pretextul promovării măsurilor de combatere a pandemiei. Mituirea presei, un pact execrabil al statului cu Mafia, o pată de neșters în CV-ul PNL, are efecte durabile. Seară de seară câteva televiziuni, Trustul Antena 3 (cel mai bine răsplătit) RTV, Realitatea, își bat joc nu doar de captivii pe care-i droghează mediatic ci și de tătucul guvern de vreme ce le face reclamă doamnelor Șoșoacă, Groșan, Alberts și altor personaje promovate mediatic care obstrucționează sistematic lupta medicilor cu pandemia, promovînd conspiraționismul, antivaccinismul.
Răfuieli în casa de cultură
Destui scriitori, poeți, artiști sunt cunoscuți nu doar pentru operele lăsate posterității ci și pentru unele comportamente scandaloase și obiceiuri bizare neconforme cu normele. Cum azi transparența e mai mare ca oricând, totul se descoperă despre oricine. Viața lor s-a dus, operele lor, ale celor mai buni, trăiesc, inspiră și îmbogățesc spiritual.
Așa e bine și normal. Prin urmare, nu e nicio problemă dacă unii se dau în stambă acum dezvăluindu-și reciproc părțile umbrite sau vulnerabile, la prețul zilei. Proba timpului va decide. Mai ales de când inflația de veleitari crește exponențial, invers proporțional cu durabilitatea mărfurilor lor.
Semnificativ ar fi dacă, abandonate de public și lipsite de susținerea securist-revoluționară, soap-operele să cerșească atenție în piața publică fără ca cineva să vrea să le ardă.
Din fericire, realizările culturale de incontestabil folos pentru memoria colectivă și calitatea generațiilor viitoare vor dăinui.
Am putea uita toate astea dacă…
Vechile idolatrii politice lasă urme de nevindecat în mintea mărșăluitorilor fanatici care se întorc, de câte ori scapă din casa rațiunii, pe vechile drumuri de glorie. Săracii, nu pot pricepe că bătrânii idoli s-au trădat și i-au trădat prăbușindu-se rușinos. În mințile lor ideologizate, ocupă același loc. În străfulgerările lor de luciditate, fac crize de ură și invidie față de cei pe care-i consideră vinovați de uzurparea tronului zeităților politice adorate. Alzheimerul politic îi ține încuiați în fața icoanelor unor foști țăcăniți odioși, dictatori cărora le-au pus la picioare ființa lor sau, mai aproape de prezent, a unor prezidenți găunoși care n-au adus nimic bun țării. Cel mai tragic prizonierat e al minții. Nicio realitate nu-l poate elibera.
Dar asta nu e singura problemă a realității în care trăim. Poziționarea radicală a unui nucleu reprezentativ al reperelor noastre culturale e și ea ciudată. Spre deosebire de intelectualii occidentali- profesori, artiști, scriitori- acuzați pe la noi de stângism- (deși cu unele excepții, acolo nu se poartă obsesiile ideologice) în România post 89, o serie de personalități culturale s-au fixat la dreapta extremă generând un curent social-cultural intolerant, agresiv chiar pe alocuri. Au trecut, bătăioși, la operarea literaturii ante-decembriste, au epurat pe criterii ideologice și ce trebuia (maculatura dedicată PCR și autorii ei) dar și lucrări discutabile pe care le-au lipsit de orice șansă de a mai fi criticate măcar, odată ce au fost aruncate la groapa cu deșeuri cu autorii lor cu tot, găsiți vinovați de a fi plătit cotizația la BOB. „Tăiat cu o lovitură coada câinelui”- vorba unor liberali pur sânge comunist născuți din emanațiile revoluției! Chiar și scrieri mai vechi, neagreate stilistic sau nebăgate în seamă de nucleul mega influent al noilor activiști culturali, anti-comuniști, au fost marginalizate, practic pierdute. Dar au realizat și ceva remarcabil, reînviind cultura interbelică interzisă de comuniști. Eliade, Cioran, Noica și alți creatori de opere de valoare recuperați după lungul exil impus de primitivismul cultural instalat după 1944. Bijuterii neprețuite de familie literară și-au găsit locul cuvenit în biblioteci și librării, în minți și suflete, îmbogățind patrimoniul spiritual național. Mare discreție însă, în privința apartenenței și contribuției acelorași personalități culturale din perioada interbelică la ascensiunea fascism-legionarismului, a regimului care a practicat crima politică și a pus capăt libertăților democratice înainte de ocupația comunistă. Amnezie acceptată tacit, subiect evitat. Atins pe ici pe colo, în scrieri de nișă, puțin cunoscute publicului larg, sau în cercuri restrânse. Radicalismul de dreapta al noilor și înverșunaților activiști culturali nu avea lipsă de dezvăluirea și disecarea unui subiect, pentru ei, inconfortabil.
Am putea uita toate astea dacă n-am fi asistat la aderarea unor concetățeni la extremismul occidental de extremă dreapta, inclusiv la cel din țara visului american eșuat tragic în acest ianuarie în cel mai grotesc mod cu putință. Dacă n-am asista acum, la resuscitarea ideologiei religios-belicoase a cămășilor verzi din interbelic suprapuse realităților turbulente actuale; dacă n-ar fi ieșit, din neantul istoriei, AUR, partid conservă de teorii naziste și comuniste, de troglodism cultural, de naționalism religios feroce, de radicalism pernicios. Dacă n-am constata cum, indivizi primitivi, cu o educație precară, ajung să împărtășească aceleași umori cu personaje respectabile din mediile culturale. Neconștientizate, minciunile, inclusiv cele prin omisiune, catalizează noi valuri de minciună și impostură, copleșind societatea cu maladii greu de anticipat și de vindecat. Reacția la ANTI este tot un ANTI, tot distrugător, cu semn opus. Neînțelegerea acestui mers sisific în spirală duce la un capăt istoric în care spirele, ajunse identice, aplatizează lumea într-un egalitarism al răului.
Casa Albă, Casa neagră.
Previzualizează într-o filă nouă
Divizați după patru ani de megalomanie trumpistă, americanii își regăsesc spiritul comunitar dovedind că fac parte dintr-un popor tânăr, rațional, dinamic, care-și respectă instituțiile și libertatea. Patriotismul constituțional al celei mai democratice țări din lume ține laolaltă populația fondatoare, împreună cu descendenții sclavilor africani și emigranți de pe tot globul. Mă întreb de ce atâția români americanizați au făcut adicție la trumpism mai mult decât americanii originari din țări europene democrate? Poate fiindcă au în genele lor psiho-sociale aversiune față de comunismul pe care l-au trăit? Dar nu și pentru că, în același timp, simt nevoia de un tătuc extremist, cu spirit dictatorial din extrema opusă stângii de care au fugit?
Nu prin același gen de adicție se fac acum remarcați și unii intelectuali autohtoni de dreapta care în pofida justificărilor, s-au marginalizat? Și, ca să-și păstreze blazonul, s-au retras în separeurile ideologice ale unor milițieni extremiști cultivatori de ură? După ce au vituperat, inutil, împotriva omului nou făcut de comuniști care s-a dat cu lichelele, a poporului prost, după ce și-au pierdut treptat adularea publică, rămași cu prea puțin susținători din liota zeloșilor snobi care citau din ei ca din sfinții părinți, ce să facă? Decât izolați, e bine și într-o sectă ideologică sub blazonul unui idol pe calapodul lor, iubitor deopotrivă de arme și de Dumnezeu, cu prozeliți îndoctrinați care-i laudă sminteala menținând paranoia și triumfalismul schizoid din jurul lui. Cum însă, se isprăvi și cu marele Trump, temându-se să n-ajungă într-un azil fundamentalist lugubru, nu le rămâne decât să emigreze pe alte planete social media.
Crăciunul președintelui
Comedie de Pascal Bruckner, unul dintre cei mai apreciați autori francezi din ultima jumătate de secol. Dacă dați de ea, n-o ratați. Umor spumos, inspirat de comicul absurd al lui Eugen Ionesco.
Am văzut-o din pură întâmplare, la Teatrul Gong din Sibiu, jucată de admirabilii actori vâlceni.
Surpriza a fost totală. O farsă scrisă parcă anume pentru publicul românesc.
Comentarii recente