Un copil inocent și un mesaj otrăvit
Trucuri electorale, evident. Nu bănuiam însă că erau semnale timpurii ale invaziei de sutane, bărbi și veșminte monahale ale unor pseudo-profeți cum se întâmplă acum pe Tv-uri și rețele sociale.
Precum carcalacii, au ieșit brusc din cotloanele lor întunecoase să-și adune pălmașii ca pe robii analfabeți din satele vechilor mânăstiri. Obișnuiți să se umilească, bieții amărășteni actuali își conservă umilința strămoșească făcând cu osârdie același lucru și pe FB.
Stihiile istoriei au scos din lada de zestre tragică a neamului, ideologii politico-religioase de tristă amintire distribuindu-le, prin mesageri vicleni, celor ușor de prins în capcana falsului patriotism. Șoimii patriei de ieri ar fi azi mândrii copii de trupă ai unor „părinți” cu simpatii politico-legionare.
Fără îndoială că micul Rareș și-a executat impecabil numărul de dresură. Cel mai talentat concurent al emisiunii de la Pro-tv și-a meritat premiul. Statele totalitare (sau foste) n-au rivali în dresajul propagandistic. Toate evenimentele de acest fel din Rusia, China, Coreea de Nord și, cu voia d-tră, ultima pe listă, România lui Ceaușescu (sau post-Ceaușescu) întrec în perfecțiune demonstrațiile copiilor talentați din țări în care manifestările artistice sunt scutite de accente politico-patriotarde.
Băiețelul delicat și expresiv are deja un palmares artistic neobișnuit de recitări cu mesaj istoric vindicativ sau politico-ortodox cu conținut legionar precum „Crezul” de Radu Gyr, recitat în urmă cu doi ani ca membru al unui ansamblu botoșănean.
De rău augur faptul că apologeții acestui curent pestilențial ies pe „mocirle-tv”, poate i-ați văzut la RTV-ul infractorului Ghiță, și pe site-uri cu simpatii legionare, sărind indignați în apărarea inocentului recitator, apărându-și în realitate mesajul lor pervers.
Fuziunea ortodoxismului neo-legionar cu ultranaționalismul ceaușist amplificat de otrăvurile auriste prefigurează o tendință de autodistrugere. N-ar trebui să ignorăm semnele, oricât de nesemnificative și nevinovate ar părea.
„Ciuma” lui Camus e mai actuală ca oricând.
Un viitor în umbra trecutului
ILARIE LA ORA DE ATEISM
În clasa zecea eram cred, când am avut parte de o experiență ciudată. În locul lecției de fizică, o tovarășă de la partid ne ținuse o lecție de ateism. Diriginta, cam stânjenită, ne-o prezentase și ieșise din clasă lăsând-o să-și îndeplinească „misiunea”. Cu catalogul în față, femeia ne întreba pe rând dacă credem în Dumnezeu. Colegii răspundeau evaziv, neplăcută chestie și pentru ea, mă gândeam, mai ales când Ilarie, colegul meu de bancă, îi spusese pe un ton ferm, „eu cred”. „Uite băiete, eu nu cred și încă nu m-a trăznit Dumnezeu”, îi replică enervată tovarășa. „Mai este timp”, o asigură Ilarie blocându-i misiunea în hohotul general de râs.
Dictatura a căzut în 89, numai că fundamentului noului regim, la fel de găunos, i s-au lipit în următorii ani și alte tare reciclate ideologic.
„Trecerea” de la un stăpân (diavolul comunist) la altul (un Dumnezeu croit după chipul și asemănarea noilor patroni) a devenit o trăsătură tipică a societății actuale. Ateismul de partid și de stat pierzându-și rostul odată cu prăbușirea regimului comunist, popii au luat locul secretarilor de partid în spiritul unei supușenii înrădăcinată de secole. O credință inerțială, în virtutea unei obediențe structurale.
AȘA A FOST ATUNCI,
spun împăcați susținătorii regimurilor trecute care au menținut țara într-o degradantă obediență. Așa spun comuniștii, naziștii, legionarii. Așa spun și popii care colaborau cu structurile conducătoare. Nici măcar de formă, nu-s în stare de un regret public, de un sentiment de culpabilitate, o schimbare convingătoare de atitudine.
Toți sunt la fel, toți am fost la fel. E suficient să apară o carte ca aceea a bizantinologului Oliver Jens Schmit despre relațiile instituționale BOR-stat din timpul dictaturii comuniste și a celor anterioare, ca să stârnească nesiguranță în stratosfera spirituală a teologilor. Simțindu-și pozițiile nesigure, ies din carapace vrând să pună stavilă ideii de dezbatere deși admit, de formă, că e nevoie.
Ocultarea trecutului arată că structurilor conducătoare actuale le displace profund eliberarea din confortabilul ermetism. Și cum altfel, din moment ce perpetuarea vechilor relații le asigură puterea. Consolidate în ultimul deceniu, corupția, duplicitatea și lașitatea socială suverană înseamnă stabilitate, cum ar spune un oberchef.
Standarde mari, standarde mici
În fiecare vacanță, cel mai mare dintre nepoți, elev la Saint-Étienne, liceu catolic din Strasbourg (să nu vă imaginați că elevii erau obligați să facă religie acolo!) îmi relata chestii care mai de care mai interesante despre orele de teorie și practică, diversele ateliere, inclusiv artistice, sporturile practicate în școală. Devenise o tradiție, venea pregătit cu notițe, scheme, pe caiet sau cu filmulețe. An de an aflam lucrurile noi care-i stârniseră interesul. Și de fiecare dată mă gândeam, ce emulație trebuie să fie într-un colectiv școlar în care elevii țin expozeuri pe teme impuse sau lla alegerea lor, pregătite în grupuri mici, unde erau liberi să evolueze în ritm propriu! În atelierul de pictură, de pildă, conform programului, pictau în stil naiv, clasic sau suprarealist. Științele exacte și cele umaniste erau pe prim plan, iar științele naturii erau studiate în mod interdisciplinar. Practicau mai multe sporturi la alegere iar în vacanțe mergeau în tabere de cercetare, de obicei în munții Vozgi. Acum vreo doi ani venise cu ditamai caietul de științe, avea ca temă de vacanță, sub formă de exerciții pe criterii date, de stabilit corelații interdisciplinare între noțiuni de geografie, chimie, biologie și protecția mediului.
La serbările de sfârșit de an, elevii prezentau creații artistice de echipă pe o temă stabilită de comun acord, în care fiecare coechipier își interpreta rolul. O încântare! Temele erau variate, pe unele le găseam pur și simplu fabuloase.
Chiar și Marea Neagră și Delta fuseseră la un moment dat o temă de interes pentru echipa lui, o prezentaseră cu succes întregii clase.
La sărbătoarea de absolvire prezentaseră artistic Polinezia Franceză, cu informații economice, turistice, culturale, cu dansuri și cântece.
Și acum, gândindu-mă la astea, mă întreb (a câta oară?) de ce nu reușește nicio reformă a educației în țara noastră?
Theodoros, impresii de cititor
Împletiturile de evenimente și de fapte consemnate în cronicile epocii, de mituri cu eroi care au trecut lumea prin foc și sabie, abundența de versete și profeții biblice și de texte apocrife, de legende și povești înfricoșate din negura timpului alcătuiesc universul care îi deschide lui Tudor dorința de a urca în ierarhia lumii, iar cititorului, o fereastră fabuloasă în veacul premergător modernității tehnicizate, mult mai săracă în povești și mistere.
Martor al vieții aventuroase al fiului Sofianei, grecoaica adusă dintr-o însorită insulă din Ciclade să-i fie slujnică nevestei lui Tache Ghica, boier înstărit din Valahia, și al lui Gligorie, slujitor la conac, povestitorul derulează filmul vieții lui Tudor -Theodoros- Tewodros, purtându-l prin toate isprăvile lui, ale tovarășilor și dușmanilor lui. Îngăduit să-și împlinească destinul de nelegiuit până când i se vor aduce, în ziua judecății gloatelor, în fața ochilor, faptele vieții lui în toate detaliile.
Cititorul știe de la bun început cum va sfârși Theodoros, dar asta nu-l face mai puțin curios să-i afle isprăvile, ceea ce, cred eu, e un mare plus al romanului.
Crescut la curtea boierului Tache din Ghergani, copilul Tudor deprinde, odată cu buchiseala, cu învățăturile creștine, miturile Eladei, și limba elinească de la maica sa, Sofiana, fiind și destoinic ucenic al moravurilor necreștinești văzute prin iatacurile boierești și grajdurile conacului.
Pe haiducul Iancu Jianu, mânuitor neîntrecut de pistol și sabie, nelipsit din poveștile Valahiei acelei vremi, are ocazia să-l urmeze, cu gloata de iobagi, slugi și haiduci, la sărbătorirea Vicleimului din Sălcuța în vreme de iarnă grea, cu viforniță și nămeți, timp potrivit pentru poveștile lui Ghiuner. Aceea a lui Skinderiu împărat, cu deosebire, avea să-i vâre-n cap lui Tudor, vicleșugul prin care va ajunge, încoronându-se, ca Alixandru Machidon sau ca Napoleon, împăratul unei țări africane.
Flăcău în toată firea fiind, părăsește Ghergani, rămâne o vreme servitor la casa din București a boierului Tache Ghica, apoi se alătură haiducilor Jianului ca zapciu și poteraș, le stă aproape în toate înșelătoriile prin care temutul haiduc ajunsese agă lăudat al Bucureștiului. Toate astea și multe altele îi sunt amintite lui Theodoros de naratorul purtător al judecății divine, ca într-o scrisoare deschisă, în limbajul savuros al vremii, în graiul melodios condimentat cu arhaisme pline de aroma timpurilor și a locurilor.
În plină epidemie de ciumă, atins de boală, Tudor iese vindecat și scapă teafăr și din cumplitul război al ciumaților cu cioclii purtat pe ulițele sordide pline de morți ale unui București respingător. Orori redate în toată hidoșenia lor. Supraviețuirea îi întărește convingerea că-l așteaptă un destin măreț.
Nebunia măririi va prinde definitiv în mintea lui Tudor, când un telal evreu din Obor îi deslușește o tâlcuire din cartea iluminării, Sefer Ha-Bahir, despre tainele ascunse în cuvântul SAVAOTH. Din persecutorul crud al sărmanului Moshe și al evreilor din Oborul Bucureștiului, Tudor ajunge, fără să-și dea seama, victimă. Evreul torturat îi deschide cartea la o profeție, încredințându-l că e predestinat s-ajungă rege în țara Cuș. El, OPUSUL, cum scria în slovele mistice din cartea negustorului de zdrențe.
Arhitectura narațiunii, împărțirea în episoade de mică întindere și relativ egale, ușurează parcurgerea celor trei mari părți ale cărții de peste 600 de pagini. Înaintând în lectură descoperi o lume barocă fantastică plină de contraste. O boltă cerească ca un palat oriental cu încăperi bogat decorate și grădini fastuoase, insule paradisiace, dar și locuri exotice ocolite de civilizație și ținuturi vitregite, lovite de războaie aducătoare de moarte și întuneric prin care hălăduiau haiducii și pirații.
În drumurile sale spre tronul împărătesc mult râvnit al țării africane cu „ceruri înflorate”, veneticul Theodoros trece prin primejdii de moarte fără să fie atins. Era, de bună seamă, sortit să împărățească. Pentru tovarășii lui mai vechi, ca și pentru cei noi, invincibil ca un zeu. Sau împărat.
Faptele se petrec în dinamicul secol XIX al schimbărilor istorice în lume. Călătoriile în ținuturi îndepărtate deveniseră mai accesibile, imperiile se clătinau slăbite de rebeliuni, neamurile își căutau identitatea. În lume au loc transformări rapide. Legi de eradicare a sclavagismului reașează omenirea (deși rănile lui erau departe de a fi trecut). Colonialismul încă rezista, dar marile imperii nu mai aveau mult până la extincție. Înălțări și prăbușiri. Împărați, regi, țari. Napoleon Bonaparte. Pacea de la Paris. În Europa revoluțiilor de eliberare națională se înfiripa iluminismul. Singura Anglia victoriană stăpânea încă ținuturi bogate din Africa, Asia, Australia. ocupând, după înfrângerea lui Napoleon, și câteva teritorii din arealul mediteranean între care și insulele Ionice. Statele Unite își proclamaseră independența aducând un suflu puternic în mișcările de democratizare a popoarelor. Revoluția tehnologică urma să le asigure, în mai puțin de un secol, statutul de mare putere în lume.
Drumurile valahului pornit să urce pe scara mai marilor lumii în miezul acestor transformări favorabile răsturnării vechilor rânduieli i-l scot în cale pe evreul Ioshua Abraham Norton, aventurier scăpat miraculos din sclavia de pe insulele Molucce din care se alesese pe vecie cu un miros persistent de cuișoare. Atins de aceeași nebunie a măririi, Ioshua vindea suveniruri ciudate prin insulele cu pirați ai Mediteranei cu gândul înfipt în minte s-ajungă împărat în America. Nu înainte să-și afle un prieten pe măsură în Theodoros, căruia îi împărtășește secrete de mare folos în drumul spre cucerirea regatului african.
Prădăciunile pe uscat și pe mare, scufundarea corăbiilor, uciderile și siluirile întrerupte doar duminica și la zile de sărbătoare când, curați și îmbrăcați decent pirații lui Theodoros făceau închinăciuni evlavioase însoțite de danii bogate la mânăstiri, îl făcuseră faimos pe temutul valah în toate ostroavele. Pusă în gardă de premierul Disraeli (cel care adusese India și Canalul de Suez sub coroana britanică) despre tulburările din Insulele Ionice, regina Victoria, proaspăt încoronată, decide intervenția armatei în mica insulă Antikithera, cuib al piraților lui Theodoros care-și arogase titlul de strateg al insulelor ionice. Numai că, și de astă dată, valahul scapă miraculos de glonțul plecat din muscheta unui militar englez ceea ce-i va întări convingerea că îi e scris s-ajungă împărat.
Formula narativă în care elementele reale se armonizează cu plăsmuiri e îmbogățită de scrisorile pline de iubire adresate de Theodoros Sofianei, cu descrieri de fapte peste măsură de gogonate, pentru oricine dar nu și pentru mama sa. Hainului venetic îi e dor de locul natal, chiar și de frigul cumplit de la nașterea sa păstrat în adâncimile insondabile ale memoriei sale care-l făcuse să caute căldura sudului. Îi scrie Sofianei lungi misive în limba copilăriei, cu litere chirilice, vorbește în graiul de acasă cu Ghiuner și cu Sisoie, pictorul de la conacul din Ghergani, care acum picta pânzele corăbiilor din Mediterana -ca pe pereții bisericii părintelui Elpidifor din Ghergani-, și poartă de atunci în sufletul lui câinos, alături de cuvintele înțelepte din Biblie, de maică-sa Sofiana, și icoana iubirii sale romantică și eternă pentru Stamatina, pe care i-o răpise pentru totdeauna, Zburătorul.
Răscolind ostroavele în căutarea literelor din cartea lui Moshe telalul, ca dovezi ale rostului său de oștean învrednicit de Hristos să ducă cuvântul ortodox în haotica țară a Etiopiei cu pretendenți nevolnici la tron și prinți rivali de diverse credințe, Theodoros învinge toate piedicile, din Skyros până în Hidra unde, cu ultima literă descoperită întregește numele de SAVAOTH. Neîmblânzitul valah mulțumește cu evlavie Celui de Sus pentru călăuzirea sa, așa cum îi povestește Sofianei în scrisori, lăudându-se cu faptele de vitejie care-i aduseseră respectul în toate insulele Mediteranei.
Reluarea în felurite combinații a motivelor reper din partitura romanului îi imprimă o curgere plăcută cu vârtejuri captivante din loc în loc din care țâșnesc cu mai mare putere undele povestirii întregindu-i frumusețea asemenea unei simfonii armonioase de muzică orientală cu inflexiuni balcanice.
Descrierea în cele mai mici detalii a personajelor, locurilor, gesturilor, stărilor, tradițiilor, împrejurărilor, întâmplărilor, parcă desprinse dintr-o antropologie social-culturală apocrifă moștenită de la martori trăitori atunci, e modul în care posibilul poate fi realitate dacă e lucrat în atelierul imaginației unui mare scriitor.
Theodoros câștigă bătălie după bătălie în Etiopia, câmpurile de luptă se umplu cu morți, armata sa, o adunătură de pirați și tâlhari, în uniforme militare primite din Anglia, ucide și schingiuiește dar nu se atinge de văduve și orfani, cum învățase de la haiducii Jianului, iar asta-i aduce mult popor alături. Copleșită de scrisorile lui caraghioase însă mai mult decât prietenoase, regina Angliei îl tratează cu îngăduință interesată un timp, îi oferă instruire inginerească și armament, văzând în el un deschizător de drumuri spre bogatele ținuturi africane din sudul Etiopiei.
Își înlătură adversarii și, ca Skinderiu împărat din poveștile lui Ghiuner, îl ucide pe Hailu, prințul de Kassa din Kwara, falsul urmaș al lui Menelik, și-i preia identitatea odată cu pecetea batjocoritoare de fiu al vânzătoarei de leacuri pentru limbrici. Ca să scape de infamanta poreclă, Theodoros se răzbună cumplit pe batjocoritori. Îi ucide unul câte unul. Gata cu limbricul, venise vremea lui, a marelui cuceritor, a tiranului sângeros care avea să fie încoronat sub amenințare, cu numele de Tewodros II, în biserica Fecioarei Mariam din cetatea Dirasge, lângă câmpul unde avusese loc măcelul.
Pentru regina Victoria, impostorul ridicol care se încoronase împărat cu forța în ținutul african aflat sub jurisdicția coroanei nu mai avea niciun haz. Bezmeticul aventurier care-i scria misive împodobite cu multele sale titluri pompoase, toate inventate, devenise indezirabil. „Leul cuceritor al tribului lui Iuda nu era decât o hienă cu botul însângerat”. Unul dintre mulții exaltați ai lumii care, îndesându-și o coroană pe cap, se credea împărat, cum îi spunea Reginei unul din lorzii ei sfătuitori – „în timp ce eu nu sunt decât o regină”-, oftase cea care domnea peste cel mai întins imperiu al lumii la vremea aceea. Deși îi dăruise nebunului două pistoale de preț lucrate cu artă, prietenia se isprăvise. Urma ca armata sa, condusă de generalul Napier, să-i curme nelegiuitului pofta de împărățit.
„Nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela-l săvârșesc”, cum zicea sfântul Apostol Pavel, îi amintește Theodoros în altă scrisoare, Sofianei. Moshe telalul știa ce va urma când, arătându-i profeția, îi spusese că el e „OPUSUL”.
Tâlharul sentimental cu iubiri neîmplinite sau prea repede pieritoare, în căutarea smintită a Chivotului Legilor prin bisericile subpământene de la Lalibela, decăzut, ruinat de hașiș și buruieni halucinogene, dezumanizat dincolo de orice închipuire, își urmează destinul nebunesc aducând tot mai multă moarte în jurul lui până când, părăsit de toți, chiar și de maică-sa, Sofiana, urât ca un diavol, convins de inutilitatea vieții sale, apasă pe trăgaciul unui pistol de preț din cele primite în dar de la Regina Angliei.
Război era și între îngeri și potrivnici, pentru sufletul lui, întrerupt de Domnul în acest magistral final imaginat de autor:
Ipocrizie și reformă
Motto
decât puțin și prost, mai bine mult și fără rost (proverb comunist)
Trecut prin câteva reforme, învățământul e mai nereformat ca oricând. Pe cei care s-au ocupat de aducerea lui la standardele impuse de schimbările culturale și ritmul de dezvoltare economică din UE nu asta i-a preocupat. Deși toate materialele justificative ale proiectelor de reformă succesive abundă în motivații preluate din ghidurile monitoare (de regulă realizate cu expertiză din afară), scopul era altul: mult material îndesat în programe stufoase pentru catedre generoase, pentru mulți profesori ieșiți pe bandă din fabricile de diplome cum vrea inspectoratul (și partidul!)
De aici, un lanț al iresponsabilității care compromite șansele de dezvoltare a statului și societății. Supraproducția de diplome generează nevoia de noi posturi la stat. De pildă, sute de noi secretari de stat. Înseamnă supraîncărcarea continuă a aparatului bugetar cu votanți fideli celor la butoane. Noi oportunități pentru corupție în toate domeniile. Înseamnă a desconsidera potențialul tinerilor, a-i face să-și caute împlinirea profesională în alte țări mai chibzuite. Supraîncărcarea școlilor publice cu disciplina religie, de pildă, de la clasa pregătitoare până la absolvirea liceului, în dauna altor materii, sub pretextul moralizării sociale, se potrivește perfect cu duplicitatea nevindecabilă, iresponsabilă, egoistă, promotoare a lăcomiei generalizate. Sursă de inechitate și depresie socială. Sursă de imoralitate, până la urmă.
„Religia este un fenomen social, cu sisteme de practici și ideologii care nu depinde de școală. Niciuna dintre marile religii nu s-a creat, nici nu s-a propagat, printr-o programă școlară; ele au apărut și s-au dezvoltat înainte de apariția vreunei forme de învățământ obligatoriu. Așadar, a pretinde că ne-obligativitatea orelor de religie în școli aduce o gravă atingere religiei este o aberație și logică, și factuală; ignoră toate datele istorice. Nu există însă nicio dovadă empirică pe baza căreia să spunem că studierea religiei în școală crește religiozitatea”/ Mircea Miclea, fost ministru al învățământului.
„I-am zis migdalului…”
Și a înflorit migdalul”
Când luminoasele precepte creștine se întâlnesc cu minciuna transpunerii lor în practică de către puzderia de ipocriți puși pe agoniseală (cu pofta lor insațiabilă de proprietăți, de bani, de privilegii, cu manevrele lor viclene pentru scutiri de impozit, cu ocuparea spațiului educațional și a celui mediatic, cu firme neînregistrate, concubinajul politic și abuzurile tolerate de preafericiți și de stat) are loc un fenomen de anihilare a încrederii în instituția bisericii ca la ciocnirea materiei de antimaterie având ca rezultat un gol numit ateism.
Golul atrage mai degrabă antiteismul decât credința. Dar asta nu vor recunoaște niciodată deturnatorii religioși și adepții lor care au ales să intre în slujba cezarilor, a lumescului. A răului.
Și atunci, degeaba vremea va-ncerca, de fiecare dată, „din goluri a se naște”, cum zicea poetul. În zadar biserica va căuta cu disperare vinovați în afara ei și nu în ea însăși.
Cât despre efectul educației religioase axată pe catehism ortodox și prozelitism bisericesc se vede după „roade”: corupție, minciună, derivă morală de la mic la mare.
Bine măcar că tot mai mulți tineri refuză în mod conștient politica de îndoctrinare promovată de ierarhii BOR în tandem cu șefii politici ai sistemului de educație.
BOR nu s-a dezis niciodată de turnătorii dinainte de 89, i-a acoperit. După 89 a luat sub umbrela ei, pe față, și legionarismul. A umplut țara de biserici și seminarii, posturile la parohii sunt date pe șpagă (e o regulă ) scandalurile la mitropolii se mușamalizează, și toate mizeriile (bine fac site-urile de investigații că scot la iveală ceea ce biserica bagă sub preș.) Pentru a-și îndeplini misiunea, biserica are nevoie de o curățenie fundamentală care nu s-a făcut niciodată. De depolitizare, deideologizare, deformalizare. Și nu cred că are cine s-o facă. Urmarea e că se adună tot mai multă murdărie peste cea veche.
Învățământul și educația ar trebui protejate de orice formă de ideologizare și politizare. De progresismul politic ca și de conservatorism, de ortodoxismul ideologizat (cel care se predă în școlile noastre) de ideologia de gen, de ecologismul politizat, și de toate formele de politizare directă și indirectă care pot interveni în formarea tinerei generații. Toate astea se cer însă introduse în educația civică dar pe nivelul cognitiv, nu pe cel formativ. Nu și toleranța care, indusă prin educație formativă, ar genera atitudini benefice societății.
În biserica ahtiată după bani și putere, harul piere. Rămân ritualurile, incantațiile, fumul de tămâie și pereții împodobiți. Când slujitorii se consideră dumnezei, EL nu mai e acolo.
Basket
Alergam într-o insulă din Caraibe. Mă cam încurcau fustele. Mă simțeam în afara lumii cu asemenea veșminte. Din piațeta unde mă oprisem să-mi trag sufletul, vedeam vălurelele mici, albastre ca cerneala ale oceanului spărgându-se înspumate de țărm. Mingile unor jucători de street baschet zburau una după alta în coșul suspendat pe o latură a piațetei. Am lăsat coșul și am intrat pe teren. Devenisem, deodată, cu decenii mai tânără. Și mai înaltă cu mulți centimetri. Am interceptat mingea, am ajuns lângă coș dar n-am reușit nicicum s-o arunc. Era prea de grea. Ca de plumb. Sau eu eram de plumb. Sau mă încurcau fustele. Am renunțat. Mi-am scos copilul adormit din coșul lăsat la marginea terenului, l-am învelit bine în năframă, apoi am legat-o strâns de mijloc. Mi-am săltat-o în spate, am luat coșul gol și am plecat după merinde la târg. Mă simțeam ușoară ca un pescăruș.
Problema de fond
Nu pot să nu văd cum diverși purtători de legitimații de presă preferă să facă un jurnalism second-hand, un jurnalism aniversar sau comemorativ (de genul referat la gazeta de perete), sau, cel mult, jurnalism de compilație. E loc și pentru ăsta dar nu pe prima pagină. Nu ca editorial. E drept că jurnalismul de umplutură place, mai ales când se dă curajos și ofensiv firește având grijă să nu supere corupții de acasă. În fapt, ocolișurile astea astea nu ajută câtuși de puțin la ieșirea din starea precară a statului. Iar ce nu ajută, nu face bine.
România ocultată
Căderea dictaturii n-a însemnat vindecarea societății de spaime și neputințe, ci eliberarea PCR-ului&securității de avatarurile supunerii față de un monstru retardat creat de ei (asta fiind principala lor realizare.) Unul pe care l-au slugărit umili cu pofta de a-i lua locul. Lichidându-l, profesioniștii inductori ai fricii „și-au luat țara înapoi”, pentru a șobolăni în rețele, în structurile politice, în media, sau pe cont propriu. „Și-au luat țara înapoi” ca stăpâni ai ei în locul dictatorului. Ale noastre au fost doar datoriile făcute de tagma lor (că nu noi ne-am împrumutat) și plătite cu ani de foame, frig și frică. Ale lor au fost fabricile, hidrocentralele, sondele, rafinăriile, CAP-urile, pădurile. TOT! Aurul, gazul și petrolul. Gospodăriile de partid cu ferme și livezi. Tot ce gestiona PCR-ul, UTC-ul, sindicatele. Stațiuni întregi, rezervații, hoteluri, patinoare, baze sportive, ștranduri, case de odihnă. TOT! Doar nu credea cineva c-o să împartă prada asta enormă cu sărăcimea proastă căreia tocmai îi dăduseră drumul din țarc! Cu acte făcute de ei în mai puțin de un cincinal, au devenit proprietarii legali ai țării și garanții noului regim. Ca buni gospodari, au vândut una, alta din ce prăduiseră făcându-și noi prieteni, s-au asigurat cu averi și răsfățuri fabuloase, și-au ascuns milioane în paradisuri fiscale, și au pus și țara în ordine. Sau pe butuci.
Securitatea, serviciul de pază al dictaturii, a rămas și după 89 resursa activă de generare a fricii cu zestrea ei tradițională: lașitate, duplicitate, trădare, corupție, indiferență. Au indus starea asta morbidă pentru a întreține neputința socială. Ca să nu le fie lor frică! Orice știre, eveniment, stare de lucruri, fenomen, zvon, poate servi la înfricoșat turma. În condiții favorabile, frica poate înlesni altă dictatură. De zeci de ani boactării cu epoleți vânează vinovați și vinovății vandabile, născocesc falsuri digerabile. De zeci de ani se dau pompieri care sting incendiile. Incendii produse tot de ei. Au inventat sinistrul stat paralel, ei fiind statul paralel. Militarizarea, polițienizarea, legile constrângătoare de drepturi democratice asta vor: să stârnească vechile frici, să slăbească societatea, să le prezerve puterea și averile. Produsul activității lor post-dictatură conservă germenii dictaturii. Au malformat instituțiile ca să facă ce poftesc într-o țară defectă care-și duce în cocoașă toate sechelele istorice lăsate moștenire de legionarism, nazism, bolșevism, comunism, conflicte inter-etnice, de ideologiile și teologiile susținătoare. Așa se perpetuează frica suverană. Frica față de orice. Frica-boală și frica sursă de boală. Dăm peste ea pretutindeni: în previziunile meteo, în fenomenele geologice, în crizele financiare, în epidemii și angoase. Și ce revărsare de oportunități au la dispoziție superinfluencerii lor care zburdă prin media și rețelele sociale! Câtă grijă au să nu scadă frica în popor. Frica și prostia! Și cum să nu abuzeze de forța lor de prostire în masă din moment ce au la picioare grămadă de sclavi voluntari gata să-l strângă de gât pe Soros, să facă crize de antivaccinism, anti-europenism, anti-americanism. Să dea țării cât mai multă anti-cultură, anti-bun simț, anti-omenie. Bășcălie și isterie.
Ce şi cum
Peste fracturile între ce se gândeşte, ce se spune şi ce se face, singura punte pe care se circulă public pare a fi confuzia. Un substantiv extins pe orizontală devenit atributul relaţional al unei societăţi care se iroseşte în van într-un cerc al necontenitelor frustrări. Cu justificări anemice, adesea infirmate de realitate, induse politic şi internalizate psihic fără rezistenţă, confuzia, mama haosului şi nefăcutului, ţine societatea în derivă. Sub imperiul ei, scopurile tind să se transforme în mijloace şi invers. Un perpetuum al neputinţei în care constructivismul nu prea are cum să-şi facă loc. Spectatori ai propriei noastre vieţi jucate pe un maidan de câţiva derbedei pentru care-nsemnăm mai puţin decât recuzita, rămânem ca hipnotizaţi în tribune huiduindu-i şi huiduindu-ne în loc de altceva. Trăim cu iluzia că ştim CE trebuie făcut fără s-ajungem la realitatea a CUM trebuie făcut. Partea din creier dedicată lui CUM, din cauze istorice, poate, e mai modestă decât cea aplatizată a lui CE. De aici neînţelegerea şi sentimentul ratării. Povestim ce e rău şi ce e bine, cine e vinovat şi cine nu, ce ar trebui făcut, de către cine, şi gata. Rămânem cu mintea prinsă-n lanţul unui CE care în absenţa lui CUM nu ajută la nimic. Strigăm pe toate vocile că trebuie făcut şi ne mirăm că asta nu duce automat la rezolvare. Şi dacă lehamitea învârtitului pe loc îl scoate uneori pe CUM din umbră, e vorba doar de o impresie. Sub obrocul argumentaţiei facile, mărginirea lui CE se întinde nemărginită. Orice evaluare a CE-e-de-făcut ar părea că ascunde în sine şi pe CUM. Iluzie! Oricât de bună ar fi gândirea blocată în CE nu poate opera în lipsa lui CUM-se-face. Dialogul se sparge, cioburile se învârt într-un carusel al dezamăgirilor. În ăst timp confuzatorii de servici îşi marchează victoria, pun etichete, ştampile, fac socoteli. Ei ştiu exact CE vor şi perfect CUM să obţină.
Emanciparea, gloriosul drum înfundat?
În faza romantică (să spunem) venind în întâmpinarea unor nevoi, procesul de emancipare duce la transformări pozitive. Așa a fost când ideologiile au pus temelia societăților democratice, când a avut loc secularizarea, reforma unor religii, culte, biserici și când, prea mult disprețuite și ținute sub obroc, energiile feminine s-au pus în slujba societății fondând mișcările feministe.
După faza ascendentă se instalează treptat, entropia. Asta înseamnă alterare, pervertire, deturnare a rosturilor inițiale. Declasare. Azi iluminismul a îmbătrânit, politicile s-au pus în slujba corupției, ideologiile întrețin conflicte primejdioase, bisericile s-au ideologizat, lumea bâjbâie confuză în post-adevăruri. Populismul a sălbăticit democrația, misoginismul și feminismul par gemeni.
Emanciparea femeilor, indispensabilă pentru civilizarea oricărei societăți, a adus și promisiunea unei lumi înnoite care, promovând dreptatea, egalitatea de șanse și valorile fundamentale, e purtătoare de pace. Cu această idee nobilă, elita feminină a României din secolul XIX a pus temelia feminismului autohton. Mișcarea a progresat prin activitatea unor personalități din mediul urban, în principal academic, reușind să schimbe multe din neajunsurile istorice ale țării noastre, dar prea puțin în zonele rurale și cele defavorizate. Comunismul a pus capăt emancipării sănătoase, iar regimul post 89 n-a schimbat mai nimic în această privință.
În Europa interbelică, feminismul a continuat lupta pentru drepturile femeilor, al doilea val generând însă și efecte politico-ideologice provocate de schimbarea standardelor de moralitate. Pentru că acest nou val s-a cuplat cu libertatea adusă de revoluția sexuală. În câteva decenii, lumea XX a trecut de la tabuuri absurde și interdicții mutilante pentru viața femeilor la libertatea clamată în „Al doilea sex”, cartea celebră a Simonei de Beauvoir.
Interzisă în Spania dictatorului Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, „Al doilea sex” a fost inclusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX.
„… Această carte, apelând la toate domeniile cunoașterii, era o adevărată mașină de război, o mașină menită să distrugă discursul construit de secole de dominație masculină.“ — Libération
„O anatomie a femeii care e un studiu de statură și proporții clasice, istoric, psihologic, fiziologic, social și sexual, precum și un comentariu cât se poate de pătrunzător asupra dualității rolului ei. Căci pe fundalul proiecției idealiste a femeii independente există realitatea conflictului «între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se afirmă întotdeauna ca element esențial și exigențele unei situații care o fac să fie un element neesențial».“ — Kirkus Reviews
„Al doilea sex a fost un act de o îndrăzneală prometeică – un furt al focului olimpian – de la care nu mai exista cale de întoarcere.“ — The New York Times
Simone de Beauvoir scrie despre oprimarea masculină, discriminarea sexuală, inegalităţile din lumea muncii, hărţuielile, concedierile femeilor însărcinate, abuzurile fizice şi morale la care erau supuse „tradițional”, femeile, cerându-le „să-și ia destinul în mâini”. Nimeni n-a mai făcut asta până atunci. Îndemnul ei depășește granițele suprapunându-se cu mişcările feministe americane.
Triumful avea să vină în mai 1968 când, pe fondul protestelor studențești de la Paris, „Al doilea sex” devine best-seller și ghid al tinerei generații.
Era vremea libertății nezăgăzuite, a acelui „Il est interdit d’interdire”, cuceritorul slogan al libertății absolute, adolescentine, a revoltaților „primăverii pariziene”. Un impuls izvorât din paradigma filozofic marxistă a negării negației nu poate însă să ducă în paradisul terestru al iluzoriului „power-flower”, ci dimpotrivă. Dar atunci nimeni nu se gândea la asta.
Să dăm însă, timpul înapoi. 1931, câțiva ani înaintea declanșării celui de al doilea război mondial.
Două absolvente strălucite din Franța primei jumătăți a sec. XX ale prestigioasei École Normale Supérieure din Sorbona au marcat societatea franceză de atunci influențând prin gândirea și viața lor filozofia și conduita socială a lumii de azi: Simone Weil și Simone de Beauvoir.
Născută la Paris în anul 1909 dintr-o familie de intelectuali evrei din clasa medie, remarcată pentru inteligenţa ei sclipitoare, Simone Weil absolvă filozofia la Ecolé Normale Supérieure pe primul loc, devansând-o pe Simone de Beauvoir. Se înscrie pe un traseu intelectual sinuos, mai întâi în activismul de stânga ca angajată la uzinele Renault, îl abandonează după ce înțelege înşelătoria ambalată ideologic și alege mistica creştină (fără a deveni practicantă în cadrul unui cult). „Cred că nimic nu e mai christic decât identificarea cu cei marginalizaţi şi aflaţi în suferinţă, „scrie ea, la scurt timp după ce-și dăduse seama că bravii luptători pentru drepturile celor sărmani nu voiau decât să-i folosească ca mijloc de parvenire.
„Ori de câte ori mã gândesc la crucificarea lui Hristos sãvârsesc pãcatul invidiei„, își mãrturiseste Simone Weil crezul unui prieten într-o scrisoare. Fragila Simone Weil intră în mișcarea de rezistență. Inclusă într-o misiune a „Franţei libere”, organizaţie de rezistenţã condusã de Charles De Gaulle, considerase firesc să se supună regimului de hrană raţionalizată acordat de Hitler francezilor în Franța ocupată. Răpusă de tuberculoză în sanatoriul de la Ashford din Anglia la doar treizeci şi patru de ani, cea numită „Fecioara Roşie” cu câţiva ani în urmă, n-a mai apucat să fie martoră dezastrului adus de bolşevism în lume. Deși a trăit atât de puțin, Simone Weil a marcat pe mulți intelectuali ai timpului său (Andre Gide, Albert Camus, la noi Nicolae Steinhardt)
Declarându-se atee încă de la 14 ani, Simone de Beauvoir alege drumul opus. „Voi construi o forță în care mă voi refugia pentru totdeauna» spune ea în scrierile timpurii. Această forță se va manifesta curând în viața ei prin voința fermă de a scrie. Vrea să scape de căsătorie, maternitate, cămin. Să trăiască liberă.()
«Nimic nu ne limita, nimic nu ne definea, nimic nu ne supunea; legăturile noastre cu lumea noi le cream; libertatea era însăși substanța noastră.» declară Simone de Beauvoir în „Puterea vârstei”, făcându-și ea singură portretul – France Culture
Și apoi, celebra frază prin care Simone de Beauvoir declanșează febra celui de-al doilea val al feminismului: „Nimeni nu se naște femeie, devine femeie”.
Împreună cu Sartre, ea experimentase deja acest lucru seducându-și elevele. Simone și Sartre întrețin relații cu elevi, unii din ei minori. Simone era cea care atrăgea fetele, întrucât apariția filosofului provoca repulsie tinerilor. Parteneră sexuală a Simonei, Olga Kosackiewicz, prima victimă, a ajuns să se automutileze cu arsuri și tăieturi pe piele, pentru că nu voia să facă sex cu Sartre. Bianca, Olga și alte tinere racolate de cuplu pentru a se distra au fost pe rând abandonate.
În 1938 Bianca Bienenfel avea16 ani și era elevă de liceu când a fost sedusă -intelectual și sexual- de profesoara ei de filozofie, Simone de Beauvoir. „La șaisprezece ani cazi ușor în orbire”, mărturisea ea mai târziu. Provenind dintr-o familie de evrei polonezi care trecuse prin multe necazuri, abia ieșită dintr-o copilărie zbuciumată, eleva e atrasă de siguranța acestei profesoare de 29 de ani care susține idei noi tulburătoare: libertatea femeilor, independența lor financiară, refuzul supunerii lor prin căsătorie și maternitate. Frumoasă, cochetă, pasionată, Bianca se lasă sedusă până la identificare cu modelul ei, îi împrumută și ticurile verbale, dorind să devină, ca și ea, conferențiar de filozofie. În anul următor, de Beauvoir o pasează principalului ei partener, filozoful Jean-Paul Sartre. Cei trei au format un menage a trois până în 1940, când Bianca a fost părăsită brusc de cei doi mentori și iubiți. Pentru tânăra evreică într-o Franță ocupată în care ororile naziste erau la ordinea zilei, abandonul brutal a fost devastator. Bianca a căzut psihic. A intrat în depresie severă de care n-a scăpat toată viața deși episoadele s-au rărit după căsătoria cu Bernard Lamblin și reluarea relației cu Simone, de data asta, platonică.
„Perversitatea a fost ascunsă cu grijă sub exteriorul blând al lui Sartre și aspectul serios și auster al lui Beauvoir”, avea să spună Bianca Lamblin, a treia lor victimă, în 1990, după moartea Simonei de Beauvoir, citind stupefiată scrisorile ei către Sartre și Jurnalul de război publicate postum.
Așadar, drama nu se terminase. Bianca descoperă în publicațiile postume ale idolilor ei din adolescență întreaga amploare a înșelăciunii profesoarei sale căreia îi căzuse victimă. Află direct de la celebrul cuplu existențialist cum și-au bătut joc de ea și au abandonat-o când s-au plictisit. Tonul cu care se refereau la ea era plin de dispreț. Retrăiește tulburătoarea aventură și șocul produs de trădare.
Bianca recade psihic dar își găsește puterea să redea întreaga poveste și efectele dramatice asupra vieții ei ulterioare într-o carte de mare răsunet în care dezvăluie cu amărăciune cum a făcut parte ca „terț în afacerile „contingente” ale lui de Beauvoir și Sartre” și cum a supraviețuit acelei aventuri rușinoase.
Bianca nu scrie doar despre de Beauvoir și Sartre și prăbușirea ei după abandon, ci și despre dragostea pentru soțul ei Bernard care a ajutat-o să se recupereze și despre viața întunecată din timpul ocupației germane când, în rezistența franceză fiind, a fost martoră la bătălia de la Vercors.
Cu 20 de ani înainte de publicarea cărții Biancăi Lamblin, steaua Simonei de Beauvoir se apropia de extincție. Nu mai era invitată prin cafenele să schimbe lumea. Tinerețea are doza ei de cruzime. Parisul intrase în vâltoarea protestelor studențești, dar „Baba” de 60 de ani e dată jos de pe baricade. E depășită. „Revoluţia rămâne masculină”, avea să declare chiar de Beauvoir, cu resemnare.
Lui Simone de Beauvoir nu-i rămâne decât să organizeze la ea acasă, dezbateri privind libertatea sexuală și legalizarea avortului. În locuința ei devenită cartier general al feminismului se naște „Manifestul celor 343″, publicat în Le Nouvel Observateur, cu trei sute patruzeci şi trei de semnături de femei, între ele o serie de actrițe celebre care declară că au făcut un avort. Acţiunile lor vor duce, în 1976, la legalizarea avortului.
Faimosul cuplu existențialist își menține însă atașamentul față de marxism până la invazia sovietică de la Budapesta din1956. Susțin amândoi independența Algeriei și semnează „Manifestul celor 121″, pentru dreptul la insubordonare.
Prin egalitatea de șanse, lumea contemporană a evoluat spectaculos. În același timp, gândindu-mă la efectele emancipării feministe confiscată de revoluția sexuală nu pot să nu constat ravagiile din viețile multora care nu știu, nu vor sau nu pot să-și prețuiască dreptul de a se bucura de libertate.
Greu de acceptat decăderea evidentă a lumii noastre atât de repede și ireversibil emancipate!
Un fost coleg îmi povestea de curând că aproape toate fetele dintr-un sat amărât din zona Mediașului și-au început viața sexuală la 12,13 ani, multe din ele fiind deja mame, altele victime sigure ale traficului de carne vie.
Promiscuitate, sărăcie, violență. Nicio rază din feminismul academic-filozofic nu ajunge în aceste locuri uitate în care dăscălimea e neputincioasă și popimea are alte treburi, după cum nici în multe alte periferii ale țării muribunde economic.
Iubire, responsabilitate, idealuri tinerești? De unde? De la anchilozații dreptei care cred că pot reimpune samavolnic o lume sectară, lipsită de libertate? De la șarlatanii stângii care mizează pe lipsa de educație a electoratului ca să-și mențină puterea?
Fetițe mame, familii destrămate, copii fără căpătâi. Numai în 2022 în spitalele din România au fost abandonați sute de copii. Ce se va alege de ei?
În „Cuvinte de dragoste”, tulburătorul documentar distribuit în toamnă de Astra fest, regizorul Nick Broomfield (unul din iubiții Mariannei) ne deschide fereastra în viața și povestea de dragoste a lui Leonard Cohen cu Marianne Ihlen, în oaza mirifică a artiștilor care era, în anii 70, insula Hydra. În insula paradisiacă, Leonard se dedică scrisului și compune muzică, iar Marianne i se dedică lui. În întregime. Grupul boem consumă mult alcool, se droghează și face sex. Fericirea dragostei complet libere și a consumului de substanțe tari le-a năruit viețile pe rând. Axel, băiețelul Mariannei, sfârșește într-un ospiciu norvegian, Marianne, într-un spital, praful se alege și de viața familiei prietene cu ei în timpul petrecut la Hydra, și a frumoșilor lor copii. Leonard Cohen are tăria să lase-n urmă acest stil de viață, retrăgându-se în secret într-un exil purificator la o mânăstire budistă din Nepal. Complet transformat revine în muzică cu cele mai frumoase creații ale sale. Și nu prea târziu ca s-o mai vadă odată pe Marianne în ultimele ei clipe de viață.
Dorința de libertate a omenirii a parcurs mileniile, dar abia în epoca modernă a devenit factor principal de accelerare a schimbărilor social-politice. Emanciparea, forța care învinge tabuurile și inerțiile istorice, a schimbat metabolismul politic și social în lumea democratică. În bine sau în rău? Și una și alta. Nevoia de a înlătura reguli anacronice, personaje malefice, obișnuințe împovărătoare a generat revoluțiile. A răsturnat regimuri politice, a schimbat instituții și relații sociale, a reformat biserici.
În câteva zeci de ani, ideologiile, emancipatoare cândva, au alunecat însă la extreme reînviind în viața planetei libere fantoma conflagrațiilor mondiale.
În același sens, libertatea sexuală câștigată în anii 70 a devenit un factor distructiv, pe fondul lipsei de educație sau a educației precare aproape generalizate.
Suferind din pricina dezumanizării accelerate a mediului în care trăim, uneori simțim cu strângere de inimă că libertatea e o himeră, o pasăre care a zburat de mult din sufletele maculate ideologic, contaminate de obsesiile acestui timp.
„Nimic nu e mai convingător decât decepția aceluia care a parcurs întregul drum și care, odată ajuns la capăt, depune mărturie că nu a găsit nimic.”
Libertate exterioară fără libertate interioară nu există.
Libertate fără adevăr nu se poate.
„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”
* Weil, Simone – situri in franceza despre Simone Weil si gandirea ei, in dmoz.org* Simone Weil: Facts | Spirit | Plato’s Cave | Weil’s Cave | Red Virgin
* The American Weil Society – The 2001 AMERICAN WEIL SOCIETY COLLOQUY
* https://www.goodreads.com/book/show/103717.A_Disgraceful_Affair
* https://historia.ro/sectiune/portret/simone-de-beauvoir-sex-si-filosofie-582810.html
* https://humanitas.ro/humanitas/carte/al-doilea-sex-1-2
* https://finesociety.ro/documentarul-despre-leonard-cohen-si-marianne-o-poveste-care-iti-frange-inima/
* ”Venus. Confesiuni fără haine”, Arte, 14 noiembrie 2017
* https://wordpress.com/post/noradamian.com/26050
Preacurata ocrotitoare a plagiatorilor
CV-ul de cinci pagini al Ligiei Deca lasă impresia că România are cea mai competentă ministră a educației din UE. Absolventă a unei facultăți de inginerie navală și navigație din Constanța, viitoarea ministră continuă studiile trecând în domeniul politicilor de educație în care își face și doctoratul la Luxemburg unde în 2016 premier era abilul Jean-Claude Juncker, prieten al președintelui Iohannis. Coincidență, desigur. Tema tezei „Internaționalizarea educației în Portugalia și România” anunța încă de atunci că ambițioasa Deca are anvergura necesară pentru a aduce educația din România la un prestigios nivel european. Mai ales că, în aceeași perioadă, ca doctorandă, a coordonat un proiect cu un titlu cât un referat: „Cercetare privind recunoașterea și utilizarea Registrului European privind Asigurarea Calității în Învățământul Superior (EQAR) de către guvernele celor 47 state membre ale Spațiului European al Învățământului Superior.”
Anterior, coordonarea unui proiect pilot pentru evaluarea INTEGRITĂȚII institutiilor de invatamant superior din Romania – „Coalitia pentru Universitati Curate” (proiect sustinut prin MATRA-KAP) pentru Societatea Academica din Romania (www.sar.org.ro) o recomandase deja ca fiind persoana ideală pentru a asigura această indispensabilă condiție a unui învățământ superior de valoare.
Faptul că Ligia Deca a ajuns în acest moment unealta politică a protejării plagiatorilor de la vârful puterii și din universități românești, că se dedică cu râvnă devalorizării educației din România, nu e doar o tristă ironie. E o trădare a ei însăși, dacă nu cumva tot ce a făcut pe parcursul carierei până a obținut această funcție n-a fost decât drumul unei ariviste lipsite de scrupule care a păcălit până și cele „47 de structuri studentesti nationale din 37 de tari, cu o afiliere combinata a aproximativ 11 milioane de studenti, in relatie cu Uniunea Europeana, Consiliul Europei, UNESCO si alte structuri europene competente in domeniul politicilor educationale pentru invatamant tertiar” pe care le-a reprezentat în 2012-2013, așa cum se laudă în impecabilul ei CV.
La mulți ani, țară!
Dincolo de astea există o țară adevărată care merită iubită.

PS.1 decembrie 2022 ziua când ia românească a intrat în patrimoniul UNESCO
LA MULȚI ANI, ROMANIA
Echilibristică riscantă
Acum 2 decenii, Patriciu, Țiriac și alți „suveraniști” îmbogățiți peste noapte nu doreau să intrăm în UE. Și nu făceau din asta un secret îi auzeam insistând pe subiect seară de seară, în tocșourile televizate, poate v-amintiți. La câți bani învârteau și la câtă influență aveau în etajele puterii, mă temeam ca nu cumva să li se facă pe plac.
Oricum, pentru ei, la fel ca pentru oligarhii lui Putin, toate ușile din lume erau deschise. În cele din urmă opțiunea pro-UE a decidenților a avut câștig de cauză. Banii europeni tulburau deja visele grangurilor politici dâmbovițeni. Cum pe vremea aia nu exista OLAF și nici EPPO, n-aveau de ce să se teamă. Prin urmare, hai și noi în UE cu grăbire, cu bănetul la unire, cât e ușa larg deschisă.
Integrată în 2004, cu o poziție deja consolidată în UE, Ungaria se bucura de încredere și respect. Investise fonduri europene substanțiale în proiecte de utilitate publică, în autostrăzi, spitale, etc Cât despre cât au sifonat din bani Orban și camarila lui, încă nu se știa oficial nimic. Probabil Orban avea de atunci fularul cu harta, poate dormea cu el la gât așteptând un moment potrivit în conexiune cu prietenul lui mai mare și mai puternic de la Kremlin.
În 2007, de îndată ce a fost primită în clubul european, România a dispus și ea de programe de finanțare ca toate statele membre. Asta după ce beneficiase, timp de un deceniu, de fonduri de preaderare fără controlul cheltuirii banilor. Ca urmare, banii s-au dus în principal în reședințe de lux și-n diverse aranjamente, multe „turistice” și mult mai puțin în proiecte de utilitate publică. Trai, neneacă, pe banii contribuabilului european. Teldrum e doar un exemplu.
Devenit iliberal și potrivnic UE, regimul Orban nu și-a mai înfrânat obsesiile sale teritoriale, cultivate ani de zile în toată zona europeană în care locuiesc și etnici maghiari. Premierul maghiar nu și-a ascuns anti-europenismul, și-a manifestat fără reținere proputinismul. Cinic, lipsit de etică, contaminat de poftele expansioniste ale teroristului de la Kremlin, iliberalul Orban continuă și acum șantajul la UE, uitând că banii europeni impun condiționări etice, de loialitate și juridice.
În Romania iliberalismul puterii a găsit soluția: se complace de ani de zile într-un mizerabil joc dublu care abia acum se vede clar. Vizita politică a d-lui Ciolacu cu scopul susținerii primarului pro-PUTIN al Chișinăului, un gest total neprietenesc față de Maia Sandu, de trădare față de aspirațiile europene ale Moldovei. O dovadă a ambiguității dezonorante pentru Romania a coaliției PSD-PNL.
–––
Grăitoare e și lista întâlnirilor lui Ceban în România:
Marcel Ciolacu (președintele PSD), miniștrii Cseke Attila (Dezvoltare) și Alexandru Rafila (Sănătate), senatorul PSD Paul Stănescu, Hubert Thuma (președintele CJ Ilfov), Ionel Arsene (șeful CJ Neamț), Petre Neagu (președintele Consiliului Județean Buzău). Emil Boc (primar Cluj), Mihai Chirica (primar Iași), Radu Mihaiu (primarul Sectorului 2), Robert Negoiță (primarul Sectorului 3), Daniel Băluță (primarul Sectorului 4), Cristian Piedone (primarul Sectorului 5), Soós Zoltán (primarul Târgul Mureș). Gabriel Pleșa (Primarul municipiului Alba Iulia), Tiberiu Iacob-Ridzi (Primarul municipiului Petroşani), Laurențiu Nistor (Președintele Consiliului Județean Hunedoara), Florin Oancea (primarul Municipiului Deva).
Malchimistul
De câțiva ani
toate zilele săptămânii sunt marți
malchimistului i-a reușit figura
pas după pas
minciună după minciună
în general toate au mers ceas
e mulțumit
merge bine și comerțul cu glod
vândut la preț de gold
îl îngrijorează însă
că și-a pierdut masca de protecție
și nu mai poate evita
autopsia preventivă
„în ziua de azi nu mai poți avea încredere nici în ai tăi”
colac peste pupăză
simte că
într-o marți
o să-i cadă și
cei doi dinți
din față
și va ajunge material de studiu în laboratorul
stârpiturilor politice
O rază de soare la sfârșit de toamnă
Globalizare occidentală vs globalizare euroasiatică
Oponența suveranism vs. globalizare continuă să sucească minți nevinovate. Cu contribuția uneltitorilor politico-ideologici de top care, știind că e vorba de o intoxicare de nivel planetar, își găsesc rost contribuind la marea înșelătorie în desfășurare a mega profitorilor lumii destinată prostimii de pe mapamond.
Globalizarea în viziune distopică pe axa russian imperialism and China everywhere, vs globalizarea „clasică” pe axa vestică, noul front pentru acapararea resurselor planetare e pregătit de ceva timp de propagandiștii putiniști în lume.
Dacă vestul a creat civilizațiile superior valorice de tip european, fundamentate pe libertățile democratice, cu toate imperfecțiunile inerente, imperialismul asiatic va continua, ca-n toată istoria lui, politica expansionistă de restricționare brutală a drepturilor umane, religioase și sociale, perpetuarea regimurilor totalitare și invaziilor în vecinătăți și în lume.
Punctul de inflexiune în care echilibrul fragil al lumii în care trăim a cedat acestei nebunii a fost alegerea lui Trump ca președinte al celui mai puternic stat al lumii occidentale. Odată cu victoria lui, Putin și-a bifat un succes epocal obținut „științific” prin propagandă și amestec în alegerile americane.
Un trump lacom și fanfaron într-o lume de nesătui.
Un megaloman obsedat de arme, un apostat religios militant pentru supremația stăpânilor albi care, după secole de formare a uniunii de state pe teritoriul american în spiritul patriotismului constituțional, a generat o stare asemănătoare celei dinaintea războiului civil provocând evenimente de o sălbăticie sinistră ca asaltul asupra Capitoliului.
Dacă în interior avea grijă de însămânțările interne de suveranism rasist, în exterior, președintele pactiza cu promotorii suveranismului asiatic făcând din țara lui un rai al tuturor posibilităților pentru propaganda putinistă și pentru copiuțele întreprinzătorului dragon chinezesc. Uniunea Europeană fiind și ea slăbită de războiul propagandistic dus de Rusia în chiar nucleul ei, cu un Trump reales la președinția SUA, globalizarea de tip asiatic ar avea drum liber.
Strălucitoarele femei iraniene
Am descoperit poeziile lui Forugh când aveam de două ori vârsta ei. Nu stilul m-a atras, ci acel ceva unic care ținea de forța și căldura spiritului ei, de universalitatea și autenticitatea mesajului lipsit de nombrilismul frecvent în poezia feminină, mai ales.
Dacă trăia acum, poeta iraniană Forugh-e Farrokhzad ar fi fost azi în stradă, la Teheran, fericită să ia parte la revolta conaționalelor ei. Cu șase decenii în urmă, Forugh (care în persană înseamnă strălucire, lumină) publica „Captiv”, primul ei volum de versuri. Împlinise 17 ani. Patru ani mai târziu, cu al doilea volum de poezie, „Zidul”, stârnește în continuare opoziția vehementă a tradiționaliștilor. Pentru că în poemele ei, Forugh ignora cu forța talentului și a convingerilor tabuurile poeziei persane clasice. Oricât de sublimă era dulceața ghazelurilor clasice, venise vremea ca poezia persană să renască în alt registru, să devină martorul vieții oamenilor și purtătorul viselor și dorințelor lor.
„Dacă la casa mea vei veni, tu, omule bun, lumină să-mi aduci
și o fereastră de la care
fericită să privesc
freamătul străzii”
Singură în disputa cu tradiționaliștii, în ciuda adversității lor neîmpăcate, poeta publică, studiază și își dedică talentul apărării celor vitregiți de soartă. Descoperind de timpuriu forța cuvântului, Forugh-e Farrokhzad mărturisește într-o scrisoare: „Ce bine era dacă muream și mă nășteam din nou găsind lumea total schimbată. O lume lipsită de atâta nedreptate, cu oameni care să-și fi uitat nimicnicia, cu oameni care să nu mai ridice ziduri în jurul caselor. A te lega de obiceiurile ridicole ale vieții, și a te pleca în fața limitelor și a zidurilor înseamnă a merge împotriva sensului naturii”.
În 1956, la 22 de ani, apare „Revolta”, al treilea ei volum de versuri.
Extraordinara ei putere de luptă își găsește drum și în arta filmului. După un stagiu de studiu în Anglia, realizează filme documentare de mare impact, precum „Casa întunecată”, conceput într-o leprozerie, considerat „cel mai bun film despre leproși, la festivalul internațional de la Oberhausen”.
„O strigăt al prizonierului
oare măreția disperării tale
săpa-va vreodată prin această noapte dezgustătoare
săpa-va vreodată o galerie spre lumină?”
Forugh traduce din limbile clasice, scrie, studiază arta teatrului, își asumă experiența, câștigă admirația elitei artistice occidentale reușind să îmbine lirismul tradiționalei poezii persane cu autenticitatea trăirii, trecând peste convenții. Forugh strălucește!
În 1964, apare ultimul ei volum de poezie: „O nouă naștere”.
În Februarie 1964, Forugh își pierde viața într-un accident.
Avea 32 de ani.
Poezia lui Forugh-e Farrokhzad, forța ei spirituală, iubirea ei de oameni, de lumină și de dreptate, îi transcende scurta existență.
Emblematica „nouă naștere” irumpe azi în curajul strălucitoarelor femei iraniene care-și ard hijaburile în stradă, clamându-și drepturile la viață, educație și libertate.
SOMNUL RAȚIUNII REÎNVIE MONȘTRII
Când istoria e folosită ca rezervor de argumente vindicative pe pofta agresorilor aduce haos, distrugere și anarhie. Război.
Și nu-i adevărat ce spune domnul Michel Collon în numele adevărului, sub sloganul Nihil Sine Deo? Nu-i adevărat că, pe învolburatul parcurs al istoriei lumii, abundă crimele, hoțiile, raptul, sclavia? Nu-i drept c-a venit vremea să plătească și bogata Europa pentru păcatele ei?
Populism ortodox
Cu toate că BOR s-a delimitat public formal, de asemenea devieri (după invazia Ucrainei cu binecuvântarea bisericii ortodoxe ruse a lui Kirill), slujbașii ei, cu unele excepții, continuă să propage, în biserici și în dezbateri televizate, etno/filetismul. Naționalist specific și altor biserici ortodoxe, cum e cea sârbă. Și nu doar detestabilul Teodosie Spagoveanu, cel prea îngăduit de Patriarhie, ci și apreciatul părinte Constantin Necula spunea recent la radio Trinitas: „Biserica ortodoxă a fost mare susținătoare a limbii române. Este limba în care Hristos a vorbit pentru sute de generații de români”. Afirmație cu priză populistă contrazisă de faptele reale consemnate în documente istorice.
Când o biserică autocefală locală își construiește religiozitatea pe fundamentul criteriului etno/filetist, național sau lingvistic, se îndepărtează de creștinism.
Din lac în puțul cu plagiatori
Românii nu-s mai proști și nici mai deștepți decât alte neamuri. Capacitatea scăzută de înțelegere, aplicare, analiză, evaluare și creație în raport cu excesul de informație își are originea în cutumele de neînvins ale școlii sub dictatură, perpetuate în continuare (cu sau fără reforme) informația nedigerată fiind cauză directă a analfabetismului funcțional. Acumularea excesivă de cunoștințe exclude analiza, face neviabile echipele, dezechilibrează, devalorizează. În cuplu cu lipsa de onestitate, generează regres, stagnare, demotivare, deresponsabilizare, atomizare socială.
Ei bine, proiectanții actuali, mândri purtători de doctorate plagiate, au decis să ia taurul de coarne și să schimbe fundamental modelul de învățământ cu unul performant pe măsura înțelegerii lor, conform zicerii: „decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost”.
Anecdotic vorbind, acumularea excesivă e o manifestare a lăcomiei instinctuale și a incompetenței inclusiv managerial- intelectuale. Cele 6 planuri cognitive (taxonomia Bloom) ca și cele ale piramidei lui Maslow nu se prea potrivesc lumii noastre lipsite de echilibru, în care contează baza (nevoile primare) iar mecanismele funcționale de autoreglare democratică nu există sau sunt blocate de lideri.
Mai puțin anecdotic, neputința de a absorbi fondurile PNNR, de pildă, probează fără putință de tăgadă, analfabetismul funcțional al coaliției de la putere.
Admirabilul Street Music Festival 2022 din Sibiu umbrit de prezența unui prădător sexual
(Să nu-mi pomeniți, vă rog, de „toleranță, bunătate, har duhovnicesc ” și altele de-astea!)
O să citez câteva pasaje din articolul lui Mihai Copăceanu („Adevărul”)
„Cum e posibil ca TVR să gireze, să promoveze un infractor judecat pentru fapte de o gravitate extremă precum act sexual cu minori şi corupere de minori? Cum e posibil ca instituţiile publice locale să promoveze şi să plătească infractori? Şi cum e posibil ca sute de mii de români să aprecieze, să aplaude infractorul sexual? Dacă Sibiul nu ar fi un oraş important multicultural din centrul ţării, care şi-a câştigat o faimă în ultimii ani prin evenimentele culturale de excepţie, la scară europeană şi mondială, dacă Sibiul, oraşul preşedintelui ţării, nu s-ar fi aflat pe lista oraşelor europene de vizitat (remarcat şi pe plan politic prin Summit-ul liderilor UE, când s-au prezentat 27 de şefi de state şi de guverne), dacă Sibiu ar fi fost un oraş uitat de Dumnezeu şi de civilizaţie într-un munte izolat, participarea lui Cristian Pomohaci la un festival de muzică de mare amploare şi importanţă, nu mi-ar fi dat de gândit. Mi-aş fi zis: ”Oamenii nu au auzit de faptele sale, nu ştiu, sunt săraci, săraci cu duhul. Aia e. Îl apreciază cum cântă”. Însă Cristian Pomohaci este un fost preot ortodox (cu multă popularitate deţinută pe plan religios, parohia sa devenind un loc de pelerinaj pentru mii de romani din întreaga ţară), dar a ajuns să fie acuzat şi judecat pentru- atenţie: raporturi sexuale cu minori, corupere de minori şi printre altele evaziune fiscală iar astăzi a rămas în continuare un cântăreţ de muzică populară de mare căutare şi idolatrizat care participă ca invitat special la festivaluri în întreaga ţară. ()
„Weekendul acesta la Sibiu a întreţinut publicul pentru mai mult de 35 de minute la cel mai mare festival de folclor din ţară, peste 600 de artişti în cele trei zile, inclusiv un concert marca Loredana Groza. Festivalul adună sute de artişti şi în fiecare an este transmis de către Televiziunea Publică. Instituţiile publice, Consiliul Judeţean Sibiu sprijină consistent financiar acest festival.”
„Sâmbătă seara, Pomohaci a intrat spectaculos pe scenă, ca un zeu. () A intrat cu mâinile larg deschise ca un profet zâmbind nu înainte de a asculta elogiul prezentatoarei smerite Iuliana Tudor care a declarat că harul de a cânta vine de la Dumnezeu, peste tot unde cântă e primit cu dragoste, glasul său unge inimi”…
https://adevarul.ro/news/societate/pomohaci-ex-preot-adorat-maxim-mai-mare-festival-muzica-populara-sibiu-1_62f0182a5163ec42716712d9/index.html
Falsa bunătate și originile ei
Fibra de bunătate ancestrală a românilor, ca și ospitalitatea, e subiect de mândrie națională, cu toate deformările ei betonate în timp, intrate pe vecie în structura mentală a multora. Veșnicia s-a născut la sat, noi n-am luat pământul nimănui, etc. Știm! La fel și îngăduința față de corupți.
E drept că istoria noastră consemnează mai puține orori și silnicii decât prin alte părți ale lumii la alte nații și, mai ales, imperii, dar și așa sunt peste poate. Însă nu de cantitate sau de gradul de cruzime e important de vorbit, ci de libertatea aducerii istoriei cu toate luminile și tenebrele ei în conștiința poporului și a lumii.
Dacă evenimentele întunecate din istoria Angliei, de pildă, asasinatele, execuțiile, atrocitățile din colonii îți ridică părul în cap, felul în care și le expun în vitrina întregii lumi într-o multitudine de forme e admirabil. Nu poate nimeni spune, prin urmare, că englezii își falsifică istoria. Tot ce s-a petrecut în lumea lor, bine și rău, de când s-au făcut cercetări, studii și consemnări, e accesibil public atât la nivel academic cât și documentar-cultural sau ca istorie popularizată. Ca și la americani (de unde să știe lumea de ororile războiului din Vietnam, de pildă, ca să nu pomenim decât de acest dezastru, dacă nu direct de la ei?)
Contrast izbitor cu mentalitatea culturală din fostele țări comuniste dominată, în primul rând, de modelul sinistru al istoriei Rusiei încărcat de abominabile crime istorice glorificate ca „patriotism&naționalism”. Deși dezvăluite de cercetători și pasionați de istorie, nu știu să-și fi găsit loc în manuale. Contrafăcut de stăpânitori, modelul rusesc de falsificare a istoriei a contaminat toată vecinătatea, inclusiv România. Îndopați cu contrafacerile comuniste dinainte de 89, ne-am obișnuit și cu minciunile ce-au urmat. Multora le plac, mai ales când li se inoculează convingerea că alții-s de vină pentru tot ce nu merge în țara asta. Și nu merge pentru că n-am ieșit din minciună. Și îngăduim, exasperant, minciuna pentru că suntem „buni”. Bunătate ca siropelul de tuse! Facem parte, ca și vecinii noștri, dintr-o istorie contrafăcută. Bine, cel puțin, că nu suntem stat promotor de politici rasiste și revizioniste ca vecinul de la vest.
Ne-am resemnat cu gândul că morții revoluției, victimele mineriadelor ca și ale torționarilor din comunism nu vor avea parte de recunoaștere și dreptate. Nici blestemățiile legionarilor, ale extremei drepte din interbelic, nu-s puse pe tapet ca să nu se supere conservatorii și BOR. Dezorientare, dezinteres civic și ignoranță! Se mai întreabă cineva de unde nostalgia pernicioasă după ceaușism?
De fapt, asta diferențiază regimurile democratice din vest de dictaturile, autocrațiile și iliberalismul estic. De aici și atracția pentru extremism, pentru indivizii de aici care-l cultivă, de aici și incapacitatea atâtor concetățeni de a gândi liber. Așa se explică și de ce mulți concetățeni care trăiesc în țările vestice rămân opaci față de echilibrul democratic și se lipesc automat de partidele extremiste de dreapta (UKIP, VOX, FN etc) de acolo, în care-și transferă ceaușismul remanent cu semn schimbat, acestea fiindu-le mai familiare. Ce anume să-i facă, pe atâția foști trăitori în comunism, să-l proslăvească pe un individ atras și el de dictatorii lumii, ca Trump? Să-și bage-n cap, cazon, ideile lui idioate (Covidul e invenție, nu există încălzire globală, creștinismul e destinat rasei albe) infirmate tragic de ce se petrece acum pe pământ?
Atâta s-a putut sau asta s-a vrut?
Un singur jurnalist, din sute, poate mii, a pus întrebarea esențială. Și alți câțiva au venit cu întrebări pertinente. Sunt aceiași care n-au acceptat mituirea sub nicio formă. Ei țin jurnalismul pe șine. Ei și cele câteva site-uri de investigație. Prin curajul lor mai pâlpâie speranța. Dar grosul breslei?… Un lucrător de presă care acceptă oricât de puțin, un singur crăițar, un favor, un mic privilegiu din partea unor clienți politici, nu mai e jurnalist. Tot ce scrie sau spune din poziția de favorizat politic produce degradare. Se adaptează din mers rolului cu care e creditat de sponsori. Deturnează atenția spre subiecte ocazionale, marginale, potrivite zonei sale de confort. Optează pentru încropiri pe subiecte critice selectate pe pofta ”binefăcătorilor”. Scrie texte aniversare, de gazetă de perete, ecouri, compilații convenabile. Presă second hand. De la „România este un stat eșuat”, declarația istorică din toamna trecută echivalentă cu un raport de activitate prezidențială la 7 ani de ocupare a funcției, „normalitatea” promisă de 7 ani, s-a transformat în opusul ei. Ceva dincolo de lehamite.
Triumful coronițelor
Totuși, de ce, în ciuda promisiunilor, a reluărilor formale (exasperante!) a reformelor (mereu superficiale) sistemul ține cu dinții de inspectorate, menține sindicatele politizate în loc să susțină asociațiile profesionale, nu vrea sau nu poate elibera sistemul de povara birocrației, de cutumele generatoare de corupție? De ce continuă cu „las că merge și așa”?
Cred că, la declarațiile triumfaliste ale puterii politice privind grandiosul succes al sistemului de învățământ românesc demonstrat, cantitativ, la bacalaureatul 2022, turnul din Pisa s-a mai înclinat nițel.
Școala, între captivități ideologice
Captiv ideologic, segmentul reformist din România reacționează în bloc, previzibil, la orice abatere de la pătrățica lui.
Epurări, avertismente, amenințări
Viață, libertate, fericire
Asasinarea celor 19 copii și a învățătorilor lor de la o școală din Texas s-a petrecut- ce straniu- între 27 și 29 mai- exact înaintea reuniunii anuale a lobbyștilor NRA (Asociația Națională pro-ARME din SUA) la Houston, un oraș aflat la 4 ore distanță de Uvalde, locul în care s-a produs tragedia.
O coincidență malefică care ar fi trebuit să le răscolească conștiințele atotputernicilor zei ai armelor din statul cel mai democratic din lume.
Joncțiunea extremelor
Ajunse la apogeu, extremismele, de stânga și dreapta, din vest și din est, au făcut priză la scenă deschisă. Naziști, comuniști, servicii secrete, ucigașii de top din ultimul secol, s-au regăsit logic, într-o horă sinistră, ca într-un conclav al răului neîntrerupt dintr-o istorie recurentă.
„Războiul informaţional rusesc” (GUERRE DE L’INFO: AU COEUR DE LA MACHINE RUSSE, Franţa, 2018), realizat de Paul Moreira, investighează modul de lucru al maşinăriei de război informaţional rusesc, o întreprindere a răului cu o „organigramă” complexă, cu mii de lucrători (troli, hackeri) cu filiale în toată lumea, mai ales în SUA (zeci de pagini rusești sub falsă identitate americană) cu parteneri „grei” (Le Pen, Trump) interesați direct de acest proiect malefic, cărora li se adaogă o serie de lideri simpatizanți (Merkel, Orban). Lipsa de rezistență față de operațiunile de manipulare a opiniei publice din UE, SUA, în primul rând, a permis mașinăriei rusești să submineze grav regimuri democratice, să deturneze cursul unor evenimente de importanță globală (alegeri, referendumuri) stricăciuni care ar fi trebuit să trezească conștiințele decidenților necontaminați ai lumii noastre încă libere.
Coruperea de politicieni cu influență, trusturi de presă și jurnaliști, cooptarea bisericilor apostate în diversiunile politice, a fabricanților de fake-news, alimentarea neîntreruptă cu scenarii conspiraționiste, bulversează primejdios această perioadă extrem de tulbure și de confuză. Motor descreierat al lumii politice în derivă, populismul ideologic invadează distructiv civismul, societățile democrate.
Minuțios pregătit și sistematic pus în acțiune, războiul informațional dirijat din centrele de la Sankt Petersburg și Moscova planificat să facă din lumea prostită o gubernie sinistră pentru țarul Putin, aplaudat de Trump și Le Pen, n-a întâmpinat rezistență. Cu toate manevrele puse la cale de acest trio extremist în țările democrate, inventivii slujbași ai satanei încă n-au reușit să îngenuncheze lumea prin violență, asasinat, terorism și barbarie generalizată. Să nu uităm că, odată pierdută libertatea, recâștigarea ei e rareori posibilă.
Maimuțărirea lui Dumnezeu și lumina de mlaștină
Efectul Putin se simte și la noi unde AUR a cam pălit de când nu mai poate ascunde că e coada de topor a criminalului care distruge Ucraina și scrie pe bombele ucigașe ”Hristos a înviat”!
De la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, asasinul în serie și-a transmis de Paști mesajul despre „înaltele idealuri și valori morale” care îi unesc pe creștinii ortodocși, „sentimentele luminoase” și „credința în triumful vieții”.
De-acolo și-au luat lumina de mlaștină și putinofilii autohtoni (ai lui teodosie, boarfele lui dannegru, ghilexanii, purecii, gușații și trepădușii lor). Și-au urat smeriți „Hristos a înviat” și au continuat propaganda drăcească. Activată de Kremlin, șleahta demonizaților care se dau creștini au de remontat rapid extremismul, naționalismul și pe sfinții lui Putin.
Un stat terorist e o infecție mortală nu doar pentru cei din raza lui de acțiune ci pentru civilizație. E de necrezut că-n lumea democrată, umanoizi obraznici n-au nicio reținere să-și afișeze susținerea pentru terorismul statal practicat de Rusia.
Exhibarea lozincard ideologică a apartenenței la un cult religios, o etichetă înșelătoare, nu dovedește trăirea în spiritul valorilor fundamentale. Chiar termenul de „creștin” de pe firma unor partide e pângăritor. Ce are creștinismul cu aceste adunături? Ce avea cu creștinismul partidul lui Giulio Andreotti, protectorul mafiei siciliene și al abominabilelor ei crime în Italia, vreme de jumătate de veac, ca să dau doar un exemplu? Pe post de cal troian, creștinismul ideologizat e o moneda calpă, un crypto seducător care cumpără și vinde dezamăgire, rătăcire și neputință. Refuzul lui Isus de a urma actanții politici din vremea sa nu contează deloc pentru ideologii care se dau creștini. Deasupra învățăturilor lui Hristos nu poate fi pus un steag politic. Niciunul! Un creștin autentic care cunoaște și respectă scripturile ar fugi ca dracul de tămâie de eminențele cenușii care „reciclează” Cuvântul punându-l în slujba ideologiei lor și al unor idoli politici ca Trump. În extremis, asta face și diavolul Putin.
Maimuțele pravoslavnice
Rusia e locuită de ruși în proporție de cca 80%. Pe lângă ei, imperiul, de 4 ori cât Europa dar cu de 4 ori mai puțini locuitori, e format din diverse populații, unele trăind la nivel tribal, împărțite în gubernii, raioane militarizate și în așa numitele republici, preluate prin rapt, nerecunoscute internațional (Transnistria, Crimeea, Donetsk, Lugansk) altele, aproape necunoscute în lumea civilizată (Adygea, Altai, Bashkortostan, Buryatia, Dagstanina, Ingushetia, Kabardino-Balkaria, Kalmykia, Karachay-Cherkesia, Karelia, Komi, Crimeea3, Mari El Mordovia Sakha (Yakutia) North Osetia, Tatarstan, Tyva, Udmurtia, Khakassia, Cecenia Chuvashia)
Religii diverse: creștinism (ortodoxism kirillic!) majoritar, islamism, ateism, păgânism, etnici religioși tradiționali (rodnoveria slavă și tengrismul ruso-mongol), budism, la populațiile de origine mongolă.
Mulți de-acolo trăind la limita de subzistență în locuri în care n-a ajuns civilizația sunt sursele predilecte de recrutare pentru hoardele trimise de măcelar în Ucraina. Armata cu care criminalul în serie se străduiește să distrugă Ucraina. Pentru teroristul de la Kremlin, însă, viața recruților nu contează mai mult decât cea a ucrainenilor uciși.
Interesant e că imediat după revoluția bolșevică din 1917, creștinismul a scăzut, ca să-și revină 70 de ani mai târziu după căderea US, și să crească spectaculos de când e Putin la putere cu întâistătătorul Kirill la dreapta sa. Nimic mistic, însă, în avântul ăsta religios, e vorba doar un efect ideologic amplificat de butaforia practicată în neo-ordoxismul putinizat.
Acum câteva zile am văzut niște secvențe dintr-un reportaj televizat cu o liturghie fastuoasă la catedrala din Moscova, în prezența lui Medvedev în locul lui Putin aflat la Petersburg. Patriarhul Kirill, impunător, înveșmântat în brocart roșu țesut cu aur, cu mitra pe cap, înconjurat de un sobor de preoți în veșminte aurite. Gărzile de killeri, în uniforme de sărbătoare închinându-se pioși. Fete superbe în voaluri albe, reprezentând neprihănirea fecioarei Maria. Atmosferă imperială, eleganță, opulență de inspirație țaristă, mulți tineri. Ortodoxism trufaș într-un templu al idolatriei militare, în care se practică cultul războiului și al morții.
Ceva fascinant, însă, pentru mujici, orci, killeri și neamuri proaste cu bolșevismul în sânge, care se visează la balurile din palatele țarilor, la mesele lor princiare unde se mănâncă caviar cu tacâmuri de argint, unde se bea șampanie în cupe strălucitoare de cristal.
Ocupația de bază a unui apărător al creștinătății
Toate războaiele măcelarului de la Kremlin, de 30 de ani de când conduce Rusia, au însemnat crime, jaf, violuri. Asta e ocupația lui de bază. Civili uciși, atrocități, deportări, guverne marionetă și președinți pro-moscoviți. Ocupație armată. Transnistria (1992-1993) 600 civili uciși, Abhazia (1992-1994) 5000 de etnici georgieni uciși și cam tot atâția abhazi. 250.000 de georgieni au fost deportați. Au urmat războaiele cecene (1994-1996 și 1999-2009) care s-au soldat cu reîncorporarea Ceceniei în Federația Rusă și exterminarea insurgenților din Caucaz, anunțată, oficial, de guvernul de la Moscova. Cu 9 ani înainte, în 2008 sceleratul invadase și Georgia, a cărei atitudine pro-occident (încă din 2003) îl scosese din sărite, așa că a trecut la bombardarea satelor, a atras separatiștii abhazi în război și a declanșat operațiunea militară în care au fost uciși sute de civili. Finalul, conform „strategiei” standard a satrapului, a însemnat desprinderea unor regiuni zise republici separatiste. Transnistria, Abhazia, Osetia) nerecunoscute internațional. Între invazii, ca să nu-și piardă îndemânarea, exersează, împreună cu profesioniști ai crimei, tehnici de lichidare a unor indezirabili din preajma sa: otrăviri, aruncări pe geam, împușcări discrete. Exterminarea nesupușilor, asta e, repet, ocupația acestui președinte „apărător al creștinismului”, care omoară oameni nevinovați cu arme sfințite de patriarhul de la dreapta sa. În noiembrie 2013, ucrainenii au ieșit în stradă, revoltați că președintele Viktor Ianukovici, marioneta lui Putin, suspendase acordul de asociere cu UE încheiat de predecesorul lui, Iușcenko ( cel otrăvit cu dioxină, dacă v-amintiți, salvat în extremis la un spital vienez.) După fuga lui Ianukovici în 20 februarie 2014, trupele lui Putin au invadat țara și au anexat Crimeea. În martie, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a continuat cu invadarea Donbasului, desprinderea celor două regiuni, Lugansk și Donețk, declarate, după tipic, republici independente. Acum 48 de zile, a invadat iar Ucraina, în cel mai atroce, mai absurd, război din cv-ul lui de torționar calificat.
Între trepădușii care viermuiesc (din admirație sau din interes) în jurul teroristului, și câțiva înalți demnitari occidentali cu probleme vertebrale.
Ca și oamenii, unele popoare acceptă sclavia, altele nu.
Ucraina&Zelenski au plătit deja un tribut enorm în vieți omenești dar n-au cedat. De-aia milioane de oameni îi susțin moral și fizic.
Nazismul miruit cu tămâie sfințită
Cu trei ani în urmă, „Leul ortodoxiei răsăritene”, cum îl numise Trump pe Putin, anexase Crimeea după înăbușirea în sânge a Mișcării Euromaidan la Kiev și uciderea a mii de civili în Siria. În mediile virtuale, fotografiile în care preafericitul Kirill sfințea armele letale deveniseră virale. De aia nu m-am mirat ieri văzând fotografia cu Catedrala forțelor armate de lângă Moscova pictată în exterior cu tancuri și arme, iar în interior, cu un zeu al războiului deasupra altarului. Și nici de soborul de vrăjitoare care săvârșeau liturghii satanice la Kremlin. Cam așa luptă ortodoxismul slav cu „oculta mondială”.
Întâlnirea istorică a celor doi întâistătători prea-fericiți la București, un moment de „mare magnitudine”, cum îl socotea și Sputnik, a fost onorat de sute de preoţi din cele șase protoierii din Capitală, din protoieriile Ilfov Nord și Ilfov Sud, preoţii de caritate şi preoţii militari, şi mii de credincioşi, într-o procesiune cu icoana și moaștele Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Lemnul Sfintei Cruci (de la Parohia Sf. Vasile – Victoria), icoana și moaștele Sf. Ier. Nectarie de la Eghina și icoana Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.
“Noi, ortodocșii”, cuvântase preafericitul Kirill, „trebuie sa ţinem minte ca avem valori comune. Avem un potențial imens pentru viaţa în pace, cooperare și interacţiune.”
Nu aflaseră, oare, slujitorii BOR de crimele recente, de la câteva sute de km de România? Nu știau că din „slava deșartă”, dreasă cu fățărnicie, ieșeau duhuri legionare oriunde găseau „binecuvântare”, și din trupul bisericii strămoșești? Nu știa prea fericitul Daniel că valorile care uneau cele două biserici integrează pofta nemăsurată de bani, oculta, păgânismul, cultul morții, practicile vrăjitorești, ura și rasismul etno-religios?
Zece luni după memorabila întrevedere a urmat întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO) la Sibiu. Evenimentul patronat de patriarhul Daniel cu concursul unor politicieni și intelectuali s-a dovedit un mega succes. Dorința întâilorstătători de la marginea Europei de a duce valorile comune ale ortodoxiei răsăritene în lume prindea contur.
Trei săptămâni după ITO, referendumul Coaliției pentru familie plecat din pofta politică de expansiune a unor ideologi religioși din curtea lui Trump împărtășită de ortodocșii ultranaționaliști, conservanții de dreapta și politicienii patrioți iubitori de tradiții usl-iste de la noi, intra pe rol. Dar în ciuda propagandei masive făcute de PSD, AUR și BOR în biserici, piețe, studiouri TV, prin campanii de partid, asta nu le-a mai ieșit.
În acest timp, Dughin, ideologul fanatic al Kremlinului, inspiratorul CPF-iștilor hard autohtoni, declara fără reținere că „Rusia are nevoie de un fascism autentic, adevărat, radical revoluționar și coerent”.
Amestecul de kgb-ism, misticism, fascism, într-un concentrat al răului lumii întruchipat de acest Mordor pare ieșit din duhul lui Rasputin, îngerul malefic de la curtea tzarului Putin. Sfințit cu tămâie de-a lui Dughin e însă și Sorin Lavric, ideologul AUR când propagă învățăturile ieșite din catedrala moscovită cu zeul războiului deasupra altarului: “Se urmărește distrugerea națiunilor creștine”() „liberalismul este un rău absolut. () Doar o cruciadă globală împotriva SUA, a Occidentului, a globalizării și a expresiei lor politico-ideologice, liberalismul, poate să devină un răspuns adecvat. () Imperiul american trebuie distrus.”
Tare prost te-ai dovedit, brother Trump, dacă ăștia ai lui Putin te-au dus de nas. Nici măcar un cimpanzeu decrepit, dornic de putere și lacom nu s-ar apropia de asemenea fiare.
Corbii de pe miriști
Comentatorii putinofili văd războiul terifiant în desfășurare din Ucraina ca pe un joc genial al strategului de la Kremlin. Tragediile oamenilor de acolo nu contează. Sunt vinovați că-s ucraineni. Pasionați de jocul de-a moartea, precum senatorii lui Nero, premiații KGB-ului din 89, alias îmbogățiții din jaf sub protecție politică, patronii securiști din media, lucrătorii din servicii, justiție, cultură, BOR, și rețelele lor subterane plus hoardele de troli plătiți sau voluntari decerebrați, abia așteaptă să aplaude victoria călăului psihopat și terminarea totală a țării care a îndrăznit să nu i se supună.
Dezumanizați ca și idolul lor, slujii lui Putin și, deopotrivă, moluștele de pe aici care nu se pot desprinde de ei, nu contenesc să-i găsească justificări satrapului. Pot însă, cotrobăi oricât în întunericul minților lor malefice. Pot susține orice fel de absurdități. Pot găsi orice justificări criminale ca să dea vina pe Ucraina, așa cum extrema dreaptă din Germania și ecourile ei din alte țări, inclusiv de la noi, încă mai învinovățesc Polonia pentru declanșarea ultimului război mondial. Pot repeta în neștire că ororile-s inventate, imaginile, trucate, că bieții ruși nu vor decât s-aducă pacea și fericirea într-o Ucraină care-și bombardează locuitorii.
Putin nu va câștiga nici dacă nu va rămâne clădire întreagă în Ucraina.
Zăboviți un pic pe lista conservelor lui Putin, dac-o mai găsiți, și întrebați-vă ce legătură poate exista între niște „celebre” video-chatiste și înfocați apărători de la CPF, liderii AUR și guvernanți pesediști, magistrați de la vârful justiției și prelați antivacciniști cu discurs luat din tezele „creștine” ale patriarhului Kirill, repere academice și patroni de ziare unde prestează penali sau foști pușcăriași, monarhiști, foști generali și lucrători din servicii cu „Sputnik” și Russia-today, în CV-uri.
Maica Rusia, darnica mătușă a Europei
România, săraca țară bogată
Cu câțiva ani în urmă, am asistat la una din conferințele spectacol ale d-lui Dan Puric (identice, de fapt) în care, cu un talent actoricesc incontestabil, ridica propaganda naționalist ortodoxă la nivel artistic. E drept că nu dansa dar, și așa, își fascina fanii cu verbalismul lui neobișnuit. Cu aceeași vervă sprințară răspunsese și întrebărilor puse din sală, urmate de sesiunea de autografe din final, pe cartea sa în care Aurelian Pavelescu îi semna o prezentare elogioasă. „Cum vedeți relația naționalismului ortodox cu multiculturalismul, inclusiv cel religios?” Am deslușit oarecare nervozitate în tonul vocii lui în timp ce mă asigura că poporul român e tolerant cu străinii…
Moment în care aura admirabilului actor din Toujours l`Amour se nărui iremediabil în hăul fundamentalist politico-ortodox.
Trăim într-un spațiu privilegiat în care orientul face joncțiune cu occidentul îmbogățind patrimoniul țării și, implicit, pe cel universal cu o zestre specifică, unică, în toate aspectele, de la religie, literatură, dans, tradiții, veșminte, la gastronomie și umor, în mod particular în fiecare regiune istorică. O varietate culturală benefică atât nației cât și etniilor. A reseta acest melting fabulos pe altarul unui dacism extras din spațiul lui istoric, ficționalizat, pentru a îngroșa naționalismul ortodox, e ca și cum ai tăia o pădure fremătând de viață ca să pui în loc un muzeu fundamentalist, cu artefacte kitsch, deformator trufaș al istoriei, păgubos pentru viața comunității.
Strania istorie a „Sărutului” lui Brâncuși din cimitirul Montparnasse
Hoinărind de unul singur într-un Paris în lockdown, neobișnuit de pustiu, Mihai ajunsese și la Montparnasse voind să vadă o versiune timpurie a sculpturii „Sărutul” care, scria în ghid, străjuia mormântul unei tinere ucrainence. Diminețile, muncă de cercetare cu echipa, după amiezile libere de luat Parisul la picior. Zile lungi de iunie, avea timp destul. Numai că nu găsise nimic! Și totuși sculptura exista, altfel n-ar fi fost menționată în ghid. Revine la punctul de informare, reia căutarea și, în cele din urmă, găsește nu monumentul, ci o cutie de lemn în care era închisă sculptura. „Sărutul” lui Brâncuși ascuns într-o colivie veghind somnul de veci al unei fete de 23 de ani! Iubirea neîmplinită a unei studente pentru profesorul ei de franceză, un român, o împinsese la sinucidere. Cuprins de remușcări, fostul iubit al fetei roagă un artist, tot român, proaspăt venit în Franța, să sculpteze un monument pentru fata care își luase viața din dragoste pentru el.
Era în 1910.
ȘTIRE
tot mai de-aproape
se aude
zăngănitul de arme
ce poftă nebună
de încăierare e în lume
aşadar
dimineaţa să cităm din clasici
şi seara să recităm ştirile zilei
să fim pregătiţi
pentru serbarea de urgenţă
pentru festivalul global de sunet şi lumină
din grădini răzbate căldura
bombe mici se adună-n vorbe
şi bombe festive-n buzunarul
de la pieptul ars al planetei
bombe sclipitoare se coc în livezi
şi ciuperci în ghivece de flori
în virtutea dreptului la distracţie
se inventează noi monştri
şi-n virtutea dreptului la virtute
se vând iertăciuni
în Africa soseşte vara
Nora Damian
Din volumul ”Spirala”
Editura Excelsior Art- 2016
Libertatea egoismului vs libertatea responsabilității
IDEOLOGIA BATE PANDEMIA
Zeificarea declanșatorilor de războaie și revoluții, o caracteristică constantă a semenilor cu mentalul dresat ideologic sau îndoctrinat mistic n-o să dispară. Așa se explică remanența stalinismului, a nazismului, a legionarismului, a ceaușismului. Mai nou, a trumpismului și putinismului. Cum poți considera altfel decât alienare, loialismul față de tartorii îmbătați de putere care au hipnotizat milioane de anonimi? Dependențe care acum par să se adune într-o horă malefică a istoriei. Ideologi de meserie, astrologi, speculatori verbali, teologi cu două fețe, una politică și cealaltă religioasă, asigură perpetuu această sursă de declin civic. Partea tragică e efectul de dezumanizare, de desensibilizare față de viața și de moartea membrilor comunităților. Facilizarea accesului la educație și informație pare că nu diminuează fenomenul, dimpotrivă.
ANTIVACCINISMUL AUTOHTON
Mai radical la noi decât în alte părți ale lumii, ca efect al politicii defectuoase a decidenților și al îmbisericirii politice, antivaccinismul a produs un număr sensibil mai mare de decese comparativ cu alte țări..
La asta a contribuit pe lângă AUR&BOR și propaganda antivaccinistă a dreptacilor nostalgici ai lui Trump.
Nederanjați de autorități, huliganii AUR și-au făcut treaba vreo doi ani până au devenit indezirabili și pentru ultranaționaliștii din UE. Deși valoarea lor de întrebuințare (politică și bisericească) s-a năruit ca la comandă, efectele rămân: o contribuție consistentă la numărul de îmbolnăviri, de decese, și la dihonia socială. Ca după revoluție. Deși antivaccinismul a mai scăzut, AUR-ismul remanent va contribui în continuare la declinul civic.
Acum, că ne apropiem de încheierea pandemiei (să sperăm) toate astea sunt cuantificabile. Diferența de mortalitate în funcție de gradul de vaccinare, între țări, regiuni, localități e consemnată în cifre și grafice.
Numărul deceselor recente (majoritatea copii!) din județele campioane la refuzul vaccinării (din Moldova, de pildă) e mult peste cel din zonele cu rată mare de vaccinați, chiar la același număr de infectări.
Când între libertatea ca manifestare a responsabilității și libertatea ca manifestare a egoismului diferența ajunge să se măsoare în rata de mortalitate, viitorul societății n-arată prea optimist.
România, tristul paradis umoristic (2)
Prin componenta sa universală, umorul răspunde exigențelor vieții în comun din orice loc și din orice timp. Cea specifică face parte din identitatea unei nații, dezvăluind și modul cum își onorează funcția socială de care vorbea Henri Bergson. Vorbim de umorul unei nații atunci când e inconfundabil. Când e o marcă. Cum e umorul englezesc cu corolarul suprarealist al formației Monty Python Sau umorul evreiesc, neîntrecut în autoironie. Inspiratul umor al rușilor Ilf și Petrov al căror comic a desființat imagistic propaganda sovietelor. Și câte alte comori limpezitoare de minte și aducătoare de voie bună n-ar merita prezentate!
În comunitatea care-și pierde simțul umorului, zilele trec ca niște slogane fără noimă. Inutile ca lozincile de gazetă de perete, ca referatele mai lungi decât lucrările. Titluri care te scutesc de citit conținutul sau te păcălesc când sub ele scrie altceva, iar puzderia de reclame, multe inepte, altele respingătoare, te amețesc ca băuturile contrafăcute. În comunitățile care uită să râdă, atracția pentru can-can-uri suplinește cultura iar avalanșa de jocuri de noroc e sport de masă. În plus, se dă gratis, la discreție, informație falsă, polologhii politologice trufașe, ideologii perimate de tot râsul.
România, tristul paradis umoristic
În locul de naștere a democrației nu exista niciun cetățean care să nu asiste la spectacolele de teatru și la competițiile olimpice. Era modul lor de a trăi. Teatrul, concursurile, creațiile literare, arhitecturale, sculpturale, filozofia și științele, dezbaterile din Agora, realizări prin care societatea ateniană se ridicase deasupra vremii, dând sens vieții în cetate, le aparțineau de drept. Din totdeauna și pentru totdeauna.
Răspândirea ulterioară a modelului grecesc de cultură și civilizație în spațiul european și dincolo de el fiind cât se poate de firească în logica progresului omenirii.
Dar mai aveau ceva esențial, atenienii, ceva de care o nicio societate liberă și vie nu se poate lipsi: UMORULl!
Aristofan, dramaturgul emblemă din secolul de aur al vechilor greci, ar fi surprins să vadă cum azi, după 2500 de ani, comediile sale continuă să fie jucate cu succes pe marile scene ale lumii, în numeroase limbi. Umorul spumos, replicile, condimentate, pe ici pe colo, cu expresii licențioase, calambururile savuroase, glumele acide bine țintite prin care satiriza moravurile epocii, textele inspirate ale corului, nu s-au demodat. Nu se pot demoda cât timp tarele din cetatea avangardă a democrației sunt la ordinea zilei și astăzi. Aristofan satiriza absurditatea războiului (Acharnienii), calitatea slabă a unor spectacole de teatru, (Broaștele), ridiculiza moravurile promovate de sofiști găunoși, plini de importanță care se credeau educatori (Norii).
Dacă ar trăi azi, Aristofan ar fi dezgustat de hidoșenia Hybrisului actual care amintește de respingătorul Cleon, și ar fi intrigat de credulitatea electoratului. Totuși, n-ar pregeta să satirizeze discursurile ipocrite, găunoase, livrate de demagogi respectabili. Nu s-ar abține să nu râdă de prostănacii care înghit pe nemestecate frazeologii alambicate ambalate în sofisme sau citate din Biblie. Ar ținti în manipulările ordinare și în intoleranță. Ne-ar distra copios imitând orăcăitul fals al broaștelor, că-s destule, din bălțile culturale..
Prin natura lor, spiritele mărunte, închistate și întunecate, sunt dușmanii naturali ai umorului. În societățile totalitare, în mediile concentraționare, râsul, dacă nu e interzis, e prost văzut. Oricum, oamenilor le piere pofta de râs într-o lume dominată de cerberi. Nici în în mediile ideologizate, umorul bun, nu glumele de autobază care-s la același nivel cu injuriile, nu e agreat. Iar clericilor le sună a fluierat în biserică.
Comedienii care au făcut lumea să râdă de tirani sunt mai mult decât simpli umoriști! Dictatorii lumii se tem din totdeauna de spiritele libere, luminoase. Nu le plac poeții (excepție versificatorii de „curte”). Și, în general, nu suportă decât aplaudaci și yesmeni. Pe umoriști i-ar alunga din cetate. Chaplin, în „Dictatorul”, Louis de Funès, imitând ca nimeni altul același monstruos personaj în scene antologice, au dăruit lumii exact de ce avea nevoie în momente de cumpănă, expunându-l pe Hitler și pe aghiotanții săi în bestiarul politic.
„Râsul are o funcție socială. Trebuie să răspundă „exigențelor vieții în comun”, afirma Henri Bergson în „Teoria râsului.” Deși filozoful își construise teoria, presupun, pornind de la valențele rafinatului umor al patriei sale, imperativul lui e de luat în seamă în orice societate care are nevoie de corecții. De fapt, de la Atena antică și până acum n-a existat și nu există nicăieri o societate care să nu aibă nevoie de corecții; de igienizare moral- spirituală. În România s-au strâns atâtea lucruri de îndreptat că înainte de a râde ar trebui să plângem.
Urmează…
Deconturi
Nu credeam la vremea aceea, a credinței nezdruncinate în bine și frumos, că ura dementă care a generat HOLOCAUSTul, care a ucis cele două fetițe și alți membri ai familiei Sarei, va mai ajunge să infecteze ființe raționale, să declanșeze porniri bestiale. Cum se vede, însă, de ceva timp infecția se reactivează, pas cu pas, în multe locuri din lume. Inacceptabil, și în țara noastră de când, nederanjați de autorități, extremiștii de la AUR au trecut de la amenințări fățișe la acțiuni agresive în lanț, programate.
Am fost teribil de impresionată când Sara mi-a arătat fotografia a două fetițe, verișoarele ei, în josul căreia scria „Au murit la Auschwitz”. Mai erau și alte fotografii în albumul de familie al prietenei mele, cu rudele ei care pieriseră în cuptoarele de la Auschwitz, însă imaginea fetițelor vesele, cu codițe, ținându-se după umeri, nu pot s-o uit.
Ne conduceam una spre alta când ieșeam de la școală povestind ore în șir despre visele noastre copilărești influențate puternic de impresiile lăsate de lecturi. La cincisprezece ani, Sara citise deja o căruță de cărți din biblioteca școlii, mai ales literatură universală clasică. Știa deja vreo trei limbi (română, maghiară, idiș) și învăța, de una singură, engleza. Dacă era lăudată pentru cunoștințe, pentru logica sclipitoare și pasiunea ei neobișnuită pentru cunoaștere, se apăra spunând că e tocilară. Când a dat peste „Capitalul” lui Marx a fost convinsă că acela e drumul căutat.
Vezi articolul original 570 de cuvinte mai mult
La o gală
Nemuritor și rece-
Luceafărul
a dispărut
într-o Gala-
-xie de gadgeturi războinice
Ce ușurare –
să scapi
de un ochi necruțător
poeziile se întrec în manifeste
seducătoare
cu organele la vedere
ca să-și revendice
drepturile cosmice-
demascând lumea slinoasă și rea
E nevoie de curaj să extragi
literele de succes dintr-un alfabet
încuiat
să-l lași pe syllabuss să-și prezinte
exponatele
Domnilor jurați
renunțați la cenzură
vă somează
Sexmeralda cu poalele-n cap
în fața muzeului Luvru
pământie de indignare
când nu-i băgată în seamă
Incendiatorii
Mișcările extremiste distrug, nu construiesc. Cum în peste trei decenii de la ieșirea din comunism sub lozinca reformării statului s-a construit puțin, scump și prost, buruienișul extremist a sufocat sistematic civismul. Neinteresați de realizarea unui sistem echilibrat dreapta-stânga autentic, diriguitorii politici post 89, secondați de o serie de intelectuali de vârf, profitând de o societate civilă anemică și divizată, au sărit direct la extreme, inducând din capul locului condiții favorabile nu reformării statului, ci declanșării unei corupții fără limite. Slăbiciunea statului, bucuria extremiștilor! Am fost martori la destule episoade explozive ca să știm că focul ăsta atinge un maxim după care se stinge relativ repede, lăsând însă distrugeri în urmă. PRM, UNPR au ars cu vâlvătăi câteva sezoane și s-au stins. Cât pe ce s-ajungă președinte al statului postcomunist fondat de Iliescu, Vadim a ieșit din istorie fără să lase nimic în urmă, în afara unor ieșiri zgomotos-caricaturale. Băncile vopsite de Funar s-au scorojit. Prelungirile extremiste de dreapta de la Budapesta, ale Jobbik și „Magyar Hajnal”, încă performează în secuime, pe la jumătatea lui Martie, în spectacole cu înghițitori de flăcări spre plăcerea unor tulburați. Și atât. Totuși, pericolul generat de alienații politici e de luat în seamă, mai ales când, sponsorizați de forțe ostile țării, reușesc să-și sporească semnificativ numărul adepților. Se întâmplă acum în România unde statul recent militarizat e atât de slab și de corupt încât pare întreținut din solda lui George Simion, a Șoșoacăi, a sateliților moscoviți ai lui Putin, cu ”binecuvântarea” unor prelați ortodocși, a potentaților din media, a interlopilor, infractorilor și mafioților politici autohtoni sub privirea părintească a serviciilor de forță. Un stat eșuat înseamnă chiar „aur” pentru piromanii din televiziuni și piețe! „Aurul” de care are nevoie AUR! Arafat a pierdut șirul morților de Covid. Puterea n-are timp să ia în serios pandemia. De jalnică notorietate, crizele Dianei Șoșoacă și vandalismele războiului cu „Certificatul verde”, acoperă valul de mânării ale coaliției. Derapajele extremiste din UE și SUA le dau curaj, autohtonilor. Pompierii par arși. Sau neputincioși. Uneori, se aude, chiar ei dau foc.
Grâul nu se mai vede de neghină
Avântul din urmă cu trei decenii, explozia de energie colectivă la prăbușirea dictaturii, s-au topit cu fiecare comemorare devalorizată de ipocrizia celor ajunși în funcții de decizie în loc să fie judecați pentru mistificarea criminală din decembrie ’89, ca și a profitorilor din preajma lor. Reluăm la nesfârșit, ca la șezătoare, istoria trecerii noastre prin răscrucea de atunci, reușind tot mai puțin să regăsim starea aceea indescriptibilă de incertitudine și teamă amestecată cu bucuria de a trăi dărâmarea sufocantului regim ceaușist. Cel mai trist lucru e că forța de atunci a fost anihilată chiar de poporul ieșit dintre ziduri în care credeam că avem o nesfârșită rezervă de solidaritate, imposibil de sfărâmat, cu care ne vom construi lumea. Confuzia, neîncrederea, deziluziile, apoi lehamitea, apatia, furia și dezbinarea au luat locul așteptărilor post decembriste. Un destin implacabil? Sau efectul imaturității unei societăți nevindecată de obediență, nepregătită să gestioneze libertatea venită peste noapte, pe de o parte, și al nemerniciei nomenclaturii comuniste și a juntei securiste pregătită să prade, pe de altă parte? Impostura regimului post decembrist fondat pe înșelăciuni și crime, culminând cu actul sinistru din Crăciunul ’89, a născut un stat malformat, corupt din start, destinat oligarhiei securist-postcomuniste. Energia însuflețitoare din ’89 s-a evaporat, a erupt, în schimb, corupția pârjolitoare, sub paza bine recompensată a comandamentelor puterii deloc dispuse să-și abandoneze prăzile securizate și să reformeze statul. Atitudinea noilor stăpâni față de viața cetățenilor nu s-a schimbat din decembrie 89 când victoria lor s-a măsurat în numărul uriaș de victime inocente. Au dovedit-o și la mineriada din 13-15 iunie 1990, ca și la mușamalizările din tragedia de la Colectiv, la represaliile asupra oamenilor pașnici din 10 august, 2018. Iar abandonarea cetățenilor în cei doi ani de pandemie, lăsați pradă morții din meschine motive politice a confirmat, dacă mai era nevoie, conduita lor iresponsabilă. Cele două părți n-au ieșit din paradigmele proprii. Societatea nu s-a înnoit, nici milițienii puterii. Atunci prădătorii s-au folosit de disperarea oamenilor și le-au luat țara, acum se folosesc de dezamăgirile și de ura cultivată în mințile lor, ca să nu le scape țara. Atunci credeam că suntem o mare de grâu în care câteva boabe de neghină nu contează. Acum grâul nu se mai vede de neghină.
Politizare&militarizare
Politizarea e cordonul ombilical care leagă actualul regim postcomunist de cel comunist. E legătura de familie prin care moștenitorii și lipitu(o)rile lor de pe parcurs au capturat, pas cu pas, statul. Din nefericire, mare parte din societatea noastră e atât de obișnuită cu anomalia asta încât o consideră normală. Mai cu seamă când între ocupanții prădalnici ai statului figurează și indivizi respectabili (în fapt, duplicitari) care legitimează nemernicia clanurilor corupte. Politizarea înseamnă restaurație. Antidemocrație. A ajuns PSD la butoane? Schimbă garniturile cu clienții casei. De la rectori, inspectori, directori, șefi de toate soiurile și calibrele până la femeia de servici. Organigrame întregi! Se întorc ceilalți? Fac același lucru. Gradul de restaurație e direct proporțional cu amploarea politizării. Politizarea, firul roșu preluat din comunism, a continuat neîntrerupt în cele peste trei decenii, printr-un traseu sinuos, cu o mică scădere în perioada Convenției Democratice -1996-2000, urmată de o amplificare uriașă imediat după revenirea lui Iliescu la Cotroceni cu Năstase premier. În deceniul lui Băsescu a mai slăbit, dar nu semnificativ. Însă cel mai grav salt restaurator s-a produs la prima invazie a USL, în 2011- 2013. Stricăciunile de atunci n-au apucat să fie reparate că, după șapte ani, a năvălit și mai acaparator,USL-2. Acum au aceiași oameni, pot controla tot. Prin politizarea masivă din trei direcții cu interlopizarea fățișă, plus (noutate!) militarizarea de siguranță, invazia actuală patronată de Iohannis a pus brutal țara sub bocancul unei făcături dictatoriale. Un golem pe cât de sinistru pe atât de slab, componentele sale lipite prin lăcomie bestială fiind din capul locului erodate de teama trădării, șantajelor, invidiei și a urii celor cel ce-l compun. Mai amenințător decât astea, imposibil de ținut în frâu, dezgustul public. Și aici, și în UE. Cu justiția autohtonă o rezolvă, însă cu cea din UE nu ține. De-aia vor Ro-exit. De-aia au în agendă ca punct prioritar intoxicarea pe toate căile a masei de manevră, să-i facă să creadă că Europa ne maculează „sfânta ființă a neamului”! Cu toată mobilizarea uriașă de forțe (partinice, mediatice, instituționale, servicii) răul conceptual le condamnă să se sape între ele, să-și dărâme capii pe măsura uzării lor, până-și vor nărui făcătura. Primii executați, cei mai detestați: Arafat, Cîțu, Iohannis. După ei, alții și alții. Vor culege ce-au semănat.
Up-date
Demisiile de onoare par un miracol după circul nerușinat la care am fost martori. Totuși, se întâmplă acum la PNL, după ce Violeta Alexandru a dat tonul. Tineri liberali părăsesc partidul.
Uselismul- limbajul deformării societății
Ca un vis din care am fost treziți cu brutalitate, libertatea noastră neașteptat de tânără, de frumoasă și plină de viață, din 2017 în 2019, trei ani de demonstrații anticorupție însuflețite prin accente ludice inspirate și umor, sub semnul solidarității, al năzuinței creative de edificare a civilității și spiritului comunitar- a rămas prea repede în umbră.
Acum e limpede că energia aceea luminoasă transmisă de sute de mii de oameni nu era suficientă pentru a angrena milioane de alți concetățeni, opaci, indiferenți sau captivi loialismului față de stăpânii cu care erau obișnuiți: nomenklaturiști, activiști, securiști, colaboratori, turnători, potăi din media. Față de lăcustele cu pedigree USL via FSN.
Vremuri cu porci
Tata a absolvit facultatea de mine și metalurgie a politehnicii București în plină rebeliune legionară. Îl deprima euforia sinistră a colegilor purtători de cămăși verzi și nu era dispus, ca etnic grec, să se plece în fața sumbrilor comisari ai guvernului Goga. Proaspăt însurat, luase calea munților Apuseni unde era nevoie de ingineri la minele de aur. Acolo sus, pe culmile domoale și liniștite de la exploatarea Gura Barza, nu ajunsese încă zgomotul și furia. Locuiau într-o căsuță pe un deal de unde coborau în vale, iarna cu schiurile și vara cu caii. Nu scăpase însă de front. După doi ani în prima linie, regimentul lui fiind decimat, se întorsese pe jos, bâjbâind pe drumuri necunoscute, mâncând verdețuri pe lângă garduri, orientându-se după soare și steaua polară. Se ferea de soldații nemți care se retrăgeau în devălmășie, trăgând și-n umbra lor de frică. Scăpase de unul ca prin minune. Un schelet în zdrențe, plin de păduchi, așa arăta când dăduse ochii cu mama. Da’ ajunsese acasă, în locul acela binecuvântat. Și-a revenit repede și a reînceput munca, intrând, ca mai-nainte, zi de zi, în mină. N-ar mai fi plecat de la Gura Barza deși într-o dimineață o bucată prăbușită din peretele minei îi sechestrase înăuntru. Până la căderea nopții, din fericire, ieșirea a fost deblocată. În trecutul minei se întâmplaseră și alte evenimente, unele cu adevărat grave.
Lângă căsuța de pe munte își încropiseră o mică gospodărie unde cultivau verdețuri. Creșteau și câteva păsări și animale. Pe neașteptate a intervenit însă ceva care le-a spulberat liniștea. Cu rănile încă nevindecate după război, România intrase în alt regim sumbru. În socialismul diriguit de sovietici. Unde se înstăpânește dictatura, apar delatorii. Iar unde-s delatori, se isprăvește libertatea. Se face praf solidaritatea, dispare încrederea în comunitate. Creșteau doi porci în gospodărie. Unuia îi spuneau Hitler, celuilalt, Stalin. Cineva reclamase delictul. Viitorii mei părinți n-au așteptat să fie luați la întrebări. Și-au strâns în grabă câteva lucruri, au părăsit gospodăria și s-au mutat în centrul țării. La Sibiu. Dar nici n-au ajuns bine, că tata a și fost încartiruit, pentru încă doi ani, la o unitate militară din proximitatea orașului.
Găsiseră o locuință convenabilă într-o casă îngrijită, pe o alee liniștită, nu departe de centrul orașului. Frau Zimmermann, proprietăreasa, le închiriase un mic apartament la parter. Era văduvă de război. Gospodină harnică și pricepută. Războiul se îndepărtase. Treptat, devenea amintire. Frau ținea în fiecare joi a săptămânii tradiționalul Krantz, cu prietenele, în salonul de la etaj. Invitatele savurau dulciuri, lăudau gazda și-l slăveau cu voci guturale pe neînvinsul Fuhrer.
În absența tatei, mama învățase să se descurce cu foarte puțin. Plătea chiria, își drămuia mâncarea, își repara hainele. Îi plăcea să brodeze bucăți de material rămase din rochiile vechi. Îi plăceau și lui Frau Zimmermann șervețelele acelea brodate. Mama îi dăruise un set și primise în schimb un cupon vechi de stofă de lână. Ajungea pentru un taior. I-l cususe o croitoreasă din cartier. În timp ce-i retușa costumul nu-și putea desprinde privirea de la portretul care domina peretele din fața ei: generalisimul Stalin- cu mustață, în uniformă.
KWI
Prizonier al nefericitului său complex de superioritate, KWI a crezut în egolatria lui că ne face o mare onoare acceptând să fie președinte. A demonstrat asta pe tot parcursul celor șapte ani în care a funcționat ca o hologramă creată de servicii, nu ca lider ales conștient de obligațiile de președinte de țară. Suspiciunile privind legalitatea manevrelor sale în cele trei mandate de primar și de șef al FDGR pentru retrocedarea unor importante clădiri de instituții și imobile locative din Sibiu n-au stârnit până acum interesul forurilor abilitate. Prin media au mai răzbătut informații dar nu știu să existe o investigație oficială. Sub protecția corupției transpartinice se pot aranja multe lucruri bine făcute și la nivel local. Și aici ar fi de căutat un motiv al nevoii sale obsesive de a a controla justiția.
E normal ca grija asta veche să-l sâcâie ca o durere de măsea, mai ales din momentul anulării în instanță a actelor de proprietate considerate frauduloase prin care a pierdut și a doua casă din centrul istoric al Sibiului (proces declanșat de reclamația unui chiriaș sas!) Preocuparea excesivă pentru loisir și bunăstare personală nu l-a eliberat. Și nici manevrele prin care, ajuns președinte, a făcut din ANI o instituție aproape lipsită de relevanță. Doar jongleriile prin care a salvat legile justiției mutilate de PSD și eliminarea lui Kovesi și Lazăr înlocuiți cu Licu, Scutea, Hossu să-i fi adus un pic de liniște.
Dezinteresul constant față de problemele interne ale țării n-aveau cum fi compensate de preferința vădită pentru amicii lui de afară din Austria, Luxemburg, Germania. Oare cât de benefice pentru țară și cât de profitabile pentru el și ai lui?
Așa ne-am trezit buimaci nu între două rele ci între două catastrofe, una căreia îi vedem mult prea târziu, efectele dezastruoase, cealaltă gata de a pune capăt destinului nostru de țară europeană. Prima, salvarea de suspendare/demitere a generatorului de crize de la Cotroceni, a doua, pro-demitere, inițiată AUR, victoriosul gropar al României civilizate. Adulată până de curând, holograma prezidențială nu e doar opera serviciilor ci și capodopera celor două guverne peneliste, Orban și Cîțu. Orban, care i-a clădit soclul, Cîțu, care i-a făcut statuie. Din lut mocirlos. Capodopera lor căzută, odată cu statul eșuat și cu reformele, în războiul glorios contra țării, pentru recucerirea pozițiilor de putere în mafia transpartinică.
Neîntrerupta ofensivă asupra justiției
Regresul politic, moral, cultural, degradarea vieții din ultimii șapte ani desfășurați sub lozinca prezidențială „altfel de politică”, toate astea au fost permanent acoperite, de către scutierii înaltului personaj cu scuze hilare:
– are consilieri slabi (de parcă i-ar fi impus cineva!)
– are un plan B, veți vedea (l-a văzut cineva?)
– e un om corect, respectă legea (fărădelegea!)
– vinovată de fraudă e nevastă-sa, el, săracu, n-a știut ce semnează.
– și ce atâta vorbă, se compară căsuțele lui cu palatele lui Dragnea?
– e prost (scuza asta duioasă a funcționat cel mai bine)
Felul brutal în care coaliția a fost făcută praf și țara împinsă în criză nu-i ceva nou. Precedentul s-a petrecut în 2007 când premierul Tăriceanu s-a „răzgândeanu” și a exclus miniștrii PD spărgând coaliția pentru a scăpa de Monica Macovei, considerată persona non grata de mafioții politici.
Rămas minoritar, executivul Tăriceanu a guvernat țara până-n 2009 cu sprijin la două capete, PNL și PSD (cum recunoscuse cu cinism, mentorul lui, Patriciu). În 2007, ca să vezi întâmplare, au intrat bani grămadă în primăria Sibiului, devenită, în tandem cu Luxemburgul, capitala culturală europeană. Premierul Tăriceanu a fost răsplătit cu titlul de cetățean de onoare al urbei. Cu trei luni înainte de încheierea mandatului, invincibilul Tăriceanu și-a mituit clienții din teritoriu cu niște milioane din vistieria guvernului.
Și, ironie a destinului, azi, 7octombrie când scriu textul ăsta, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu poate fi judecat în dosarul în care este acuzat c-ar fi primit 800.000 de dolari mită.
Criza din 2007 însă n-a fost girată de președintele în exercițiu. Asta e marea diferență față de ce se petrece acum. Că după al doilea mandat Băsescu s-a răzgândit și el intrând în plutonul anti-justiție (anti Macovei, anti Kovesi) nu era previzibil la data aceea și nici în următorii 5 ani.
Iar L.C. Kovesi a reușit de una singură să parcurgă un drum extrem de dificil la capătul căruia, spre stupefacția faunei politice din țară, în 2019 a fost confirmată drept prima procuroare șefă europeană.
10 ani după scoaterea din cărți a Monicăi Macovei de Tăriceanu, 3 ani după demiterea d-nei Kovesi, președintele Iohannis l-a executat la fel de brutal și pe Stelian Ion, ministrul USR al justiției, adăugând încă un act de supunere mafiotă față de comandamentele corupției sistemice.
Elementul comun al acestor crize sistemice, limpede ca lumina zilei, e respingerea prin orice mijloace a reformei&reformatorilor Justiției.
––––––––––––––-
https://www.reporteris.ro/iasi/justitie/item/109527-%C3%AEccj-c%C4%83lin-popescu-t%C4%83riceanu-poate-fi-judecat-%C3%AEn-dosarul-%C3%AEn-care-este-acuzat-c%C4%83-ar-fi-primit-800-000-de-dolari-mit%C4%83.html?fbclid=IwAR3aKUTBjljQ_ZPNlxAhzf7VbTjaECSX-M41bSgWQSvLwhkKiUJAjrfWs8I
ÎNVIEREA
Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.
I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva pescari, oameni neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea în suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie.
Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se schimbe integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.
Învierea
Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.
I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva pescari, oameni neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea în suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie.Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se schimbe integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.
Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne
Comentarii recente