Un copil inocent și un mesaj otrăvit

În 1996, Emil Constantinescu câștiga puncte în campania prezidențială evocând sfaturile unui misterios călugăr Vasile. O sursă de inspirație „divină” și pentru „decalogul” candidatului Ponta câțiva ani mai târziu.

Trucuri electorale, evident. Nu bănuiam însă că erau semnale timpurii ale invaziei de sutane, bărbi și veșminte monahale ale unor pseudo-profeți cum se întâmplă acum pe Tv-uri și rețele sociale.

Precum carcalacii, au ieșit brusc din cotloanele lor întunecoase să-și adune pălmașii ca pe robii analfabeți din satele vechilor mânăstiri. Obișnuiți să se umilească, bieții amărășteni actuali își conservă umilința strămoșească făcând cu osârdie același lucru și pe FB.
Îi vezi îngrămădindu-se virtual, fericiți să pupe mâna și poalele unor stăpâni netrebnici cu trecut legionar, acum pro-putiniști. 

Stihiile istoriei au scos din lada de zestre tragică a neamului, ideologii politico-religioase de tristă amintire distribuindu-le, prin mesageri vicleni, celor ușor de prins în capcana falsului patriotism. Șoimii patriei de ieri ar fi azi mândrii copii de trupă ai unor „părinți” cu simpatii politico-legionare. 

Fără îndoială că micul Rareș și-a executat impecabil numărul de dresură. Cel mai talentat concurent al emisiunii de la Pro-tv și-a meritat premiul. Statele totalitare (sau foste) n-au rivali în dresajul propagandistic. Toate evenimentele de acest fel din Rusia, China, Coreea de Nord și, cu voia d-tră, ultima pe listă, România lui Ceaușescu (sau post-Ceaușescu) întrec în perfecțiune demonstrațiile copiilor talentați din țări în care manifestările artistice sunt scutite de accente politico-patriotarde.

Băiețelul delicat și expresiv are deja un palmares artistic neobișnuit de recitări cu mesaj istoric vindicativ sau politico-ortodox cu conținut legionar precum „Crezul” de Radu Gyr, recitat în urmă cu doi ani ca membru al unui ansamblu botoșănean.
Încă un semn al îndoctrinării de rău augur care se practică la vedere de ceva timp. Dar, trecând peste asta, am un sentiment de milă. Asemenea victorii riscă să producă false așteptări și dezamăgiri în viața unor copii talentați care nu înțeleg mare lucru din prestația lor. Nu mi-ar face plăcere să mai văd așa ceva.

De rău augur faptul că apologeții acestui curent pestilențial ies pe „mocirle-tv”, poate i-ați văzut la RTV-ul infractorului Ghiță, și pe site-uri cu simpatii legionare, sărind indignați în apărarea inocentului recitator, apărându-și în realitate mesajul lor pervers.

Fuziunea ortodoxismului neo-legionar cu ultranaționalismul ceaușist amplificat de otrăvurile auriste prefigurează o tendință de autodistrugere. N-ar trebui să ignorăm semnele, oricât de nesemnificative și nevinovate ar părea.

„Ciuma” lui Camus e mai actuală ca oricând.

20 mai 2023 at 19:50 Lasă un comentariu

Un viitor în umbra trecutului

ILARIE LA ORA DE ATEISM
În clasa zecea eram cred, când am avut parte de o experiență ciudată. În locul lecției de fizică, o tovarășă de la partid ne ținuse o lecție de ateism. Diriginta, cam stânjenită, ne-o prezentase și ieșise din clasă lăsând-o să-și îndeplinească „misiunea”. Cu catalogul în față, femeia ne întreba pe rând dacă credem în Dumnezeu. Colegii răspundeau evaziv, neplăcută chestie și pentru ea, mă gândeam, mai ales când Ilarie, colegul meu de bancă, îi spusese pe un ton ferm, „eu cred”. „Uite băiete, eu nu cred și încă nu m-a trăznit Dumnezeu”, îi replică enervată tovarășa. „Mai este timp”, o asigură Ilarie blocându-i misiunea în hohotul general de râs.

Dictatura a căzut în 89, numai că fundamentului noului regim, la fel de găunos, i s-au lipit în următorii ani și alte tare reciclate ideologic.
„Trecerea” de la un stăpân (diavolul comunist) la altul (un Dumnezeu croit după chipul și asemănarea noilor patroni)  a devenit o trăsătură tipică a societății actuale. Ateismul de partid și de stat pierzându-și rostul odată cu prăbușirea regimului comunist, popii au luat locul secretarilor de partid în spiritul unei supușenii înrădăcinată de secole. O credință inerțială, în virtutea unei obediențe structurale.

AȘA A FOST ATUNCI, 
spun împăcați susținătorii regimurilor trecute care au menținut țara într-o degradantă obediență. Așa spun comuniștii, naziștii, legionarii. Așa spun și popii care colaborau cu structurile conducătoare. Nici măcar de formă, nu-s în stare de un regret public, de un sentiment de culpabilitate, o schimbare convingătoare de atitudine.


Toți sunt la fel, toți am fost la fel. E suficient să apară o carte ca aceea a bizantinologului Oliver Jens Schmit despre relațiile instituționale BOR-stat din timpul dictaturii comuniste și a celor anterioare, ca să stârnească nesiguranță în stratosfera spirituală a teologilor. Simțindu-și pozițiile nesigure, ies din carapace vrând să pună stavilă ideii de dezbatere deși admit, de formă, că e nevoie.

Ocultarea trecutului arată că structurilor conducătoare actuale le displace profund eliberarea din confortabilul ermetism. Și cum altfel, din moment ce perpetuarea vechilor relații le asigură puterea. Consolidate în ultimul deceniu, corupția, duplicitatea și lașitatea socială suverană înseamnă stabilitate, cum ar spune un oberchef.

18 mai 2023 at 20:51 Lasă un comentariu

Standarde mari, standarde mici

În fiecare vacanță, cel mai mare dintre nepoți, elev la Saint-Étienne, liceu catolic din Strasbourg (să nu vă imaginați că elevii erau obligați să facă religie acolo!) îmi relata chestii care mai de care mai interesante despre orele de teorie și practică, diversele ateliere, inclusiv artistice, sporturile practicate în școală. Devenise o tradiție, venea pregătit cu notițe, scheme, pe caiet sau cu filmulețe. An de an aflam lucrurile noi care-i stârniseră interesul. Și de fiecare dată mă gândeam, ce emulație trebuie să fie într-un colectiv școlar în care elevii țin expozeuri pe teme impuse sau lla alegerea lor, pregătite în grupuri mici, unde erau liberi să evolueze în ritm propriu! În atelierul de pictură, de pildă, conform programului, pictau în stil naiv, clasic sau suprarealist. Științele exacte și cele umaniste erau pe prim plan, iar științele naturii erau studiate în mod interdisciplinar. Practicau mai multe sporturi la alegere iar în vacanțe mergeau în tabere de cercetare, de obicei în munții Vozgi. Acum vreo doi ani venise cu ditamai caietul de științe, avea ca temă de vacanță, sub formă de exerciții pe criterii date, de stabilit corelații interdisciplinare între noțiuni de geografie, chimie, biologie și protecția mediului.
La serbările de sfârșit de an, elevii prezentau creații artistice de echipă pe o temă stabilită de comun acord, în care fiecare coechipier își interpreta rolul. O încântare! Temele erau variate, pe unele le găseam pur și simplu fabuloase.
Chiar și Marea Neagră și Delta fuseseră la un moment dat o temă de interes pentru echipa lui, o prezentaseră cu succes întregii clase.
La sărbătoarea de absolvire prezentaseră artistic Polinezia Franceză, cu informații economice, turistice, culturale, cu dansuri și cântece.
Și acum, gândindu-mă la astea, mă întreb (a câta oară?) de ce nu reușește nicio reformă a educației în țara noastră?

9 mai 2023 at 20:05 Lasă un comentariu

Theodoros, impresii de cititor

Primul gând care-mi trece prin minte citind Theodoros e o îndoială. Cum se împacă bogăția poetică luxuriantă, picturală, care inundă narațiunea, uneori și cu elemente repetitive, cu așteptările cititorului unui roman de aventuri? Nu cumva e în dauna acțiunii? Oare nu plictisește? Nu știu cum, dar în romanul lui Mircea Cărtărescu poezia și acțiunea se susțin atât de firesc, de organic, încât dau, într-un mod unic, autenticitate personajelor și întâmplărilor. Asemenea unor nestemate, inserțiile poetice din roman imprimă farmec scriiturii și forță, acțiunii.

Împletiturile de evenimente și de fapte consemnate în cronicile epocii, de mituri cu eroi care au trecut lumea prin foc și sabie, abundența de versete și profeții biblice și de texte apocrife, de legende și povești înfricoșate din negura timpului alcătuiesc universul care îi deschide lui Tudor dorința de a urca în ierarhia lumii, iar cititorului, o fereastră fabuloasă în veacul premergător modernității tehnicizate, mult mai săracă în povești și mistere.

Martor al vieții aventuroase al fiului Sofianei, grecoaica adusă dintr-o însorită insulă din Ciclade să-i fie slujnică nevestei lui Tache Ghica, boier înstărit din Valahia, și al lui Gligorie, slujitor la conac, povestitorul derulează filmul vieții lui Tudor -Theodoros- Tewodros, purtându-l prin toate isprăvile lui, ale tovarășilor și dușmanilor lui. Îngăduit să-și împlinească destinul de nelegiuit până când i se vor aduce, în ziua judecății gloatelor, în fața ochilor, faptele vieții lui în toate detaliile.

Cititorul știe de la bun început cum va sfârși Theodoros, dar asta nu-l face mai puțin curios să-i afle isprăvile, ceea ce, cred eu, e un mare plus al romanului.

Crescut la curtea boierului Tache din Ghergani, copilul Tudor deprinde, odată cu buchiseala, cu învățăturile creștine, miturile Eladei, și limba elinească de la maica sa, Sofiana, fiind și destoinic ucenic al moravurilor necreștinești văzute prin iatacurile boierești și grajdurile conacului.
Mult influențat va fi și de istorisirile lui Ghiuner, tătarul cu hanger și pistoale pripășit la curtea lui Tachi după ce abia scăpase de furia de încornorat a unui grof din Ardeal, tovarăș de nădejde care îl va însoți în preumblările lui prin ostroave cu pirați și mai departe.
În trecerea anilor, Tudor își hrănește spiritul aventuros din istoriile cu tâlhării și silnicii aflate din belșug în terfeloagele de la conac și poveștile auzite pe la târguri și sărbători. Ajunge însă și la „bucoavnele lui Erasm, Machiaveli și Sofocle”, din biblioteca boierului Tachi Ghica, cea mai mare din Valahia. Niciunul din faimoșii războinici ai lumii de care află din cărți și povești nu-l captivează mai mult decât Alixandru Machidon.

Pe haiducul Iancu Jianu, mânuitor neîntrecut de pistol și sabie, nelipsit din poveștile Valahiei acelei vremi, are ocazia să-l urmeze, cu gloata de iobagi, slugi și haiduci, la sărbătorirea Vicleimului din Sălcuța în vreme de iarnă grea, cu viforniță și nămeți, timp potrivit pentru poveștile lui Ghiuner. Aceea a lui Skinderiu împărat, cu deosebire, avea să-i vâre-n cap lui Tudor, vicleșugul prin care va ajunge, încoronându-se, ca Alixandru Machidon sau ca Napoleon, împăratul unei țări africane.

Flăcău în toată firea fiind, părăsește Ghergani, rămâne o vreme servitor la casa din București a boierului Tache Ghica, apoi se alătură haiducilor Jianului ca zapciu și poteraș, le stă aproape în toate înșelătoriile prin care temutul haiduc ajunsese agă lăudat al Bucureștiului. Toate astea și multe altele îi sunt amintite lui Theodoros de naratorul purtător al judecății divine, ca într-o scrisoare deschisă, în limbajul savuros al vremii, în graiul melodios condimentat cu arhaisme pline de aroma timpurilor și a locurilor.

În plină epidemie de ciumă, atins de boală, Tudor iese vindecat și scapă teafăr și din cumplitul război al ciumaților cu cioclii purtat pe ulițele sordide pline de morți ale unui București respingător. Orori redate în toată hidoșenia lor. Supraviețuirea îi întărește convingerea că-l așteaptă un destin măreț.

Nebunia măririi va prinde definitiv în mintea lui Tudor, când un telal evreu din Obor îi deslușește o tâlcuire din cartea iluminării, Sefer Ha-Bahir, despre tainele ascunse în cuvântul SAVAOTH. Din persecutorul crud al sărmanului Moshe și al evreilor din Oborul Bucureștiului, Tudor ajunge, fără să-și dea seama, victimă. Evreul torturat îi deschide cartea la o profeție, încredințându-l că e predestinat s-ajungă rege în țara Cuș. El, OPUSUL, cum scria în slovele mistice din cartea negustorului de zdrențe.
Însoțit de Ghiuner și Sisoie, Theodoros trece Dunărea înghețată, străbate munții și ajunge în insulele bântuite de pirați și de potere ale Mediteranei. Își face tavarăși de prăduială dintre ei însângerând ostroavele din arhipelag până-n insulele Ionice, căutând neobosit semnele kabalistice din cărțulia ferfenițită a telalului Moshe din Obor nădăjduind a ajunge la Chivotul Legământului, ascuns în țara din inima Africii, așa cum era scris în Cartea Slavei Regilor Etiopiei, Kebra Nagast din mânăstirea Debra Tabor, scrisă de 318 sfinți părinți ortodocși.

Arhitectura narațiunii, împărțirea în episoade de mică întindere și relativ egale, ușurează parcurgerea celor trei mari părți ale cărții de peste 600 de pagini. Înaintând în lectură descoperi o lume barocă fantastică plină de contraste. O boltă cerească ca un palat oriental cu încăperi bogat decorate și grădini fastuoase, insule paradisiace, dar și locuri exotice ocolite de civilizație și ținuturi vitregite, lovite de războaie aducătoare de moarte și întuneric prin care hălăduiau haiducii și pirații.

În drumurile sale spre tronul împărătesc mult râvnit al țării africane cu „ceruri înflorate”, veneticul Theodoros trece prin primejdii de moarte fără să fie atins. Era, de bună seamă, sortit să împărățească. Pentru tovarășii lui mai vechi, ca și pentru cei noi, invincibil ca un zeu. Sau împărat.

Faptele se petrec în dinamicul secol XIX al schimbărilor istorice în lume. Călătoriile în ținuturi îndepărtate deveniseră mai accesibile, imperiile se clătinau slăbite de rebeliuni, neamurile își căutau identitatea. În lume au loc transformări rapide. Legi de eradicare a sclavagismului reașează omenirea (deși rănile lui erau departe de a fi trecut). Colonialismul încă rezista, dar marile imperii nu mai aveau mult până la extincție. Înălțări și prăbușiri. Împărați, regi, țari. Napoleon Bonaparte. Pacea de la Paris. În Europa revoluțiilor de eliberare națională se înfiripa iluminismul. Singura Anglia victoriană stăpânea încă ținuturi bogate din Africa, Asia, Australia. ocupând, după înfrângerea lui Napoleon, și câteva teritorii din arealul mediteranean între care și insulele Ionice. Statele Unite își proclamaseră independența aducând un suflu puternic în mișcările de democratizare a popoarelor. Revoluția tehnologică urma să le asigure, în mai puțin de un secol, statutul de mare putere în lume.

Drumurile valahului pornit să urce pe scara mai marilor lumii în miezul acestor transformări favorabile răsturnării vechilor rânduieli i-l scot în cale pe evreul Ioshua Abraham Norton, aventurier scăpat miraculos din sclavia de pe insulele Molucce din care se alesese pe vecie cu un miros persistent de cuișoare. Atins de aceeași nebunie a măririi, Ioshua vindea suveniruri ciudate prin insulele cu pirați ai Mediteranei cu gândul înfipt în minte s-ajungă împărat în America. Nu înainte să-și afle un prieten pe măsură în Theodoros, căruia îi împărtășește secrete de mare folos în drumul spre cucerirea regatului african.

Prădăciunile pe uscat și pe mare, scufundarea corăbiilor, uciderile și siluirile întrerupte doar duminica și la zile de sărbătoare când, curați și îmbrăcați decent pirații lui Theodoros făceau închinăciuni evlavioase însoțite de danii bogate la mânăstiri, îl făcuseră faimos pe temutul valah în toate ostroavele. Pusă în gardă de premierul Disraeli (cel care adusese India și Canalul de Suez sub coroana britanică) despre tulburările din Insulele Ionice, regina Victoria, proaspăt încoronată, decide intervenția armatei în mica insulă Antikithera, cuib al piraților lui Theodoros care-și arogase titlul de strateg al insulelor ionice. Numai că, și de astă dată, valahul scapă miraculos de glonțul plecat din muscheta unui militar englez ceea ce-i va întări convingerea că îi e scris s-ajungă împărat.

Formula narativă în care elementele reale se armonizează cu plăsmuiri e îmbogățită de scrisorile pline de iubire adresate de Theodoros Sofianei, cu descrieri de fapte peste măsură de gogonate, pentru oricine dar nu și pentru mama sa. Hainului venetic îi e dor de locul natal, chiar și de frigul cumplit de la nașterea sa păstrat în adâncimile insondabile ale memoriei sale care-l făcuse să caute căldura sudului. Îi scrie Sofianei lungi misive în limba copilăriei, cu litere chirilice, vorbește în graiul de acasă cu Ghiuner și cu Sisoie, pictorul de la conacul din Ghergani, care acum picta pânzele corăbiilor din Mediterana -ca pe pereții bisericii părintelui Elpidifor din Ghergani-, și poartă de atunci în sufletul lui câinos, alături de cuvintele înțelepte din Biblie, de maică-sa Sofiana, și icoana iubirii sale romantică și eternă pentru Stamatina, pe care i-o răpise pentru totdeauna, Zburătorul.
Impresia macabră lăsată de ciuma din București e alungată ca un coșmar de descrierea splendidă a pasiunii pătimașe dintre regele iudeu Solomon și Makeda, regina neagră din Sheba Etiopiei. Diniubirea lor legendară se va naște Menelik, fiul înțeleptului rege Solomon, din spița mărețului rege David. Regele Menelik întâiul, pe ai cărui urmași îi va ucide impostorul valah.

Răscolind ostroavele în căutarea literelor din cartea lui Moshe telalul, ca dovezi ale rostului său de oștean învrednicit de Hristos să ducă cuvântul ortodox în haotica țară a Etiopiei cu pretendenți nevolnici la tron și prinți rivali de diverse credințe, Theodoros învinge toate piedicile, din Skyros până în Hidra unde, cu ultima literă descoperită întregește numele de SAVAOTH. Neîmblânzitul valah mulțumește cu evlavie Celui de Sus pentru călăuzirea sa, așa cum îi povestește Sofianei în scrisori, lăudându-se cu faptele de vitejie care-i aduseseră respectul în toate insulele Mediteranei.
În toiul făptuirilor sale pline de cruzime, se simte atras de poezie, ca în copilărie, la Ghergani, când asculta cu nesaț poveștile maică-si. Barbarul cunoscător de scripturi, iubea cărțile bune, știa de marii poeți, scriitori, filozofi. Poezia, marfă de contrabandă, e interzisă în insule, i se plânge Theodoros Sofianei într-una din scrisori, povestindu-i de pasiunea sa pentru bucoavnele scrise de vechi poeți și din cei renumiți ai vremii. Își încropește o bibliotecă pe corabie, compune versuri…

Reluarea în felurite combinații a motivelor reper din partitura romanului îi imprimă o curgere plăcută cu vârtejuri captivante din loc în loc din care țâșnesc cu mai mare putere undele povestirii întregindu-i frumusețea asemenea unei simfonii armonioase de muzică orientală cu inflexiuni balcanice.

Descrierea în cele mai mici detalii a personajelor, locurilor, gesturilor, stărilor, tradițiilor, împrejurărilor, întâmplărilor, parcă desprinse dintr-o antropologie social-culturală apocrifă moștenită de la martori trăitori atunci, e modul în care posibilul poate fi realitate dacă e lucrat în atelierul imaginației unui mare scriitor.

Theodoros câștigă bătălie după bătălie în Etiopia, câmpurile de luptă se umplu cu morți, armata sa, o adunătură de pirați și tâlhari, în uniforme militare primite din Anglia, ucide și schingiuiește dar nu se atinge de văduve și orfani, cum învățase de la haiducii Jianului, iar asta-i aduce mult popor alături. Copleșită de scrisorile lui caraghioase însă mai mult decât prietenoase, regina Angliei îl tratează cu îngăduință interesată un timp, îi oferă instruire inginerească și armament, văzând în el un deschizător de drumuri spre bogatele ținuturi africane din sudul Etiopiei.

Își înlătură adversarii și, ca Skinderiu împărat din poveștile lui Ghiuner, îl ucide pe Hailu, prințul de Kassa din Kwara, falsul urmaș al lui Menelik, și-i preia identitatea odată cu pecetea batjocoritoare de fiu al vânzătoarei de leacuri pentru limbrici. Ca să scape de infamanta poreclă, Theodoros se răzbună cumplit pe batjocoritori. Îi ucide unul câte unul. Gata cu limbricul, venise vremea lui, a marelui cuceritor, a tiranului sângeros care avea să fie încoronat sub amenințare, cu numele de Tewodros II, în biserica Fecioarei Mariam din cetatea Dirasge, lângă câmpul unde avusese loc măcelul.

Pentru regina Victoria, impostorul ridicol care se încoronase împărat cu forța în ținutul african aflat sub jurisdicția coroanei nu mai avea niciun haz. Bezmeticul aventurier care-i scria misive împodobite cu multele sale titluri pompoase, toate inventate, devenise indezirabil. „Leul cuceritor al tribului lui Iuda nu era decât o hienă cu botul însângerat”. Unul dintre mulții exaltați ai lumii care, îndesându-și o coroană pe cap, se credea împărat, cum îi spunea Reginei unul din lorzii ei sfătuitori – „în timp ce eu nu sunt decât o regină”-, oftase cea care domnea peste cel mai întins imperiu al lumii la vremea aceea. Deși îi dăruise nebunului două pistoale de preț lucrate cu artă, prietenia se isprăvise. Urma ca armata sa, condusă de generalul Napier, să-i curme nelegiuitului pofta de împărățit.

„Nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela-l săvârșesc”, cum zicea sfântul Apostol Pavel, îi amintește Theodoros în altă scrisoare, Sofianei. Moshe telalul știa ce va urma când, arătându-i profeția, îi spusese că el e „OPUSUL”.

Tâlharul sentimental cu iubiri neîmplinite sau prea repede pieritoare, în căutarea smintită a Chivotului Legilor prin bisericile subpământene de la Lalibela, decăzut, ruinat de hașiș și buruieni halucinogene, dezumanizat dincolo de orice închipuire, își urmează destinul nebunesc aducând tot mai multă moarte în jurul lui până când, părăsit de toți, chiar și de maică-sa, Sofiana, urât ca un diavol, convins de inutilitatea vieții sale, apasă pe trăgaciul unui pistol de preț din cele primite în dar de la Regina Angliei.

Război era și între îngeri și potrivnici, pentru sufletul lui, întrerupt de Domnul în acest magistral final imaginat de autor:
„… După o lungă vreme, se auzi deodată, dinspre măreața corabie-mamă a ținuturilor de deasupra, un râset molcom, prefirat prin barba și musteți colilie, râs de vâj mucalit. Era Domnul ce chicotea cetind din cartea vieții tale, dând filă după filă cu deștul muiat în gură din când în când. Nici nu băgase de seamă la cumplitele lupte date pentru sufletul tău, căci n-avusese vreme de asta. De când avea cartea-n față, se schimbase cu totul. Cetind primele file, îl prinse nerăbdarea să vadă ce va urma… ”

24 martie 2023 at 14:45 Lasă un comentariu

Ipocrizie și reformă

Motto
decât puțin și prost, mai bine mult și fără rost (proverb comunist)

Trecut prin câteva reforme, învățământul e mai nereformat ca oricând. Pe cei care s-au ocupat de aducerea lui la standardele impuse de schimbările culturale și  ritmul de dezvoltare economică din UE nu asta i-a preocupat. Deși toate materialele justificative ale proiectelor de reformă succesive abundă în motivații  preluate din ghidurile monitoare (de regulă realizate cu expertiză din afară), scopul era altul: mult material îndesat în programe stufoase pentru catedre generoase, pentru mulți profesori ieșiți pe bandă din fabricile de diplome cum vrea inspectoratul  (și partidul!)

De aici, un lanț al iresponsabilității care compromite șansele de dezvoltare a statului și societății. Supraproducția de diplome generează nevoia de noi posturi la stat. De pildă, sute de noi secretari de stat. Înseamnă  supraîncărcarea continuă a aparatului bugetar cu votanți fideli celor  la butoane. Noi oportunități pentru corupție în toate domeniile. Înseamnă a desconsidera potențialul tinerilor, a-i face să-și caute împlinirea profesională în alte țări mai chibzuite. Supraîncărcarea școlilor publice cu disciplina religie, de pildă, de la clasa pregătitoare până la absolvirea liceului, în dauna altor materii, sub pretextul moralizării sociale, se potrivește perfect cu duplicitatea nevindecabilă, iresponsabilă, egoistă, promotoare a lăcomiei  generalizate. Sursă de inechitate și depresie socială. Sursă de imoralitate, până la urmă.

„Religia este un fenomen social, cu sisteme de practici și ideologii care nu depinde de școală. Niciuna dintre marile religii nu s-a creat, nici nu s-a propagat, printr-o programă școlară; ele au apărut și s-au dezvoltat înainte de apariția vreunei forme de învățământ obligatoriu. Așadar, a pretinde că ne-obligativitatea orelor de religie în școli aduce o gravă atingere religiei este o aberație și logică, și factuală; ignoră toate datele istorice. Nu există însă nicio dovadă empirică pe baza căreia să spunem că studierea religiei în școală crește religiozitatea”/ Mircea Miclea,  fost ministru al învățământului.

18 martie 2023 at 20:05 2 comentarii

„I-am zis migdalului…”

„I-am zis migdalului, vorbește-mi despre Dumnezeu.
Și a înflorit migdalul”
N. Kazantzakis.


Când luminoasele precepte creștine se întâlnesc cu minciuna transpunerii lor în practică de către puzderia de ipocriți puși pe agoniseală (cu pofta lor insațiabilă de proprietăți, de bani, de privilegii, cu manevrele lor viclene pentru scutiri de impozit, cu ocuparea spațiului educațional și a celui mediatic, cu firme neînregistrate, concubinajul politic și abuzurile tolerate de preafericiți și de stat) are loc un fenomen de anihilare a încrederii în instituția bisericii ca la ciocnirea materiei de antimaterie având ca rezultat un gol numit ateism.

Golul atrage mai degrabă antiteismul decât credința. Dar asta nu vor recunoaște niciodată deturnatorii religioși și adepții lor care au ales să intre în slujba cezarilor, a lumescului. A răului.

Și atunci, degeaba vremea va-ncerca, de fiecare dată, „din goluri a se naște”, cum zicea poetul. În zadar biserica va căuta cu disperare vinovați în afara ei și nu în ea însăși. 

„Religia”, așa cum se predă în școli de 13 ani, n-a avut și n-are nimic cu dimensiunea etică, culturală, cu cunoașterea artei, a istoriei creștine, a civilizației iudeo-creștine. Și nici în treacăt, ca privire generală, despre alte religii.

Cât despre efectul educației religioase axată pe catehism ortodox și prozelitism bisericesc se vede după „roade”: corupție, minciună, derivă morală de la mic la mare.

Bine măcar că tot mai mulți tineri refuză în mod conștient politica de îndoctrinare promovată de ierarhii BOR în tandem cu șefii politici ai sistemului de educație. 

BOR nu s-a dezis niciodată de turnătorii dinainte de 89, i-a acoperit. După 89 a luat sub umbrela ei, pe față, și legionarismul. A umplut țara de biserici și seminarii, posturile la parohii sunt date pe șpagă (e o regulă ) scandalurile la mitropolii se mușamalizează, și toate mizeriile (bine fac site-urile de investigații că scot la iveală ceea ce biserica bagă sub preș.) Pentru a-și îndeplini misiunea, biserica are nevoie de o curățenie fundamentală care nu s-a făcut niciodată. De depolitizare, deideologizare, deformalizare. Și nu cred că are cine s-o facă. Urmarea e că se adună tot mai multă murdărie peste cea veche.

Învățământul și educația ar trebui protejate de orice formă de ideologizare și politizare. De progresismul politic ca și de conservatorism, de ortodoxismul ideologizat (cel care se predă în școlile noastre) de ideologia de gen, de ecologismul politizat, și de toate formele de politizare directă și indirectă care pot interveni în formarea tinerei generații. Toate astea se cer însă introduse în educația civică dar pe nivelul cognitiv, nu pe cel formativ. Nu și toleranța care, indusă prin educație formativă, ar genera atitudini benefice societății. 


În biserica ahtiată după bani și putere, harul piere. Rămân ritualurile, incantațiile, fumul de tămâie și  pereții împodobiți.  Când slujitorii se consideră  dumnezei,  EL nu mai e acolo.

16 martie 2023 at 19:59 3 comentarii

Basket

Alergam într-o insulă din Caraibe. Mă cam încurcau fustele. Mă simțeam în afara lumii cu asemenea veșminte. Din piațeta unde mă oprisem să-mi trag sufletul, vedeam vălurelele mici, albastre ca cerneala ale oceanului spărgându-se înspumate de țărm. Mingile unor jucători de street baschet zburau una după alta în coșul suspendat pe o latură a piațetei. Am lăsat coșul și am intrat pe teren. Devenisem, deodată, cu decenii mai tânără. Și mai înaltă cu mulți centimetri. Am interceptat mingea,  am ajuns lângă coș dar n-am reușit nicicum s-o arunc. Era prea de grea. Ca de plumb. Sau eu eram de plumb. Sau mă încurcau fustele. Am renunțat. Mi-am scos copilul adormit din coșul lăsat la marginea terenului, l-am învelit bine în năframă, apoi am legat-o strâns de mijloc. Mi-am săltat-o în spate, am luat coșul gol și am plecat după merinde la târg. Mă simțeam ușoară ca un pescăruș.

8 martie 2023 at 12:55 Lasă un comentariu

Problema de fond

Corupția, cu tot cortegiul ei nesfârșit de boli structurale, nu poate fi rezolvată în România cât timp nucleul problemei e puterea politică. Cât timp capul statului împreună cu făcătorii legilor și rețelele lor instituționale (de forță, juridice, mediatice, academic-universitare, culturale, economice) sunt părți ale problemei.
Corupția ucide în România. Corupția ucide România. Pas cu pas.
Planul lor pentru 2024 e făcut. Nu doar planul ci și mijloacele de realizare.
Anemicele proteste la adresa manevrelor vizibile de capturat complet statul nu-i impresionează. Cu derbedeii d-lui Simion lăsați să ducă în derizoriu temele de revoltă, au rezolvat problema. Astfel, într-un deceniu au îngenuncheat complet statul. Au reușit mai mult decât visa FSN-ul fondator în anii 90.
Prostirea ciclică a populației are un pattern de-acum. Înlăturarea vârfului! Ca și în cazul lui Ceaușescu, asta e calea directă pentru redistribuiriea puterii și resurselor între cei care s-au ocupat cu operația. Exact asta s-a petrecut și după mazilirea lui Dragnea.
Odată dispărut vârful, rezervațiile centrale și teritoriale ale corupției (consiliile județene, administrațiile, instituțiile de forță, presa, vechile universități și cele apărute ca ciupercile după ploaie prin târguri) se pot bucura în voie de toate cuceririle corupției lor atotstăpânitoare salvată de partidele diriguitoare. Proaspete și revirginizate, „fermele animalelor” își reiau treburile adaptându-se, cu plecăciuni, la noii tartori.
Știm bine că fauna de presă mainstream mituită de guvernele succesive din acest deceniu poartă o imensă vină privind decăderea statului (nu că le-ar păsa!)
Dar în teritoriu? De ce jurnaliștii din centrele universitare patronate de piloni ai USL, (Timișoara, Brașov, Arad, Tîrgu Mureș, Alba Iulia, Suceava, Brașov, UPB, Iași), de pildă, se fac că nu știu de promotorii plagiatului, șpăgilor și incompetenței din ceea ce ar trebui să fie exact spațiul lor de observație critică? Culmea e că unii dintre ei deplâng decăderea jurnalismului, ca și cum ei ar lucra în comerț!

Nu pot să nu văd cum diverși purtători de legitimații de presă preferă să facă un jurnalism second-hand, un jurnalism aniversar sau comemorativ (de genul referat la gazeta de perete), sau, cel mult, jurnalism de compilație. E loc și pentru ăsta dar nu pe prima pagină. Nu ca editorial. E drept că jurnalismul de umplutură place, mai ales când se dă curajos și ofensiv firește  având grijă să nu supere corupții de acasă. În fapt, ocolișurile astea astea nu ajută câtuși de puțin la ieșirea din starea precară a statului. Iar ce nu ajută, nu face bine.

5 martie 2023 at 20:15 Lasă un comentariu

România ocultată

  Căderea dictaturii n-a însemnat  vindecarea societății de spaime și neputințe, ci eliberarea PCR-ului&securității de avatarurile supunerii față de un monstru retardat creat de ei (asta fiind principala lor realizare.) Unul pe care l-au slugărit umili cu pofta de a-i lua locul. Lichidându-l, profesioniștii inductori ai fricii „și-au luat țara înapoi”, pentru a șobolăni în rețele, în structurile politice, în media, sau  pe cont propriu. „Și-au luat țara înapoi” ca stăpâni ai ei în locul dictatorului. Ale noastre au fost doar datoriile făcute de tagma lor (că nu noi ne-am împrumutat) și plătite cu ani de foame, frig și frică. Ale lor au fost fabricile, hidrocentralele, sondele, rafinăriile, CAP-urile, pădurile. TOT! Aurul, gazul și petrolul. Gospodăriile de partid cu ferme și livezi. Tot ce gestiona PCR-ul, UTC-ul, sindicatele. Stațiuni întregi, rezervații, hoteluri, patinoare, baze sportive, ștranduri, case de odihnă. TOT! Doar nu credea cineva c-o să împartă prada asta enormă cu sărăcimea proastă căreia tocmai îi dăduseră drumul din țarc! Cu acte făcute de ei în mai puțin de un cincinal, au devenit proprietarii legali ai țării și garanții noului regim. Ca buni gospodari, au vândut una, alta din ce prăduiseră făcându-și noi prieteni, s-au asigurat cu averi și răsfățuri fabuloase, și-au ascuns milioane în paradisuri fiscale, și au pus și țara în ordine. Sau pe butuci.

Securitatea, serviciul de pază al dictaturii, a rămas și după 89 resursa activă de generare a fricii cu zestrea ei tradițională: lașitate, duplicitate, trădare, corupție, indiferență. Au indus starea asta morbidă pentru a întreține neputința socială. Ca să nu le fie lor frică! Orice știre, eveniment, stare de lucruri, fenomen, zvon, poate servi la înfricoșat turma. În condiții favorabile, frica poate înlesni altă dictatură. De zeci de ani boactării cu epoleți vânează vinovați și vinovății vandabile, născocesc falsuri digerabile. De zeci de ani se dau pompieri care sting incendiile. Incendii produse tot de ei. Au inventat sinistrul stat paralel, ei fiind statul paralel. Militarizarea, polițienizarea, legile constrângătoare de drepturi democratice asta vor: să stârnească vechile frici, să slăbească societatea, să le prezerve puterea și averile. Produsul activității lor post-dictatură conservă germenii dictaturii. Au malformat instituțiile ca să facă ce poftesc într-o țară defectă care-și duce în cocoașă toate sechelele istorice lăsate moștenire de legionarism, nazism, bolșevism, comunism, conflicte inter-etnice, de ideologiile și teologiile susținătoare. Așa se perpetuează frica suverană. Frica față de orice. Frica-boală și frica sursă de boală. Dăm peste ea pretutindeni: în previziunile meteo, în fenomenele geologice, în crizele financiare, în epidemii și angoase. Și ce revărsare de oportunități au la dispoziție superinfluencerii lor care zburdă prin media și rețelele sociale! Câtă grijă au să nu scadă frica în popor. Frica și prostia! Și cum să nu abuzeze de forța lor de prostire în masă din moment ce au la picioare grămadă de sclavi voluntari gata să-l strângă de gât pe Soros, să facă crize de antivaccinism, anti-europenism, anti-americanism. Să dea țării cât mai multă anti-cultură, anti-bun simț, anti-omenie. Bășcălie și isterie. 

10 februarie 2023 at 16:53 Lasă un comentariu

Ce şi cum

Peste fracturile între ce se gândeşte, ce se spune şi ce se face, singura punte pe care se circulă public pare a fi confuzia. Un substantiv extins pe orizontală devenit atributul relaţional al unei societăţi care se iroseşte în van într-un cerc al necontenitelor frustrări. Cu justificări anemice, adesea infirmate de realitate, induse politic şi internalizate psihic fără rezistenţă, confuzia, mama haosului şi nefăcutului, ţine societatea în derivă. Sub imperiul ei, scopurile tind să se transforme în mijloace şi invers. Un perpetuum al neputinţei în care constructivismul nu prea are cum să-şi facă loc. Spectatori ai propriei noastre vieţi jucate pe un maidan de câţiva derbedei pentru care-nsemnăm mai puţin decât recuzita, rămânem ca hipnotizaţi în tribune huiduindu-i şi huiduindu-ne în loc de altceva. Trăim cu iluzia că ştim CE trebuie făcut fără s-ajungem la realitatea a CUM trebuie făcut. Partea din creier dedicată lui CUM, din cauze istorice, poate, e mai modestă decât cea aplatizată a lui CE. De aici neînţelegerea şi sentimentul ratării. Povestim ce e rău şi ce e bine, cine e vinovat şi cine nu, ce ar trebui făcut, de către cine, şi gata. Rămânem cu mintea prinsă-n lanţul unui CE care în absenţa lui CUM nu ajută la nimic. Strigăm pe toate vocile că trebuie făcut şi ne mirăm că asta nu duce automat la rezolvare. Şi dacă lehamitea învârtitului pe loc îl scoate uneori pe CUM din umbră, e vorba doar de o impresie. Sub obrocul argumentaţiei facile, mărginirea lui CE se întinde nemărginită. Orice evaluare a CE-e-de-făcut ar părea că ascunde în sine şi pe CUM. Iluzie! Oricât de bună ar fi gândirea blocată în CE nu poate opera în lipsa lui CUM-se-face. Dialogul se sparge, cioburile se învârt într-un carusel al dezamăgirilor. În ăst timp confuzatorii de servici îşi marchează victoria, pun etichete, ştampile, fac socoteli. Ei ştiu exact CE vor şi perfect CUM să obţină.

 

30 ianuarie 2023 at 19:22 149 comentarii

Emanciparea, gloriosul drum înfundat?

În faza romantică (să spunem) venind în întâmpinarea unor nevoi, procesul de emancipare duce la transformări pozitive. Așa a fost când ideologiile au pus temelia societăților democratice, când a avut loc secularizarea, reforma unor religii, culte, biserici și când, prea mult disprețuite și ținute sub obroc, energiile feminine s-au pus în slujba societății fondând mișcările feministe. 

După faza ascendentă se instalează treptat, entropia. Asta înseamnă alterare, pervertire, deturnare a rosturilor inițiale. Declasare. Azi iluminismul a îmbătrânit, politicile s-au pus în slujba corupției, ideologiile întrețin conflicte primejdioase, bisericile s-au ideologizat, lumea bâjbâie confuză în post-adevăruri. Populismul a sălbăticit democrația, misoginismul și feminismul par gemeni.

Emanciparea femeilor, indispensabilă pentru civilizarea oricărei societăți, a adus  și promisiunea unei lumi înnoite care, promovând dreptatea, egalitatea de șanse și valorile fundamentale, e purtătoare de pace. Cu această idee nobilă, elita feminină a României din secolul XIX a pus temelia feminismului autohton. Mișcarea a progresat prin activitatea unor personalități din mediul  urban, în principal academic, reușind să schimbe multe din neajunsurile istorice ale țării noastre, dar prea puțin în zonele rurale și cele defavorizate. Comunismul a pus capăt emancipării sănătoase, iar regimul post 89 n-a schimbat mai nimic în această privință.

În Europa interbelică, feminismul a continuat lupta pentru drepturile femeilor, al doilea val generând însă și efecte politico-ideologice provocate de schimbarea standardelor de moralitate. Pentru că acest nou val s-a cuplat cu libertatea adusă de revoluția sexuală. În câteva decenii, lumea XX a trecut de la tabuuri absurde și interdicții mutilante pentru viața femeilor la libertatea clamată în „Al doilea sex”, cartea celebră a Simonei de Beauvoir.

Interzisă în Spania dictatorului Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, „Al doilea sex” a fost inclusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX.

„… Această carte, apelând la toate domeniile cunoașterii, era o adevărată mașină de război, o mașină menită să distrugă discursul construit de secole de dominație masculină.“ — Libération

„O anatomie a femeii care e un studiu de statură și proporții clasice, istoric, psihologic, fiziologic, social și sexual, precum și un comentariu cât se poate de pătrunzător asupra dualității rolului ei. Căci pe fundalul proiecției idealiste a femeii independente există realitatea conflictului «între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se afirmă întotdeauna ca element esențial și exigențele unei situații care o fac să fie un element neesențial».“ — Kirkus Reviews

„Al doilea sex a fost un act de o îndrăzneală prometeică – un furt al focului olimpian – de la care nu mai exista cale de întoarcere.“ — The New York Times

Simone de Beauvoir scrie despre oprimarea masculină, discriminarea sexuală, inegalităţile din lumea muncii, hărţuielile, concedierile femeilor însărcinate,  abuzurile fizice şi morale la care erau supuse „tradițional”, femeile, cerându-le „să-și ia destinul în mâini”. Nimeni n-a mai făcut asta până atunci. Îndemnul ei depășește granițele suprapunându-se cu mişcările feministe americane.


Greu de acceptat decăderea evidentă a lumii noastre atât de repede și ireversibil emancipate!

Un fost coleg îmi povestea de curând că aproape toate fetele dintr-un sat amărât din zona Mediașului și-au început viața sexuală la 12,13 ani, multe din ele fiind deja mame, altele victime sigure ale traficului de carne vie. 

Promiscuitate, sărăcie, violență. Nicio rază din feminismul academic-filozofic nu ajunge în aceste locuri uitate în care dăscălimea e neputincioasă și popimea are alte treburi, după cum nici în multe alte periferii ale țării muribunde economic.
Iubire, responsabilitate, idealuri tinerești? De unde? De la anchilozații dreptei care cred că pot reimpune samavolnic o lume sectară, lipsită de libertate? De la șarlatanii stângii care mizează pe lipsa de educație a electoratului ca să-și mențină puterea? 

Fetițe mame, familii destrămate, copii fără căpătâi. Numai în 2022 în spitalele din România au fost abandonați sute de copii. Ce se va alege de ei? 

În „Cuvinte de dragoste”, tulburătorul documentar distribuit în toamnă de Astra fest, regizorul Nick Broomfield (unul din iubiții Mariannei) ne deschide fereastra în viața și povestea de dragoste a lui Leonard Cohen cu Marianne Ihlen, în oaza mirifică a artiștilor care era, în anii 70, insula Hydra. În insula paradisiacă, Leonard se dedică scrisului și compune muzică, iar Marianne i se dedică lui. În întregime. Grupul boem consumă mult alcool, se droghează și face sex. Fericirea dragostei complet libere și a consumului de substanțe tari le-a năruit viețile pe rând.  Axel, băiețelul Mariannei, sfârșește într-un ospiciu norvegian, Marianne, într-un spital, praful se alege și de viața familiei prietene cu ei în timpul petrecut la Hydra, și a frumoșilor lor copii. Leonard Cohen are tăria să lase-n urmă acest stil de viață, retrăgându-se în secret într-un exil purificator la o mânăstire budistă din Nepal. Complet transformat revine în muzică cu cele mai frumoase creații ale sale. Și nu prea târziu ca s-o mai vadă odată pe Marianne în ultimele ei clipe de viață. 

Dorința de libertate a omenirii a parcurs mileniile, dar abia în epoca modernă a devenit factor principal de accelerare a schimbărilor social-politice. Emanciparea, forța care învinge tabuurile și inerțiile istorice, a schimbat metabolismul politic și social în lumea democratică. În bine sau în rău? Și una și alta. Nevoia de a înlătura reguli anacronice, personaje malefice, obișnuințe împovărătoare a generat revoluțiile. A răsturnat regimuri politice, a schimbat instituții și relații sociale, a reformat biserici.

În câteva zeci de ani, ideologiile, emancipatoare cândva, au alunecat însă la extreme reînviind în viața planetei libere fantoma conflagrațiilor mondiale.
În același sens, libertatea sexuală câștigată în anii 70 a devenit un factor distructiv, pe fondul lipsei de educație sau a educației precare aproape generalizate.

Suferind din pricina dezumanizării accelerate a mediului în care trăim, uneori  simțim cu strângere de inimă că libertatea e o himeră, o pasăre care a zburat de mult din sufletele maculate ideologic, contaminate de obsesiile acestui timp. 

„Nimic nu e mai convingător decât decepția aceluia care a parcurs întregul drum și care, odată ajuns la capăt, depune mărturie că nu a găsit nimic.”

Libertate exterioară fără libertate interioară nu există.
Libertate fără adevăr nu se poate.

„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”

Surse

* Weil, Simone – situri in franceza despre Simone Weil si gandirea ei, in dmoz.org* Simone Weil: Facts | Spirit | Plato’s Cave | Weil’s Cave | Red Virgin
* The American Weil Society – The 2001 AMERICAN WEIL SOCIETY COLLOQUY
* https://www.goodreads.com/book/show/103717.A_Disgraceful_Affair
* https://historia.ro/sectiune/portret/simone-de-beauvoir-sex-si-filosofie-582810.html
* https://humanitas.ro/humanitas/carte/al-doilea-sex-1-2
* https://finesociety.ro/documentarul-despre-leonard-cohen-si-marianne-o-poveste-care-iti-frange-inima/
* ”Venus. Confesiuni fără haine”, Arte, 14 noiembrie 2017
* https://wordpress.com/post/noradamian.com/26050

26 ianuarie 2023 at 18:55 2 comentarii

Preacurata ocrotitoare a plagiatorilor

CV-ul de cinci pagini al Ligiei Deca lasă impresia că România are cea mai competentă ministră a educației din UE. Absolventă a unei facultăți de inginerie navală și navigație din Constanța, viitoarea ministră continuă studiile trecând în domeniul politicilor de educație în care își face și doctoratul la Luxemburg unde în 2016 premier era abilul Jean-Claude Juncker, prieten al președintelui Iohannis. Coincidență, desigur. Tema tezei „Internaționalizarea educației în Portugalia și România” anunța încă de atunci că ambițioasa Deca are anvergura necesară pentru a aduce educația din România la un prestigios nivel european. Mai ales că, în aceeași perioadă, ca doctorandă, a coordonat un proiect cu un titlu cât un referat: „Cercetare privind recunoașterea și utilizarea Registrului European privind Asigurarea Calității în Învățământul Superior (EQAR) de către guvernele celor 47 state membre ale Spațiului European al Învățământului Superior.” 
 
Anterior, coordonarea unui proiect pilot pentru evaluarea INTEGRITĂȚII institutiilor de invatamant superior din Romania – „Coalitia pentru Universitati Curate” (proiect sustinut prin MATRA-KAP) pentru Societatea Academica din Romania (www.sar.org.ro) o recomandase deja ca fiind persoana ideală pentru a asigura această indispensabilă condiție a unui învățământ superior de valoare.

Faptul că Ligia Deca a ajuns în acest moment unealta politică a protejării plagiatorilor de la vârful puterii și din  universități românești, că se dedică cu râvnă  devalorizării educației din România, nu e doar o tristă ironie. E o trădare a ei însăși, dacă nu cumva tot ce a făcut pe parcursul carierei până a obținut această funcție n-a fost decât drumul unei ariviste lipsite de scrupule care a păcălit până și cele „47 de structuri studentesti nationale din 37 de tari, cu o afiliere combinata a aproximativ 11 milioane de studenti, in relatie cu Uniunea Europeana, Consiliul Europei, UNESCO si alte structuri europene competente in domeniul politicilor educationale pentru invatamant tertiar” pe care le-a reprezentat în 2012-2013, așa cum se laudă în impecabilul ei CV.

19 ianuarie 2023 at 20:29 Un comentariu

La mulți ani, țară!

 
Cum ne-am obișnuit de zeci de ani, 1 decembrie e ziua națională e discursurilor patriotarde, a tancurilor, a tunurilor și mașinăriilor de război, a împăunării uniformelor cu steluțe de tinichea, a mega festivismului tradițional, a ciolanului cu fasole, a demonstrației ostentative de patriotism. 

Dincolo de astea există o țară adevărată care merită iubită.

O să iubesc parada de ziua națională când nu va fi o desfășurare militară în onoarea deținătorilor vremelnici ai puterii, când va fi o sărbătoare a bucuriei, când va cerebra dăruirea și sacrificiul fondatorilor României în deplinătatea adevărului istoric, când va fi dedicată viitorului țării, adică copiilor, împlinirii năzuințelor tinerilor, a celor ce o onorează prin responsabilitate, prin creații, ingeniozitate, efort și lucrări pentru binele public când va câștiga respectul lumii civilizate prin calitatea instituțiilor, a politicienilor și cetățenilor ei, a politicii ei interne mai presus de avantajele geostrategice și a împrejurărilor favorabile.

PS.1 decembrie 2022 ziua când ia românească a intrat în patrimoniul UNESCO

LA MULȚI ANI, ROMANIA

1 decembrie 2022 at 15:32 Lasă un comentariu

Echilibristică riscantă

Acum 2 decenii, Patriciu, Țiriac și alți „suveraniști” îmbogățiți peste noapte nu doreau să intrăm în UE. Și nu făceau din asta un secret îi auzeam insistând pe subiect seară de seară, în tocșourile televizate, poate v-amintiți. La câți bani învârteau și la câtă influență aveau în etajele puterii, mă temeam ca nu cumva să li se facă pe plac.

Oricum, pentru ei, la fel ca pentru oligarhii lui Putin, toate ușile din lume erau deschise. În cele din urmă opțiunea pro-UE a decidenților a avut câștig de cauză. Banii europeni tulburau deja visele grangurilor politici dâmbovițeni. Cum pe vremea aia nu exista OLAF și nici EPPO, n-aveau de ce să se teamă. Prin urmare, hai și noi în UE cu grăbire, cu bănetul la unire, cât e ușa larg deschisă.

Integrată în 2004, cu o poziție deja consolidată în UE, Ungaria se bucura de încredere și respect. Investise fonduri europene substanțiale în proiecte de utilitate publică, în autostrăzi, spitale, etc Cât despre cât au sifonat din bani Orban și camarila lui, încă nu se știa oficial nimic. Probabil Orban avea de atunci fularul cu harta, poate dormea cu el la gât așteptând un moment potrivit în conexiune cu prietenul lui mai mare și mai puternic de la Kremlin.

În 2007, de îndată ce a fost primită în clubul european, România a dispus și ea de programe de finanțare ca toate statele membre. Asta după ce beneficiase, timp de un deceniu, de fonduri de preaderare fără controlul cheltuirii banilor. Ca urmare, banii s-au dus în principal în reședințe de lux și-n diverse aranjamente, multe „turistice” și mult mai puțin în proiecte de utilitate publică. Trai, neneacă, pe banii contribuabilului european. Teldrum e doar un exemplu.

Devenit iliberal și potrivnic UE, regimul Orban nu și-a mai înfrânat obsesiile sale teritoriale, cultivate ani de zile în toată zona europeană în care locuiesc și etnici maghiari. Premierul maghiar nu și-a ascuns anti-europenismul, și-a manifestat fără reținere proputinismul. Cinic, lipsit de etică, contaminat de poftele expansioniste ale teroristului de la Kremlin, iliberalul Orban continuă și acum șantajul la UE, uitând că banii europeni impun condiționări etice, de loialitate și juridice.

În Romania iliberalismul puterii a găsit soluția: se complace de ani de zile într-un mizerabil joc dublu care abia acum se vede clar. Vizita politică a d-lui Ciolacu cu scopul susținerii primarului pro-PUTIN al Chișinăului, un gest total neprietenesc față de Maia Sandu, de trădare față de aspirațiile europene ale Moldovei. O dovadă a ambiguității dezonorante pentru Romania a coaliției PSD-PNL.
–––
Grăitoare e și lista întâlnirilor lui Ceban în România:
Marcel Ciolacu (președintele PSD), miniștrii Cseke Attila (Dezvoltare) și Alexandru Rafila (Sănătate), senatorul PSD Paul Stănescu, Hubert Thuma (președintele CJ Ilfov), Ionel Arsene (șeful CJ Neamț), Petre Neagu (președintele Consiliului Județean Buzău). Emil Boc (primar Cluj), Mihai Chirica (primar Iași), Radu Mihaiu (primarul Sectorului 2), Robert Negoiță (primarul Sectorului 3), Daniel Băluță (primarul Sectorului 4), Cristian Piedone (primarul Sectorului 5), Soós Zoltán (primarul Târgul Mureș). Gabriel Pleșa (Primarul municipiului Alba Iulia), Tiberiu Iacob-Ridzi (Primarul municipiului Petroşani), Laurențiu Nistor (Președintele Consiliului Județean Hunedoara), Florin Oancea (primarul Municipiului Deva).

23 noiembrie 2022 at 20:33 Lasă un comentariu

Malchimistul

De câțiva ani
toate zilele săptămânii sunt marți
malchimistului i-a reușit figura
pas după pas
minciună după minciună
în general toate au mers ceas
e mulțumit
merge bine și comerțul cu glod
vândut la preț de gold
îl îngrijorează însă
că și-a pierdut masca de protecție
și nu mai poate evita
autopsia preventivă
„în ziua de azi nu mai poți avea încredere nici în ai tăi”
colac peste pupăză
simte că
într-o marți
o să-i cadă și
cei doi dinți
din față
și va ajunge material de studiu în laboratorul
stârpiturilor politice

19 noiembrie 2022 at 20:20 Lasă un comentariu

O rază de soare la sfârșit de toamnă

Într-o lume globală, când două evenimente contribuie simultan la eliberarea din depresie a umanității, chiar temporară, bucuria e firească. Ca la apariția unei raze de soare prin norii întunecați de sfârșit de toamnă.
E firesc să le mulțumim ucrainenilor pentru că rezistă celei mai abominabile agresiuni de la cel de-al doilea război mondial. E normal să apreciem faptul că americanii au pus capăt nocivității trumpiste, cea mai rușinoasă decădere a politicii unui stat democrat din contemporaneitate. Și ar fi sănătos ca, măcar acum, să ignorăm șopârlele ideologice. Sau să râdem de ele.
Un pas înapoi al barbarilor lui Putin, ieșirea din cărți a ridicolului Trump (personaj predestinat umorului politic) ambele petrecute concomitent, au urmări benefice pentru reducerea tensiunii în lume
Totuși, în deceniile mileniului trei, cel puțin, lumea a trecut prin suficiente dezamăgiri ca să nu exulte în fața darurilor preparate de Moș Crăciun în noiembrie (ca Marea Revoluție din octombrie, sărbătorită în 7 noiembrie, cum scrie la cartea de istorie, v-amintiți)
Un răgaz de un respiro în care extremismul, asemenea unei fiare rănite, se retrage pentru a-și pregăti mai abitir ofensiva, în timp ce ideologii tricotează deja sofisticatele teorii conspiraționiste necesare pentru următoarea depresie generalizată.

13 noiembrie 2022 at 20:58 Lasă un comentariu

Globalizare occidentală vs globalizare euroasiatică

Oponența suveranism vs. globalizare continuă să sucească minți nevinovate. Cu contribuția uneltitorilor politico-ideologici de top care, știind că e vorba de o intoxicare de nivel planetar, își găsesc rost contribuind la marea înșelătorie în desfășurare a mega profitorilor lumii destinată prostimii de pe mapamond.

Globalizarea în viziune distopică pe axa russian imperialism and China everywhere, vs globalizarea „clasică” pe axa vestică, noul front pentru acapararea resurselor planetare e pregătit de ceva timp de propagandiștii putiniști în  lume.

Dacă vestul a creat civilizațiile superior valorice de tip european, fundamentate pe libertățile democratice, cu toate imperfecțiunile inerente, imperialismul asiatic va continua, ca-n toată istoria lui, politica expansionistă de restricționare brutală a drepturilor umane, religioase și sociale, perpetuarea regimurilor totalitare și invaziilor în vecinătăți și în lume.

Punctul de inflexiune în care echilibrul fragil al lumii în care trăim a cedat acestei nebunii a fost alegerea lui Trump ca președinte al celui mai puternic stat al lumii occidentale. Odată cu victoria lui, Putin și-a bifat un succes epocal obținut „științific” prin propagandă și amestec în alegerile americane.

Un trump  lacom și fanfaron într-o lume de nesătui.

Un megaloman obsedat de arme, un apostat religios militant pentru supremația stăpânilor albi care, după secole de formare a uniunii de state pe teritoriul american în spiritul patriotismului constituțional, a generat o stare asemănătoare celei dinaintea războiului civil provocând evenimente de o sălbăticie sinistră ca asaltul asupra Capitoliului.

Dacă în interior avea grijă de însămânțările interne de suveranism rasist, în exterior, președintele pactiza cu promotorii suveranismului asiatic făcând din țara lui un rai al tuturor posibilităților pentru propaganda putinistă și pentru copiuțele întreprinzătorului dragon chinezesc. Uniunea Europeană fiind și ea slăbită de războiul propagandistic dus de Rusia în chiar nucleul ei, cu un Trump reales la președinția SUA, globalizarea de tip asiatic ar avea drum liber.

Din fericire, rezultatul alegerilor preliminare demonstrează că americanii nu-l mai vor pe Trump.
”Expert electoral republican: Acesta e finalul erei Trump și începutul erei DeSantis.
Republicanul Ron DeSantis a câștigat la pas un nou mandat de guvernator al statului Florida și s-a poziționat ca principal favorit pentru nominalizarea la președinția SUA.
Mesajul alegătorilor americani pentru Vladimir Putin: Susținerea Ucrainei merge mai departe”

9 noiembrie 2022 at 11:36 Lasă un comentariu

Strălucitoarele femei iraniene

Am descoperit poeziile lui Forugh când aveam de două ori vârsta ei. Nu stilul m-a atras, ci acel ceva unic care ținea de forța și căldura spiritului ei, de universalitatea și autenticitatea mesajului lipsit de nombrilismul frecvent în poezia feminină, mai ales. 

Dacă trăia acum, poeta iraniană Forugh-e Farrokhzad ar fi fost azi în stradă, la Teheran, fericită să ia parte la revolta conaționalelor ei. Cu șase decenii în urmă, Forugh (care în persană înseamnă strălucire, lumină) publica „Captiv”, primul ei volum de versuri. Împlinise 17 ani. Patru ani mai târziu, cu al doilea volum de poezie, „Zidul”, stârnește în  continuare opoziția vehementă a tradiționaliștilor. Pentru că în poemele ei, Forugh ignora cu forța talentului și a convingerilor tabuurile poeziei persane clasice. Oricât de sublimă era dulceața ghazelurilor clasice, venise vremea ca poezia persană să renască în alt registru, să devină martorul vieții oamenilor și purtătorul viselor și dorințelor lor.

„Dacă la casa mea vei veni, tu, omule bun, lumină să-mi aduci
și o fereastră de la care
fericită să privesc
freamătul străzii”
 
Singură în disputa cu tradiționaliștii, în ciuda adversității lor neîmpăcate, poeta publică, studiază și își dedică talentul apărării celor vitregiți de soartă. Descoperind de timpuriu forța cuvântului, Forugh-e Farrokhzad mărturisește într-o scrisoare: „Ce bine era dacă muream și mă nășteam din nou găsind lumea total schimbată. O lume lipsită de atâta nedreptate, cu oameni care să-și fi uitat nimicnicia, cu oameni care să nu mai ridice ziduri în jurul caselor. A te lega de obiceiurile ridicole ale vieții, și a te pleca în fața limitelor și a zidurilor înseamnă a merge împotriva sensului naturii”.  

În 1956, la 22 de ani, apare „Revolta”, al treilea ei volum de versuri.

Extraordinara ei putere de luptă își găsește drum și în arta filmului. După un stagiu de studiu în Anglia, realizează filme documentare de mare impact, precum „Casa întunecată”, conceput într-o leprozerie, considerat „cel mai bun film despre leproși, la festivalul internațional de la Oberhausen”. 

 „O strigăt al prizonierului
oare măreția disperării tale
săpa-va vreodată prin această noapte dezgustătoare
săpa-va vreodată o galerie spre lumină?”

 Forugh traduce din limbile clasice, scrie, studiază arta teatrului, își asumă experiența,  câștigă admirația elitei artistice occidentale reușind să îmbine lirismul  tradiționalei poezii persane cu autenticitatea trăirii, trecând peste convenții. Forugh strălucește!

În 1964, apare ultimul ei volum de poezie: „O nouă naștere”.
În Februarie 1964, Forugh își pierde viața într-un accident. 
Avea 32 de ani.

Poezia lui Forugh-e Farrokhzad, forța ei spirituală, iubirea ei de oameni, de lumină și de dreptate, îi transcende scurta existență.

Emblematica „nouă naștere” irumpe azi în curajul strălucitoarelor femei iraniene care-și ard hijaburile în stradă, clamându-și drepturile la viață, educație și libertate. 

28 septembrie 2022 at 13:15 Lasă un comentariu

SOMNUL RAȚIUNII REÎNVIE MONȘTRII

 
O declarație a unui jurnalist belgian care demască infamia europenilor îmbogățiți prin jaf în ultimele cinci sute de ani se răspândește ca focul în toate țările spre satisfacția unor doritori de incendii. „Aducerea la zi” a samavolniciilor de necontestat ale istoriei înseamnă, mai cu seamă în contextul politic al ororilor din Ucraina invadată de mai bine de o jumătate de an de ruși, muniție pentru mizera propagandă putinistă.

Când istoria e folosită ca rezervor de argumente vindicative pe pofta agresorilor aduce haos, distrugere și anarhie. Război.
Și nu-i adevărat ce spune domnul Michel Collon în numele adevărului, sub sloganul Nihil Sine Deo? Nu-i adevărat că, pe învolburatul parcurs al istoriei lumii, abundă crimele, hoțiile, raptul, sclavia? Nu-i drept c-a venit vremea să plătească și bogata Europa pentru păcatele ei?

„Dacă Spania și Franța în 17 secole s-au îmbogățit, a fost pentru că au furat aur și argint din America Latină și au ucis indienii fără să plătească nimic” acuză domnul Collon.
„Franța, Anglia și SUA s-au îmbogățit atât de mult, datorită sclaviei și furtului de ființe umane din Africa, fără să plătească nimic.
La fel, Belgia și Olanda sunt de 19 secole foarte bogate, pentru că au furat materii prime din Africa și Asia.
În ultimii 500 de ani, societățile noastre occidentale au jefuit averea lumii a treia, fără să plătească” mai precizează jurnalistul belgian.

De „Nihil sine evil” e vorba aici, nu de Nihil sine Deo. De stârnirea iresponsabilă a instinctelor războinice primitive în căutare de justificare. Asta transmite declarația jurnalistică distribuită cu entuziasm de prea înfierbântații revanșarzi contemporani.
 
Se vede treaba că perioada pașnică, de înflorire a democrațiilor vestice după al doilea război mondial, deschise asumării (deloc simple) a trecutului se apropie de extincție dacă o mulțime rinocerizată de „justițiari” necugetați contribuie prin politizarea istoriei pregătind revenirea barbariei regimurilor opresive.

7 septembrie 2022 at 14:09 Lasă un comentariu

Populism ortodox

Dacă mult pomenitul suflet slav&măreția unică a Rusiei s-au completat logic cu filetismul caracteristic apostaziei satanice a ortodoxismului rus, atât pe vremea țarilor cât și a lui Putin, la noi (neo)legionarismul, dacopatia, „Cântarea României”, s-au întregit „spiritual” firesc, la rândul lor, cu devierile naționaliste demonstrate de slujitorii bisericii neamului în ocazii prielnice. Ca de pildă, la Congresul studențesc de la Putna din august 2021 când, în prezența a zeci de tineri și preoți, a Patriarhului Daniel, și a președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, ca invitați speciali, liderul studenților ieșeni, Silvian Emanuel Man, propagandist legionar, epigon al „căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, lansează chemarea isterică la luptă: „Să ne luăm fiecare libertatea și demnitatea înapoi, ca să putem să ne luăm cu adevărat țara înapoi. Istoria este scrisă de cei curajoși, care scot sabia ca să separe grâul de neghină, oile de capre, și care nu au frica că vor muri de sabie, căci chiar Hristos a spus că «eu n-am venit să aduc pace, ci sabie!».

Cu toate că BOR s-a delimitat public formal, de asemenea devieri (după invazia Ucrainei cu binecuvântarea bisericii ortodoxe ruse a lui Kirill), slujbașii ei, cu unele excepții, continuă să propage, în biserici și în dezbateri televizate, etno/filetismul. Naționalist specific și altor biserici ortodoxe, cum e cea sârbă. Și nu doar detestabilul Teodosie Spagoveanu, cel prea îngăduit de Patriarhie, ci și apreciatul părinte Constantin Necula spunea recent la radio Trinitas: „Biserica ortodoxă a fost mare susținătoare a limbii române. Este limba în care Hristos a vorbit pentru sute de generații de români”. Afirmație cu priză populistă contrazisă de faptele reale consemnate în documente istorice.
„Până la jumătatea secolului trecut, slujbele în bisericile ortodoxe românești se țineau în slavonă. Tipărituri în limba neamului nu existau. Abia la îndemnul protestanților, Coresi a putut tipări doar în slavonă, mitropolitul ortodox i-a interzis să tipărească în română. Coresi a tipărit în română doar la Brașov, la inițiativa lui Johannes (Hans) Benkner, judele Brașovului.
Prima carte tipărită românește e catehismul luteran, tipărit la Sibiu în 1551, și pierdută. Filip Moldoveanul a tipărit tot la Sibiu, tot din banii sașilor luterani, evangheliarul slavo-român. Evanghelia cu învățătură a lui Coresi e tipărită din banii lui Lucas Hirscher, alt jude al Brașovului.
Fiul lui Coresi tipărește Palia de la Orăștie (tradusă de pastori reformați) la inițiativa lui Sigismund Bathory.
Cărțile manuscrise – Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Bratul, Codex Sturdzanus, Codex Neagoeanus, sînt toate alcătuite în Transilvania și Banat, sub influență protestantă ; nici o traducere românească veche în Muntenia sau Moldova, unde mitropoliții se opuneau.
Biblia de la București e tipărită un secol întreg după Palia de la Orăștie.
Cazania lui Coresi (tipărită în Ardeal din banii sașilor luterani) e cu șaizeci de ani înaintea Cazaniei lui Varlaam.
Constantin Necula speră că am uitat cu toții că pînă tîrziu, biserica ortodoxă a preferat slavona.
Și cînd a fost complet înfrîntă, a îmbrățișat cu entuziasm româna.” 
(Radu Olteanu via Dan Ungureanu)

Când o biserică autocefală locală își construiește religiozitatea pe fundamentul criteriului etno/filetist, național sau lingvistic, se îndepărtează de creștinism.
 
De fapt, nu la fel face și Becali când se laudă că Dumnezeu e susținătorul echipei sale de fotbal?
 

 

5 septembrie 2022 at 16:42 Lasă un comentariu

Din lac în puțul cu plagiatori

Românii nu-s mai proști și nici mai deștepți decât alte neamuri. Capacitatea scăzută de înțelegere, aplicare, analiză, evaluare și creație în raport cu excesul de informație își are originea în cutumele de neînvins ale școlii sub dictatură, perpetuate în continuare (cu sau fără reforme) informația nedigerată fiind cauză directă a analfabetismului funcțional. Acumularea excesivă de cunoștințe exclude analiza, face neviabile echipele, dezechilibrează, devalorizează. În cuplu cu lipsa de onestitate, generează regres, stagnare, demotivare, deresponsabilizare, atomizare socială.
Ei bine, proiectanții actuali, mândri purtători de doctorate plagiate, au decis să ia taurul de coarne și să schimbe fundamental modelul de învățământ cu unul performant pe măsura înțelegerii lor, conform zicerii: „decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost”.
Anecdotic vorbind, acumularea excesivă e o manifestare a lăcomiei instinctuale și a incompetenței inclusiv managerial- intelectuale. Cele 6 planuri cognitive (taxonomia Bloom) ca și cele ale piramidei lui Maslow nu se prea potrivesc lumii noastre lipsite de echilibru, în care contează baza (nevoile primare) iar mecanismele funcționale de autoreglare democratică nu există sau sunt blocate de lideri.
Mai puțin anecdotic, neputința de a absorbi fondurile PNNR, de pildă, probează fără putință de tăgadă, analfabetismul funcțional al coaliției de la putere.

13 august 2022 at 22:44 Lasă un comentariu

Admirabilul Street Music Festival 2022 din Sibiu umbrit de prezența unui prădător sexual

Sibiul acestei veri ne-a adus evenimente culturale splendide, unul mai atrăgător decât altul. După celebrul Festival de Teatru din Iunie, vara artelor a continuat cu reprezentații în aer liber, cu filme semnate de mari regizori, cu o serie de concerte de înaltă ținută, cu conferințe eveniment, cu muzică excelent selectată pentru toate gusturile! Armoniile muzicale din piețele orașului au dăruit, seară de seară, bucurie celor prezenți. Am avut parte de seri strălucitoare în Zilele Muzicii Româno-Americane, la Artmania, Musica Ricercata Festival, „Music for Pleasure”, la originalele „Concerte pe acoperiș” din cadrul Street Music Festival. În această a V-a ediție, ne-au surprins plăcut și concertele din Piața Aurarilor și Piața Huet: inspiratul „Rock Barock” (nou!) 4Tune Quartet și surprinzătorul (nou!) Zen Tango, „Poveste muzicala pentru copii, „Copilăria lui Vivaldi”, Concertul „Legende”. Nici toanele vremii n-au reușit să afecteze entuziasmul melomanilor. Singura mea părere de rău e că n-am reușit să ajung la câte concerte aș fi dorit.
În gama mai bogată ca niciodată de atracții, un loc central i-a revenit popularului festival folcloric „Cântecele Munţilor”, desfășurat în diferite spaţii din Sibiu. O săptămână fastă, cu cântece şi jocuri populare din Europa, Asia şi America, cu programul mult așteptat al prestigiosului ansamblu „Junii Sibiului”- Cindrelul, promotor al Culturii Tradiţionale.
Dar, cum se zice, a fost prea frumos ca să nu avem parte și de o pată de murdărie. Iată-l pe ex-preotul ortodox Cristian Pomohaci, cel care ar trebui să poarte o brățară ca toți agresorii sexuali dovediți din țările civilizate, vedetă a festivalului! Reputatul pedofil cântăreț, care ani de zile a corupt minori tăinuit de frații de credință (ca-n atâtea alte cazuri, inclusiv la seminarul teologic sibian) cu sute de mii de admiratori în toată țara (majoritatea creștini ortodocși) continuă să fie promovat oficial, plătit din bani publici, ca un zeu exonerat de morală și lege.

(Să nu-mi pomeniți, vă rog, de „toleranță, bunătate, har duhovnicesc ” și altele de-astea!)

O să citez câteva pasaje din articolul lui  Mihai Copăceanu („Adevărul”)

„Cum e posibil ca TVR să gireze, să promoveze un infractor judecat pentru fapte de o gravitate extremă precum act sexual cu minori şi corupere de minori? Cum e posibil ca instituţiile publice locale să promoveze şi să plătească infractori? Şi cum e posibil ca sute de mii de români să aprecieze, să aplaude infractorul sexual? Dacă Sibiul nu ar fi un oraş important multicultural din centrul ţării, care şi-a câştigat o faimă în ultimii ani prin evenimentele culturale de excepţie, la scară europeană şi mondială, dacă Sibiul, oraşul preşedintelui ţării, nu s-ar fi aflat pe lista oraşelor europene de vizitat (remarcat şi pe plan politic prin Summit-ul liderilor UE, când s-au prezentat 27 de şefi de state şi de guverne), dacă Sibiu ar fi fost un oraş uitat de Dumnezeu şi de civilizaţie într-un munte izolat, participarea lui Cristian Pomohaci la un festival de muzică de mare amploare şi importanţă, nu mi-ar fi dat de gândit. Mi-aş fi zis: ”Oamenii nu au auzit de faptele sale, nu ştiu, sunt săraci, săraci cu duhul. Aia e. Îl apreciază cum cântă”. Însă Cristian Pomohaci este un fost preot ortodox (cu multă popularitate deţinută pe plan religios, parohia sa devenind un loc de pelerinaj pentru mii de romani din întreaga ţară), dar a ajuns să fie acuzat şi judecat pentru- atenţie: raporturi sexuale cu minori, corupere de minori şi printre altele evaziune fiscală iar astăzi a rămas în continuare un cântăreţ de muzică populară de mare căutare şi idolatrizat care participă ca invitat special la festivaluri în întreaga ţară. ()

„Weekendul acesta la Sibiu a întreţinut publicul pentru mai mult de 35 de minute la cel mai mare festival de folclor din ţară, peste 600 de artişti în cele trei zile, inclusiv un concert marca Loredana Groza. Festivalul adună sute de artişti şi în fiecare an este transmis de către Televiziunea Publică. Instituţiile publice, Consiliul Judeţean Sibiu sprijină consistent financiar acest festival.”

„Sâmbătă seara, Pomohaci a intrat spectaculos pe scenă, ca un zeu. () A intrat cu mâinile larg deschise ca un profet zâmbind nu înainte de a asculta elogiul prezentatoarei smerite Iuliana Tudor care a declarat că harul de a cânta vine de la Dumnezeu, peste tot unde cântă e primit cu dragoste, glasul său unge inimi”…

https://adevarul.ro/news/societate/pomohaci-ex-preot-adorat-maxim-mai-mare-festival-muzica-populara-sibiu-1_62f0182a5163ec42716712d9/index.html

8 august 2022 at 19:49 2 comentarii

Falsa bunătate și originile ei

Fibra de bunătate ancestrală a românilor, ca și ospitalitatea, e subiect de mândrie națională, cu toate deformările ei betonate în timp, intrate pe vecie în structura mentală a multora. Veșnicia s-a născut la sat, noi n-am luat pământul nimănui, etc. Știm! La fel și îngăduința față de corupți.

E drept că istoria noastră consemnează mai puține orori și silnicii decât prin alte părți ale lumii la alte nații și, mai ales, imperii, dar și așa sunt peste poate. Însă nu de cantitate sau de gradul de cruzime e important de vorbit, ci de libertatea aducerii istoriei cu toate luminile și tenebrele ei în conștiința poporului și a lumii.

Dacă evenimentele întunecate din istoria Angliei, de pildă, asasinatele, execuțiile, atrocitățile din colonii îți ridică părul în cap, felul în care și le  expun în vitrina întregii lumi într-o multitudine de forme e admirabil. Nu poate nimeni spune, prin urmare, că englezii își falsifică istoria. Tot ce s-a petrecut în lumea lor, bine și rău, de când s-au făcut cercetări, studii și consemnări, e accesibil public atât la nivel academic cât și documentar-cultural sau ca istorie popularizată. Ca și la americani (de unde să știe lumea de ororile războiului din Vietnam, de pildă, ca să nu pomenim decât de acest dezastru, dacă nu direct de la ei?)

Contrast izbitor cu mentalitatea culturală din fostele țări comuniste dominată, în primul rând, de modelul sinistru al istoriei Rusiei încărcat de abominabile crime istorice glorificate ca „patriotism&naționalism”. Deși dezvăluite de cercetători și pasionați de istorie, nu știu să-și fi găsit loc în manuale. Contrafăcut de stăpânitori, modelul rusesc de falsificare a istoriei a contaminat toată vecinătatea, inclusiv România. Îndopați cu contrafacerile comuniste dinainte de 89, ne-am obișnuit și cu minciunile ce-au urmat. Multora le plac, mai ales când li se inoculează convingerea că alții-s de vină pentru tot ce nu merge în țara asta. Și nu merge pentru că n-am ieșit din minciună. Și îngăduim, exasperant, minciuna pentru că suntem „buni”. Bunătate ca siropelul de tuse! Facem parte, ca și vecinii noștri, dintr-o istorie contrafăcută. Bine, cel puțin, că nu suntem stat promotor de politici rasiste și revizioniste ca vecinul de la vest.

Ne-am resemnat cu gândul că morții revoluției, victimele mineriadelor ca și ale torționarilor din comunism nu vor avea parte de recunoaștere și dreptate. Nici blestemățiile legionarilor, ale extremei drepte din interbelic, nu-s puse pe tapet ca să nu se supere conservatorii și BOR. Dezorientare, dezinteres civic și ignoranță! Se mai întreabă cineva de unde nostalgia pernicioasă după ceaușism?

De fapt, asta diferențiază regimurile democratice din vest de dictaturile, autocrațiile și iliberalismul estic. De aici și atracția pentru extremism, pentru indivizii de aici care-l cultivă, de aici și incapacitatea atâtor concetățeni de a gândi liber. Așa se explică și de ce mulți concetățeni care trăiesc în țările vestice rămân opaci față de echilibrul democratic și se lipesc automat de partidele extremiste de dreapta (UKIP, VOX, FN etc) de acolo, în care-și transferă ceaușismul remanent cu semn schimbat, acestea fiindu-le mai familiare. Ce anume să-i facă, pe atâția foști trăitori în comunism, să-l proslăvească pe un individ atras și el de dictatorii lumii, ca Trump? Să-și bage-n cap, cazon, ideile lui idioate (Covidul e invenție, nu există încălzire globală, creștinismul e destinat rasei albe) infirmate tragic de ce se petrece acum pe pământ?

24 iulie 2022 at 23:09 Lasă un comentariu

Atâta s-a putut sau asta s-a vrut?

Un singur jurnalist, din sute, poate  mii, a pus întrebarea esențială. Și alți câțiva au venit cu întrebări pertinente. Sunt aceiași care n-au acceptat mituirea sub nicio formă. Ei țin jurnalismul pe șine. Ei și cele câteva site-uri de investigație. Prin curajul lor mai pâlpâie speranța. Dar grosul breslei?… Un lucrător de presă care acceptă oricât de puțin, un singur crăițar, un favor, un mic privilegiu din partea unor clienți politici, nu mai e jurnalist. Tot ce scrie sau spune din poziția de favorizat politic produce degradare. Se adaptează din mers rolului cu care e creditat de sponsori. Deturnează atenția spre subiecte ocazionale, marginale, potrivite zonei sale de confort. Optează pentru încropiri pe subiecte critice selectate pe pofta ”binefăcătorilor”. Scrie texte aniversare, de gazetă de perete, ecouri, compilații convenabile. Presă second hand. De la „România este un stat eșuat”, declarația istorică din toamna trecută echivalentă cu un raport de activitate prezidențială la 7 ani de ocupare a funcției, „normalitatea” promisă de 7 ani, s-a transformat în opusul ei. Ceva dincolo de lehamite.

7 iulie 2022 at 17:28 Lasă un comentariu

Triumful coronițelor

Orice proiect pornește de la evaluare. A procesului, a formatorilor și a formabililor. Inițială, de parcurs, de progres, finală. Chestii cunoscute. Din nefericire, rezistența la schimbare poate compromite un proiect înainte de a prinde viață. Asta se întâmplă când factorii de decizie, responsabili cu reformele, nu le agreează (uneori nici nu le înțeleg) însă le mimează. Propagandistic. Cu succes.
Acum două decenii, la un work-shop de instruire a evaluatorilor pentru învățământul preuniversitar, cuvântul de ordine era urgența introducerii „standardelor de evaluare” în sistem. Fără indicatori de performanță, orice activitate intructiv-educațională e arbitrară, se face după ureche.
Experții cu care am lucrat (de la Institutul de Științe ale Educației) erau însă sceptici, spuneau că rezistența la schimbare, după deceniile de comunism, e uriașă, erau siguri că oamenii din sistem vor împiedica schimbarea și că, în același timp, o vor mima. S-au dovedit profeți! Cu toată instruirea și dorința de a da curs, cel puțin unor aspecte, n-am reușit să transpunem în practică îndrăznețele modele. Aproape imposibil de dezghețat sistemul prin inițiative rebele. Să nu ții cont de rutinații birocrați de la minister/inspectorate, așa cum ne sfătuiau ei? Iluzie curată!
Într-un sistem practic nereformat, în care cheltuielile pentru reforme s-au dus pe apa gârlei din pricinile arătate, funcționează atât profesori cu vocație (mai puțini) cât și alții (majoritatea) cu interese, mentalități și obișnuințe care nu fac bine elevilor, școlii și societății. Profesorii cu har, altruiștii și idealiștii, sunt cei care țin sistemul pe șine, suplinind, prin profesionalism, pasiune și efort, lipsa standardelor de performanță, cu rezultate, uneori, remarcabile, evaluate la adevărata valoare, din fericire, de elevi…

Totuși, de ce, în ciuda promisiunilor, a reluărilor formale (exasperante!) a reformelor (mereu superficiale) sistemul ține cu dinții de inspectorate, menține sindicatele politizate în loc să susțină asociațiile profesionale, nu vrea sau nu poate elibera  sistemul de povara birocrației, de cutumele generatoare de corupție? De ce continuă cu „las că merge și așa”?

Cred că, la declarațiile triumfaliste ale puterii politice privind grandiosul succes al sistemului de învățământ românesc demonstrat, cantitativ, la bacalaureatul 2022, turnul din Pisa s-a mai înclinat nițel.

27 iunie 2022 at 17:18 Lasă un comentariu

Școala, între captivități ideologice

Intrată pe mâna politicienilor (peste psihologi, consilieri și experți în educație) care au tratat-o ideologic (cum altfel!) problema clasamentelor și premiilor școlare eșuează în superficialitate, formalism și egalitarism.

Captiv ideologic, segmentul reformist din România reacționează în bloc, previzibil, la orice abatere de la pătrățica lui.

Un „detaliu” nebăgat în seamă de reformiștii ideologici: a acorda premii pe baza mediei calificativelor descurajează elevii performanți într-un domeniu, concurența cu ei înșiși, printr-un egalitarism distrugător de motivație.
Competiția la vârste fragede poate marca negativ parcursul școlar al copiilor și chiar viața lor. Fiindcă mai-nainte de a învăța solidaritatea prin socializare timpurie și joc, indispensabile ca temelie comunitară, intră în cursa ambițiilor epuizante, a rivalităților care conduc la invidie, decepții și, uneori, drame.
În felul ăsta, de la bun început, scade interesul pentru cooperarea socială pe temeiul valorilor fundamentale, școala fiind condamnată la perpetuarea unor cutume irelevante în cel mai bun caz, și societatea, la declin.
În sistemul românesc, dacă parcurg tot traseul, elevii ies din învățământul preuniversitar la majorat. A-i arunca în competiție din primii ani de școală în loc de a le oferi o educație holistă, centrată pe nevoile lor nu asigură o educație sănătoasă și echitabilă. Nu contribuie la formarea lor echilibrată, nici la proiectarea unei societăți armonioase. În lipsa standardelor de evaluare, testele au o mare doză de arbitrar. Ca și premiile școlare.
Un sistem școlar bun evită competiția în primii ani de școală și devine selectiv în liceu. Fără clasamente si competiții pentru cei mici. Explicația este ca la începutul procesului de învățare exista diferențe de precocitate care nu au vreo relevanță pentru evoluția ulterioara. Asa cum un copil care va învață să meargă mai repede nu va deveni neapărat un atlet de performanță. La noi sistemul e invers: selectiv la început si „la liber/pe bani”, la nivel mai înalt.
Mai există un bias care falsifică competiția în clasele primare. Diferența între cei care intră în sistem la 6 ani și cei cu 7 ani sau peste. Un an diferență la vârste mici înseamnă enorm. Un handicap din start pentru cei de sub stachetă care le poate devia parcursul.
An de an, elevii români sunt pe ultimul loc la testele internaționale PISA care măsoară modul în care elevii de15 ani își pot folosi competențele de citire, matematică și științe dobândite în școală și în afara ei.
De aceea societatea noastră abundă în „analfabeți funcționali” care se pricep la toate, inclusiv la învățământ. Exceptând olimpicii care confirmă regula.
Cu cât învățământul decade, cu atât festivismul, premiile, devin mai importante.
Însă eșecurile învățământului nu se pot ascunde sub coronițe și premii. Miracolul finlandez, școala japonez, sistemele școlare din Anglia, Franța, Israel nu au nevoie de artificii. Educația în România nu va deveni o profesie puternică și respectată care asigură sănătatea și fericirea elevilor și bunăstarea societății prin cosmetizarea fațadei.
Pe de altă parte, e de înțeles că aceia care au răzbit ajungând la performanțe prin efort propriu și în conjuncturi favorabile susțin tradiționalismul clasamentelor și premierilor mai ales dacă n-au avut termen de comparație, n-au trecut și prin școli recunoscute pentru rezultatele lor la teste internaționale.

15 iunie 2022 at 13:45 Lasă un comentariu

Epurări, avertismente, amenințări

 Pe seama obedienței românilor față de Ceaușescu și gărzile sale securisto-comuniste, se comenta acid până și în statele, oricum mai relaxate, din fostul lagăr socialist. Și cu toate că au suportat zeci de ani cea mai umilitoare dictatură comunist-naționalistă din Europa, multor concetățeni nu le-a trecut dezgustătoarea obișnuință, din frică sau dintr-o nevoie organică a ploconirii față de putere, oricâtă degradare umană și socială produce această atitudine. Sau tocmai din acest motiv. Regimul „labelepoc”, varianta europeană a celui din Coreea de Nord, și-a înzestrat urmașii cu lanțul obedienței tradiționale care poate fi folosit oricând de o garnitură de iude de tipul celei care a ținut țara în sclavie atâta timp. Doar să se găsească un personaj lipsit de orice urmă de morală și de bun simț. Tehnicile, probate în deceniile de libertate controlată, au avut efectul scontat într-o serie de momente problematice când făuritorii comunisto-securiști ai democrației capitaliste s-au temut că nația a prins curaj. De fapt, școala de reeducare strategică e singura care a fost reformată de actualii potentați&gărzile lor, rezultatele, incontestabile, manifestându-se în politicile sordide, în hăituiala continuă a justiției, în legile schilodite și cele cu dedicație, în tertipurile prin care sunt scăpați marii devalizatori și exonerați plagiatorii, în promovarea non-valorilor și eliminarea puținelor persoane verticale, în primul rând din justiție și jurnalism, care nu și-au trădat integritatea personală și statutul  profesional. Deși deturnarea cursului democratic în direcția dictaturii e dificilă în condițiile unei țări din UE, modelul iliberal al Ungariei arată că se poate. Sondajele ne oferă, de altfel, precis, cifrele acestei mistificări periculoase realizate prin mijloace performante de tâmpire în masă. De pildă, deși societatea s-a împrospătat cu o nouă generație ajunsă la maturitate după revoluția din ’89, Ceaușescu ar fi reales de peste 60% din electoratul trăitor în libertate, iar actualul artizan al militarizării&securicizării patriei e preferatul a 29% din servi. Cetățeni care înțeleg perfect că trăiesc într-un stat eșuat, care se lamentează și critică starea țării da-i susțin tot pe cei care-și bat joc de ea, c-așa au făcut, ei și ai lor, de când sunt.

9 iunie 2022 at 19:08 Lasă un comentariu

Viață, libertate, fericire

Asasinarea celor 19 copii și a învățătorilor lor de la o școală din Texas s-a petrecut- ce straniu-  între 27 și 29 mai- exact înaintea reuniunii anuale a lobbyștilor NRA (Asociația Națională pro-ARME din SUA) la Houston, un oraș aflat la 4 ore distanță de Uvalde, locul în care s-a produs tragedia.

O coincidență malefică care ar fi trebuit să le răscolească conștiințele atotputernicilor zei ai armelor din statul cel mai democratic din lume.

Patronată de fostul președinte Donald Trump, întrunirea anuală a NRA (National Riffle Association) e onorată de majoritatea republicanilor. Senatorul de Texas, Ted Cruz, care a respins recent controlul armelor, avea să-și țină tradiționalul speech. Ca de obicei, vor deplânge tragicul incident, unul „izolat”, se vor ruga pentru victime, că doar sunt creștini, și vor crește subvențiile pentru industria morții, pentru a asigura mai multă protecție.
Dacă în Ucraina o mulțime de copiii sunt victimele orcilor ruși, în SUA, mii de copii au pierit de-a lungul anilor, ca victime ale puterii politice excesive a NRA sub acoperirea unui amendament susținut de politicieni iresponsabili. Pentru ei, drepturile armelor letale sunt mai importante decât dreptul la viață. O cultură generatoare de moarte, indusă ideologic, care s-a încetățenit în două secole.
În preambulul Declarației de Independență a SUA, din 4 iulie 1776 în SUA, sub președinția lui Thomas Jefferson, e scris:
«Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire.”
„Între 1968 și 2017 s-au înregistrat 1,5 milioane de decese, un număr mai mare decât numărul soldaților uciși în fiecare conflict american de la Războiul american de Independență din 1775.
Date mai recente arată că dreptul de proprietate asupra armelor de foc a crescut semnificativ în ultimii ani depășindu-l cu mult pe cel al altor țări din întreaga lume.
Datele centrelor pentru controlul și prevenirea bolilor (CDC) arată că peste 4.300 de tineri americani au murit din cauza rănilor provocate de armele de foc în 2020.
Un studiu separat, publicat de Academia Americană de Pediatrie în 2021 a constatat o creștere a vânzării de arme în timpul pandemiei și a împușcăturilor provocate de copii.
„Numai în 2020, în SUA s-au înregistrat peste 45.000 de omucideri – o creștere de  25% față de 2015 și 43% față de 2010.”
„De-a lungul istoriei sale, NRA a influențat legislația, a participat sau a inițiat procese și a aprobat sau s-a opus diferiților candidați la nivel local, de stat și federal. NRA a învins de fiecare dată, așa că episoadele sângeroase s-au înmulțit. În loc de controlul armelor și protecția populației, a intrat în vigoare Legea privind protecția proprietarilor de arme de foc care a diminuat restricțiile legii privind controlul armelor din 1968…”

29 mai 2022 at 19:44 Lasă un comentariu

Joncțiunea extremelor

Demonizarea globalizării (fenomen obiectiv de interdependențe economice mondiale) a găsit terenul potrivit în naționalismul imperial țarist grefat pe  expansionismul sovietic-  într-o ofensivă sinistră de a repune pe harta lumii „închisoarea popoarelor”. Pe terenul  ăsta otrăvit, Rusia teroristă a invadat, fără niciun motiv, Ucraina, o țară liberă.

Ajunse la apogeu, extremismele, de stânga și dreapta, din vest și din est, au făcut priză la scenă deschisă. Naziști, comuniști, servicii secrete,  ucigașii de top din ultimul secol, s-au regăsit logic, într-o horă sinistră, ca într-un conclav al răului neîntrerupt dintr-o istorie recurentă.
 
Cele două documentare transmise Joi, 5 Mai, pe TVR1- „Presa independentă din Rusia” şi „Războiul informaţional rusesc” au devoalat cu acuratețe și profesionalism, partea mai puțin vizibilă a aisbergului ucigaș rusesc pregătit să răstoarne lumea actuală, bună rea cum e, și s-o aducă la stadiul de barbarie probată, în ultimul secol, de Hitler și Stalin.

„Războiul informaţional rusesc” (GUERRE DE L’INFO: AU COEUR DE LA MACHINE RUSSE, Franţa, 2018), realizat de Paul Moreira, investighează modul de lucru al maşinăriei de război informaţional rusesc, o întreprindere a răului cu o „organigramă” complexă, cu mii de lucrători (troli, hackeri) cu filiale în toată lumea, mai ales în SUA (zeci de pagini rusești sub falsă identitate americană) cu parteneri „grei” (Le Pen, Trump) interesați direct de acest proiect malefic, cărora li se adaogă o serie de lideri simpatizanți (Merkel, Orban). Lipsa de rezistență față de operațiunile de manipulare a opiniei publice din UE, SUA, în primul rând, a permis mașinăriei rusești să submineze grav regimuri democratice, să  deturneze cursul unor evenimente de importanță globală (alegeri, referendumuri) stricăciuni care ar fi trebuit să trezească conștiințele decidenților necontaminați ai lumii noastre încă libere. 

Coruperea de politicieni cu influență, trusturi de presă și jurnaliști, cooptarea bisericilor apostate în diversiunile politice, a fabricanților de fake-news, alimentarea neîntreruptă cu scenarii conspiraționiste, bulversează primejdios această perioadă extrem de tulbure și de confuză. Motor descreierat al lumii politice în derivă, populismul ideologic invadează distructiv civismul, societățile democrate. 
 
Măcar din 2016, 2018, de când au fost realizate cele 2 documentare, când existau toate elementele care anunțau că protagoniștii mașinăriei de război rusești și companionii din rețeaua lor urzesc răsturnarea ordinii în lumea civilizată, să se fi tras semnalul de alarmă.  Dar cine s-o facă?

Minuțios pregătit și sistematic pus în acțiune, războiul informațional dirijat din centrele de la Sankt Petersburg și Moscova planificat să facă din lumea prostită o gubernie sinistră pentru țarul Putin, aplaudat de Trump și Le Pen, n-a întâmpinat rezistență. Cu toate manevrele puse la cale de acest trio extremist în țările democrate, inventivii slujbași ai satanei încă n-au reușit să îngenuncheze lumea prin violență, asasinat, terorism și barbarie generalizată. Să nu uităm că, odată pierdută libertatea, recâștigarea ei e rareori posibilă.

12 mai 2022 at 18:25 Un comentariu

Maimuțărirea lui Dumnezeu și lumina de mlaștină

Spre deosebire de lideri de succes din țările democratice, Macron nu e populist și, în bună măsură, nici popular. Tocmai de aia, victoria lui, țâșnită dintre sumbrele Scylla Și Caribda, aduce un suflu de aer proaspăt pentru organismul UE slăbit de hărțuielile extremiștilor. Plus înfrângerea populiștilor conservatori ai premierului de dreapta din Slovenia unde a câștigat partidul liberal de opoziție. Deși relațiile pernicioase ale Marinei Le Pen și ale altor personaje politice proeminente cu Putin bulversează Europa de ani de zile, mulți abia acum văd urâțenia. Într-adevăr, s-a stârnit un vânt anti-extremist în Europa ca efect al demenței războiului, dar nu suficient. Din partea opusă, extremiștii frustrați pregătesc furtuni…

Efectul Putin se simte și la noi unde AUR a cam pălit de când nu mai poate ascunde că e coada de topor a criminalului care distruge Ucraina și scrie pe bombele ucigașe ”Hristos a înviat”!


De la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, asasinul în serie și-a transmis de Paști mesajul despre „înaltele idealuri și valori morale” care îi unesc pe creștinii ortodocși, „sentimentele luminoase” și „credința în triumful vieții”.

De-acolo și-au luat lumina de mlaștină și putinofilii autohtoni (ai lui teodosie, boarfele lui dannegru, ghilexanii, purecii, gușații și trepădușii lor). Și-au urat smeriți „Hristos a înviat” și au continuat propaganda drăcească. Activată de Kremlin, șleahta demonizaților care se dau creștini au de remontat rapid  extremismul, naționalismul și pe sfinții lui Putin.

Un stat terorist e o infecție mortală nu doar pentru cei din raza lui de acțiune ci pentru civilizație. E de necrezut că-n lumea democrată, umanoizi obraznici n-au nicio reținere să-și afișeze susținerea pentru terorismul statal practicat de Rusia.

 Dacă rețin bine, Luther a spus că Diavolul e maimuța care-l imită în toate pe Dumnezeu. Războiul dus de Rusia lui Putin cu Ucraina ne arată, fără echivoc, la ce grozăvii se poate ajunge prin maimuțărirea lui Dumnezeu. Nu s-a ajuns din întâmplare la această limită letală, ci pe drumul larg al minelor ideologice care ucid spiritual cohorte de prizonieri voluntari.   

Exhibarea lozincard ideologică a apartenenței la un cult religios, o etichetă înșelătoare, nu dovedește trăirea în spiritul valorilor fundamentale. Chiar termenul de „creștin” de pe firma unor partide e pângăritor. Ce are creștinismul cu aceste adunături? Ce avea cu creștinismul partidul lui Giulio Andreotti, protectorul mafiei siciliene și al abominabilelor ei crime în Italia, vreme de jumătate de veac, ca să dau doar un exemplu? Pe post de cal troian, creștinismul ideologizat e o moneda calpă, un crypto seducător care cumpără și vinde dezamăgire, rătăcire și neputință. Refuzul lui Isus de a urma actanții politici din  vremea sa nu contează deloc pentru ideologii care se dau creștini. Deasupra învățăturilor lui Hristos nu poate fi pus un steag politic. Niciunul! Un creștin autentic care cunoaște și respectă scripturile ar fugi ca dracul de tămâie de eminențele cenușii care „reciclează” Cuvântul punându-l în slujba ideologiei lor și al unor idoli politici ca Trump. În extremis, asta face și diavolul Putin.

25 aprilie 2022 at 21:08 Lasă un comentariu

Maimuțele pravoslavnice

Rusia e locuită de ruși în proporție de cca 80%. Pe lângă ei, imperiul, de 4 ori cât Europa dar cu de 4 ori mai puțini locuitori, e format din diverse populații, unele trăind la nivel tribal, împărțite în gubernii, raioane militarizate și în așa numitele republici, preluate prin rapt, nerecunoscute internațional (Transnistria, Crimeea, Donetsk, Lugansk) altele, aproape necunoscute în lumea civilizată (Adygea, Altai, Bashkortostan, Buryatia, Dagstanina, Ingushetia, Kabardino-Balkaria, Kalmykia, Karachay-Cherkesia, Karelia, Komi, Crimeea3, Mari El Mordovia Sakha (Yakutia) North Osetia, Tatarstan, Tyva, Udmurtia, Khakassia, Cecenia Chuvashia) 

Religii diverse: creștinism (ortodoxism kirillic!) majoritar, islamism, ateism, păgânism, etnici religioși tradiționali (rodnoveria slavă și tengrismul ruso-mongol), budism, la populațiile de origine mongolă.

Mulți de-acolo trăind la limita de subzistență în locuri în care n-a ajuns civilizația sunt sursele predilecte de recrutare pentru hoardele trimise de măcelar în Ucraina. Armata cu care criminalul în serie se străduiește să distrugă Ucraina. Pentru teroristul de la Kremlin, însă, viața recruților nu contează mai mult decât cea a ucrainenilor uciși. 

Interesant e că imediat după revoluția bolșevică din 1917, creștinismul a scăzut, ca să-și revină 70 de ani mai târziu după căderea US, și să crească spectaculos de când e Putin la putere cu întâistătătorul Kirill la dreapta sa. Nimic mistic, însă, în avântul ăsta religios, e vorba doar un efect ideologic amplificat de butaforia practicată în neo-ordoxismul putinizat.

Acum câteva zile am văzut niște secvențe dintr-un reportaj televizat cu o liturghie fastuoasă la catedrala din Moscova, în prezența lui Medvedev în locul lui Putin aflat la Petersburg. Patriarhul Kirill, impunător, înveșmântat în brocart roșu țesut cu aur, cu mitra pe cap, înconjurat de un sobor de preoți în veșminte aurite. Gărzile de killeri, în uniforme de sărbătoare închinându-se pioși. Fete superbe în voaluri albe, reprezentând neprihănirea fecioarei Maria. Atmosferă imperială, eleganță, opulență de inspirație țaristă, mulți tineri. Ortodoxism trufaș într-un templu al idolatriei militare, în care se practică cultul războiului și al morții.

Ceva fascinant, însă, pentru mujici, orci, killeri și neamuri proaste cu bolșevismul în sânge, care se visează la balurile din palatele țarilor, la mesele lor princiare unde se mănâncă caviar cu tacâmuri de argint, unde se bea șampanie în cupe strălucitoare de cristal.

23 aprilie 2022 at 13:14 Lasă un comentariu

Ocupația de bază a unui apărător al creștinătății

Toate războaiele măcelarului de la Kremlin, de 30 de ani de când conduce Rusia, au însemnat crime, jaf, violuri. Asta e ocupația lui de bază. Civili uciși, atrocități, deportări, guverne marionetă și președinți pro-moscoviți. Ocupație armată. Transnistria (1992-1993) 600 civili uciși, Abhazia (1992-1994) 5000 de etnici georgieni uciși și cam tot atâția abhazi. 250.000 de georgieni au fost deportați. Au urmat războaiele cecene (1994-1996 și 1999-2009) care s-au soldat cu reîncorporarea Ceceniei în Federația Rusă și exterminarea insurgenților din Caucaz, anunțată, oficial, de guvernul de la Moscova. Cu 9 ani înainte, în 2008 sceleratul invadase și Georgia, a cărei atitudine pro-occident (încă din 2003) îl scosese din sărite, așa că a trecut la bombardarea satelor, a atras separatiștii abhazi în război și a declanșat operațiunea militară în care au fost uciși sute de civili. Finalul, conform „strategiei” standard a satrapului, a însemnat desprinderea unor regiuni zise republici separatiste. Transnistria, Abhazia, Osetia) nerecunoscute internațional. Între invazii, ca să nu-și piardă îndemânarea, exersează, împreună cu profesioniști ai crimei, tehnici de lichidare a unor indezirabili din preajma sa: otrăviri, aruncări pe geam, împușcări discrete. Exterminarea nesupușilor, asta e, repet, ocupația acestui președinte „apărător al creștinismului”, care omoară oameni nevinovați cu arme sfințite de patriarhul de la dreapta sa. În noiembrie 2013, ucrainenii au ieșit în stradă, revoltați că președintele Viktor Ianukovici, marioneta lui Putin, suspendase acordul de asociere cu UE încheiat de predecesorul lui, Iușcenko ( cel otrăvit cu dioxină, dacă v-amintiți, salvat în extremis la un spital vienez.) După fuga lui Ianukovici în 20 februarie 2014, trupele lui Putin au invadat țara și au anexat Crimeea. În martie, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a continuat cu invadarea Donbasului, desprinderea celor două regiuni, Lugansk și Donețk, declarate, după tipic, republici independente. Acum 48 de zile, a invadat iar Ucraina, în cel mai atroce, mai absurd, război din cv-ul lui de torționar calificat.

Între trepădușii care viermuiesc (din admirație sau din interes) în jurul teroristului, și câțiva înalți demnitari occidentali cu probleme vertebrale.  

Ca și oamenii, unele popoare acceptă sclavia, altele nu.
Ucraina&Zelenski au plătit deja un tribut enorm în vieți omenești dar n-au cedat. De-aia milioane de oameni îi susțin moral și fizic.

14 aprilie 2022 at 15:15 Un comentariu

Nazismul miruit cu tămâie sfințită

Invazia abominabilă a Rusiei pravoslavnice în Ucraina a pus capăt prieteniei tradiționale între patriarhii Daniel și Kirill. Declarațiile  patriarhiei BOR au condamnat cu fermitate ideologizarea creștinismului, uitând subit de politica duplicitară de acasă. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Sminteala ortodoxismului rusesc ar fi trebuit demult să trezească lumea, cel puțin după atrocitățile binecuvântate de patriarhia Moscovei din perioada recentă (Cecenia, Ucraina, Siria)

Cu trei ani în urmă, „Leul ortodoxiei răsăritene”, cum îl numise Trump pe Putin, anexase Crimeea după înăbușirea în sânge a Mișcării Euromaidan la Kiev și uciderea a mii de civili în Siria. În mediile virtuale, fotografiile în care preafericitul Kirill sfințea armele letale deveniseră virale. De aia nu m-am mirat ieri văzând fotografia cu Catedrala forțelor armate de lângă Moscova pictată în exterior cu tancuri și arme, iar în interior, cu un zeu al războiului deasupra altarului. Și nici de soborul de vrăjitoare care săvârșeau liturghii satanice la Kremlin. Cam așa luptă ortodoxismul slav cu „oculta mondială”.

În 27 octombrie 2017, la invitația Patriarhului Daniel al BOR, Preafericitul Kirill vizita pentru prima dată România după alegerea sa ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, asta fiind și prima vizită în ţara noastră a unui întâistătător al Bisericii Ruse după 1989. „O vizită plină de semnificații”, sublinia Cozmin Gușă, omagiindu-l pe Kiril și prietenia lui cu Putin.

Întâlnirea istorică a celor doi întâistătători prea-fericiți la București, un moment de „mare magnitudine”, cum îl socotea și Sputnik, a fost onorat de sute de preoţi din cele șase protoierii din Capitală, din protoieriile Ilfov Nord și Ilfov Sud, preoţii de caritate şi preoţii militari, şi mii de credincioşi, într-o procesiune cu icoana și moaștele Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Lemnul Sfintei Cruci (de la Parohia Sf. Vasile – Victoria), icoana și moaștele Sf. Ier. Nectarie de la Eghina și icoana Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.

“Noi, ortodocșii”, cuvântase preafericitul Kirill, „trebuie sa ţinem minte ca avem valori comune. Avem un potențial imens pentru viaţa în pace, cooperare și interacţiune.”

Nu aflaseră, oare, slujitorii BOR de crimele recente, de la câteva sute de km de România? Nu știau că din „slava deșartă”, dreasă cu fățărnicie, ieșeau duhuri legionare oriunde găseau „binecuvântare”, și din trupul bisericii strămoșești? Nu știa prea fericitul Daniel că valorile care uneau cele două biserici integrează pofta nemăsurată de bani, oculta, păgânismul, cultul morții, practicile vrăjitorești, ura și rasismul etno-religios?

Zece luni după memorabila întrevedere a urmat întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO) la Sibiu. Evenimentul patronat de patriarhul Daniel cu concursul unor politicieni și intelectuali s-a dovedit un mega succes. Dorința întâilorstătători de la marginea Europei de a duce valorile comune ale ortodoxiei răsăritene în lume prindea contur.

Trei săptămâni după ITO, referendumul Coaliției pentru familie plecat din pofta politică de expansiune a unor ideologi religioși din curtea lui Trump împărtășită de ortodocșii ultranaționaliști, conservanții de dreapta și politicienii patrioți iubitori de tradiții usl-iste de la noi, intra pe rol. Dar în ciuda propagandei masive făcute de PSD, AUR și BOR în biserici, piețe, studiouri TV, prin campanii de partid, asta nu le-a mai ieșit.


În acest timp, Dughin, ideologul fanatic al Kremlinului, inspiratorul CPF-iștilor hard autohtoni, declara fără reținere că „Rusia are nevoie de un fascism autentic, adevărat, radical revoluționar și coerent”.

Amestecul de kgb-ism, misticism, fascism, într-un concentrat al răului lumii întruchipat de acest Mordor pare ieșit din duhul lui Rasputin, îngerul malefic de la curtea tzarului Putin. Sfințit cu tămâie de-a lui Dughin e însă și Sorin Lavric, ideologul AUR când propagă învățăturile ieșite din catedrala moscovită cu zeul războiului deasupra altarului: “Se urmărește distrugerea națiunilor creștine”() „liberalismul este un rău absolut. () Doar o cruciadă globală împotriva SUA, a Occidentului, a globalizării și a expresiei lor politico-ideologice, liberalismul, poate să devină un răspuns adecvat. () Imperiul american trebuie distrus.”

Tare prost te-ai dovedit, brother Trump, dacă ăștia ai lui Putin te-au dus de nas. Nici măcar un cimpanzeu decrepit, dornic de putere și lacom nu s-ar apropia de asemenea fiare.

28 martie 2022 at 20:11 2 comentarii

Corbii de pe miriști

Comentatorii putinofili văd războiul terifiant în desfășurare din Ucraina ca pe un joc genial al strategului de la Kremlin. Tragediile oamenilor de acolo nu contează. Sunt vinovați că-s ucraineni. Pasionați de jocul de-a moartea, precum senatorii lui Nero, premiații KGB-ului din 89, alias îmbogățiții din jaf sub protecție politică, patronii securiști din media, lucrătorii din servicii, justiție, cultură, BOR, și rețelele lor subterane plus hoardele de troli plătiți sau voluntari decerebrați, abia așteaptă să aplaude victoria călăului psihopat și terminarea totală a țării care a îndrăznit să nu i se supună. 

Dezumanizați ca și idolul lor, slujii lui Putin și, deopotrivă, moluștele de pe aici care nu se pot desprinde de ei, nu contenesc să-i găsească justificări satrapului. Pot însă, cotrobăi oricât în întunericul minților lor malefice. Pot susține orice fel de absurdități. Pot găsi orice justificări criminale ca să dea vina pe Ucraina, așa cum extrema dreaptă din Germania și ecourile ei din alte țări, inclusiv de la noi, încă mai învinovățesc Polonia pentru declanșarea ultimului război mondial. Pot repeta în neștire că ororile-s inventate, imaginile, trucate, că bieții ruși nu vor decât s-aducă pacea și fericirea într-o Ucraină care-și bombardează locuitorii.
Putin nu va câștiga nici dacă nu va rămâne clădire întreagă în Ucraina.

Zăboviți un pic pe lista conservelor lui Putin, dac-o mai găsiți, și întrebați-vă ce legătură poate exista între niște „celebre” video-chatiste și înfocați apărători de la CPF, liderii AUR și guvernanți pesediști, magistrați de la vârful justiției și prelați antivacciniști cu discurs luat din tezele „creștine” ale patriarhului Kirill, repere academice și patroni de ziare unde prestează penali sau foști pușcăriași, monarhiști, foști generali și lucrători din servicii cu „Sputnik” și Russia-today, în CV-uri.

20 martie 2022 at 22:31 Lasă un comentariu

Maica Rusia, darnica mătușă a Europei

În timp ce Anglia, care nu mai e membră a Uniunii, susține moral, politic și economic Ucraina, Germania, motorul UE, funcționează în continuare cu gaz ieftin rusesc, dinamitând acțiunile de boicotare economică a agresorului de la Kremlin. Că tema e utilă electoral în Anglia ca și în Franța, n-are importanță. Nesocotind conceptul fundamental de solidaritate internă a UE, gaz-șantajul ruso-german afectează grav unitatea europeană, asta e problema: de integritate a UE, de viață și de moarte pentru Ucraina. Și nu numai! 
Să ne amintim că Hitler n-ar fi ajuns să dezlănțuie iadul, să dea foc Europei, să ucidă milioane de oameni, dacă ar fi fost oprit la timp. Dacă n-ar fi existat atâta nepăsare, orbire, corupție, trădare, în lumea de atunci. Nu mai puțină decât există acum, când alt satrap a deschis drumul spre iad. Un iad cu un potențial  infinit mai distrugător dacă ne gândim că Hitler, spre deosebire de Putin, nu avea arme nucleare.
Susținut, ca și Hitler în ura lui dementă, de lideri siniștri în frunte cu Trump, fan declarat al lui Putin, sceleratul de la Kremlin a demonstrat deja că e o mașină de ucis. Ceea ce îl face pe bezmetic să nu-și ascundă nici acum, când lumea e oripilată de genocidul din Ucraina, fascinația pentru abilitățile lui de killer, cum declară într-un interviu recent, Stephania Grisham, fosta lui secretară de presă la Casa Albă. 
 
Și tot ca Hitler, în urmă cu opt decenii, Putin are de partea lui, o galerie de propagandiști din medii politice, media, religioase (inclusiv la noi) îndoctrinații din siajul lor, colaboraționiștii care trăiesc ca să-și apere purcoaiele de bani murdari. Din 2005, de când a semnat acordul germano-rus Nord Stream, cu toate protestele europene, cel mai corupt personaj din UE, numit atunci în Consiliul de administrație al gazoductului ruso-german, încasează lunar un salariu de un milion de euro pe lună! Faceți socoteala și întrebați-vă de ce bănetul acumulat de șobolanul Gerhard Schröder nu e dirijat măcar acum pentru ajutorarea Ucrainei? Oare în Germania funcționează  justiția? Oare contractul cu ucigașul de la Kremlin bate legile europene? Sau reținerea e motivată de respectul pentru lipsa de principii și de viziune a modestei doamne Merkel?
 
Interesele meschine, ale Germaniei în primul rând, dar și ale Austriei, Elveției și ale unor trădători solitari, au ținut Europa în lesă și în 2011 când dementul dădea foc Siriei, și în 2014 când ucidea protestatarii mișcării Euro-Maidan în Ucraina. Aliații lui corupți pe acest parcurs însângerat îi sunt complici. Sub oblăduirea civilizatei UE, admirat de ex-președintele SUA, de Trump-tropicalul din Brazilia, de pudelul Orban, e de mirare ca teroristul de la Kremlin a anexat apoi, Crimeea? Și regiunile separatiste din Ucraina? Că acum vrea toată Ucraina? Crede cineva că cu asta a terminat? 

10 martie 2022 at 16:15 Un comentariu

România, săraca țară bogată

Cu câțiva ani în urmă, am asistat la una din conferințele spectacol ale d-lui Dan Puric (identice, de fapt) în care, cu un talent actoricesc incontestabil, ridica propaganda naționalist ortodoxă la nivel artistic. E drept că nu dansa dar, și așa, își fascina fanii cu verbalismul lui neobișnuit. Cu aceeași vervă sprințară răspunsese și întrebărilor puse din sală, urmate de sesiunea de autografe din final, pe cartea sa în care Aurelian Pavelescu îi semna o prezentare elogioasă. „Cum vedeți relația naționalismului ortodox cu multiculturalismul, inclusiv cel religios?” Am deslușit oarecare nervozitate în tonul vocii lui în timp ce mă asigura că poporul român e tolerant cu străinii…

Moment în care aura admirabilului actor din Toujours l`Amour se nărui iremediabil în hăul fundamentalist politico-ortodox.

Trăim într-un spațiu privilegiat în care orientul face joncțiune cu occidentul îmbogățind patrimoniul țării și, implicit, pe cel universal cu o zestre specifică, unică, în toate aspectele, de la religie, literatură, dans, tradiții, veșminte, la gastronomie și umor, în mod particular în fiecare regiune istorică. O varietate culturală benefică atât nației cât și etniilor. A reseta acest melting fabulos pe altarul unui dacism extras din spațiul lui istoric, ficționalizat, pentru a îngroșa naționalismul ortodox, e ca și cum ai tăia o pădure  fremătând de viață ca să pui în loc un muzeu fundamentalist, cu artefacte kitsch, deformator trufaș al istoriei, păgubos pentru viața comunității.

22 februarie 2022 at 21:52 Lasă un comentariu

Strania istorie a „Sărutului” lui Brâncuși din cimitirul Montparnasse

Hoinărind de unul singur într-un Paris în lockdown, neobișnuit de pustiu, Mihai ajunsese și la Montparnasse voind să vadă o versiune timpurie a sculpturii „Sărutul” care, scria în ghid, străjuia mormântul unei tinere ucrainence. Diminețile, muncă de cercetare cu echipa, după amiezile libere de luat Parisul la picior. Zile lungi de iunie, avea timp destul. Numai că nu găsise nimic! Și totuși sculptura exista, altfel n-ar fi fost menționată în ghid. Revine la punctul de informare, reia căutarea și, în cele din urmă, găsește nu monumentul, ci o cutie de lemn în care era închisă sculptura. „Sărutul” lui Brâncuși ascuns într-o colivie veghind somnul de veci al unei fete de 23 de ani! Iubirea neîmplinită a unei studente pentru profesorul ei de franceză, un român, o împinsese la sinucidere. Cuprins de remușcări, fostul iubit al fetei roagă un artist, tot român, proaspăt venit în Franța, să sculpteze un monument pentru fata care își luase viața din dragoste pentru el.
Era în 1910.

Sculptorul era Brâncuși.
Sculptura era „Sărutul” și costa 200 de franci. E urâtă, nu merită niciun ban, a decis familia fetei, refuzând să participe la cheltuieli.
Câteva zeci de ani mai târziu, când cota moștenirii lui Brâncuși crescuse vertiginos, operele lui expuse în marile muzee ale lumii fiind evaluate la sute de mii, apoi la milioane de dolari, descendenții nefericitei Tatiana (puși în temă de Guillaume Duhamel, un negustor de artă din Paris) au declanșat o serie de demersuri pentru a intra în posesia sculpturii.
În 2018, moștenitorii, năzuind că se vor îmbogăți, au închis sculptura în colivia de protecție.
Statul francez însă, le-a refuzat cererea. Verdict final:
„„Sărutul” face parte integrantă dintr-un edificiu indivizibil care constituie un monument funerar. Din punct de vedere juridic, ansamblul este considerat un imobil, statul francez fiind deci singurul factor de decizie pentru a-l înscrie în categoria monumente istorice. Opera artistului român Constantin Brâncuşi nu va putea fi desprinsă de pe piatra funerară.”

19 februarie 2022 at 20:41 Un comentariu

ȘTIRE

tot mai de-aproape
se aude
zăngănitul de arme
ce poftă nebună
de încăierare e în lume

aşadar
dimineaţa să cităm din clasici
şi seara să recităm ştirile zilei
să fim pregătiţi
pentru serbarea de urgenţă
pentru festivalul global de sunet şi lumină
din grădini răzbate căldura
bombe mici se adună-n vorbe
şi bombe festive-n buzunarul
de la pieptul ars al planetei
bombe sclipitoare se coc în livezi
şi ciuperci în ghivece de flori
în virtutea dreptului la distracţie
se inventează noi monştri
şi-n virtutea dreptului la virtute
se vând iertăciuni
în Africa soseşte vara

Nora Damian

Din volumul ”Spirala”
Editura Excelsior Art- 2016

10 februarie 2022 at 11:48 Lasă un comentariu

Libertatea egoismului vs libertatea responsabilității

IDEOLOGIA BATE PANDEMIA
 Zeificarea declanșatorilor de războaie și revoluții, o caracteristică constantă a semenilor cu mentalul dresat ideologic sau îndoctrinat mistic n-o să dispară. Așa se explică remanența stalinismului, a nazismului, a legionarismului, a ceaușismului. Mai nou, a trumpismului și putinismului. Cum poți considera altfel decât alienare, loialismul față de tartorii îmbătați de putere care au hipnotizat milioane de anonimi? Dependențe care acum par să se adune într-o horă malefică a istoriei. Ideologi de meserie, astrologi, speculatori verbali, teologi cu două fețe, una politică și cealaltă religioasă, asigură perpetuu această sursă de declin civic. Partea tragică e efectul de dezumanizare, de desensibilizare față de viața și de moartea membrilor comunităților. Facilizarea accesului la educație și informație pare că nu diminuează fenomenul, dimpotrivă.  

ANTIVACCINISMUL AUTOHTON
Mai radical la noi decât în alte părți ale lumii, ca efect al politicii defectuoase a decidenților și al îmbisericirii politice, antivaccinismul a produs un număr sensibil mai mare de decese comparativ cu alte țări..

La asta a contribuit pe lângă AUR&BOR și propaganda antivaccinistă a dreptacilor nostalgici ai lui Trump.

Nederanjați de autorități, huliganii AUR și-au făcut treaba vreo doi ani până au devenit indezirabili și pentru  ultranaționaliștii din UE. Deși valoarea lor de întrebuințare (politică și bisericească) s-a năruit ca la comandă, efectele rămân: o contribuție consistentă la numărul de îmbolnăviri, de decese, și la dihonia socială. Ca după revoluție. Deși antivaccinismul a mai scăzut, AUR-ismul remanent va contribui în continuare la declinul civic. 

Acum, că ne apropiem de încheierea pandemiei (să sperăm) toate astea sunt cuantificabile. Diferența de mortalitate în funcție de gradul de vaccinare, între țări, regiuni, localități e consemnată în cifre și grafice.

Numărul deceselor recente (majoritatea copii!) din județele campioane la refuzul vaccinării (din Moldova, de pildă) e mult peste cel din zonele cu rată mare de vaccinați, chiar la același număr de infectări.

Când între libertatea ca manifestare a responsabilității și libertatea ca manifestare a egoismului diferența ajunge să se măsoare în rata de mortalitate, viitorul societății n-arată prea optimist.

 

5 februarie 2022 at 12:31 Lasă un comentariu

România, tristul paradis umoristic (2)

Prin componenta sa universală, umorul răspunde exigențelor vieții în comun din orice loc și din orice timp. Cea specifică face parte din identitatea unei nații, dezvăluind și modul cum își onorează funcția socială de care vorbea Henri Bergson. Vorbim de umorul unei nații atunci când e inconfundabil. Când e o marcă. Cum e umorul englezesc cu corolarul suprarealist al formației Monty Python  Sau umorul evreiesc, neîntrecut în autoironie. Inspiratul umor al rușilor Ilf și Petrov al căror comic a desființat imagistic propaganda sovietelor.  Și câte alte comori limpezitoare de minte și aducătoare de voie bună n-ar merita prezentate! 

În România, un Caragiale nu se mai naște. Nu știu cât de mult ar reuși azi Conu Iancu să bată obrazul gros al politicienilor, mai vicleni, mai lacomi, mai îngâmfați și mai corupți decât cei de pe vremea sa dar, cu siguranță, n-ar rezista să nu le facă cinste cu o comedie pe măsura pensiilor lor! Iar pe xenofobi, pe antisemiți, pe ideologii ridicoli și pe extremiștii fanatici i-ar încondeia cum nu știu altul s-o facă mai bine.
Și ce de-a marfă „sfințită” ar fi găsit în zilele noastre Damian Stănoiu, călugărul care acum două sute de ani a dat haina monahală pe condei dezvăluindu-le mirenilor cum stau cu evlavia cei care au ales să-și ducă viața departe de tentațiile lumești în mânăstirile vremii: intrigi, falsă pioșenie, ipocrizie, lipsa oricărui respect pentru dogmele creștine…
De curajul nebun cu care Constantin Tănase satiriza ocupanții sovietici chiar sub nasul lor, vorbim azi ca de o curiozitate. Dacă însă, ar fi existat televiziune pe vremea aia, reprezentațiile lui, pe cât de riscante pentru el, pe atât de îndrăgite de cei care-l aplaudau în teatrul care-i poartă numele, ar fi atras mulțime de cetățeni. Și ce nevoie ar fi de catrenele lui care ignorau normele oficiale, acum, când rinocerii de la AUR urmați de tembeli cu cârligul în nas, le deschid drum urmașilor celor care-i somau pe români cu „DAVAI CEAS, DAVAI PALTON”…
De la un timp însă, lovit de un virus politico-social ucigător, simțul umorului regresează vizibil deși nu ne lipsește libertatea de a ne bucura de darurile râsului. După ’90 am avut parte de umor bun niște ani, cât a fost Divertis. După ei, umorul de calitate a intrat în umbră. De ce nu mai putem râde sănătos? De ce câștigă teren glumele joase, batjocura sordidă, formele marginale, care nu fac decât să înrăiască și să degradeze gustul publicului? Ce se întâmplă cu umorul reconfortant? Cu ce se alege publicul din searbedele emisiuni  umoristice și din cele de divertisment cleios de la televiziuni? Care public?
 
Și totuși, mai găsim, ici colo, umor original. De pildă, la Teatrul Național din Cluj. N-ar fi rău ca  „greii” din urbe (și nu doar ei) să-l vadă (dacă nu l-au văzut deja) pe „Švejk în concert”. Ca și alte creații admirabile puse în scenă la ei acasă. Poate ar înțelege ceva. (Președintele, nu. E mult prea educat pentru așa ceva!)  🙂  În  august, 2021, „cu Chirița în concert”, adaptare după „Chirița” lui Vasile Alecsandri, clujenii au repurtat un succes de zile mari la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. 

 În comunitatea care-și pierde simțul umorului, zilele trec ca niște slogane fără noimă. Inutile ca lozincile de gazetă de perete, ca referatele mai lungi decât lucrările. Titluri care te scutesc de citit conținutul sau te păcălesc când sub ele scrie altceva, iar puzderia de reclame, multe inepte, altele respingătoare, te amețesc ca băuturile contrafăcute. În comunitățile care uită să râdă, atracția pentru can-can-uri suplinește cultura iar avalanșa de jocuri de noroc e sport de masă. În plus, se dă gratis, la discreție, informație falsă, polologhii politologice trufașe, ideologii perimate de tot râsul. 

1 februarie 2022 at 20:03 Lasă un comentariu

România, tristul paradis umoristic

În locul de naștere a democrației nu exista niciun cetățean care să nu asiste la spectacolele de teatru și la competițiile olimpice. Era modul lor de a trăi. Teatrul, concursurile, creațiile literare, arhitecturale, sculpturale, filozofia și științele, dezbaterile din Agora, realizări prin care societatea ateniană se ridicase deasupra vremii, dând sens vieții în cetate, le aparțineau de drept. Din totdeauna și pentru totdeauna.

Răspândirea ulterioară a modelului grecesc de cultură și civilizație în spațiul european și dincolo de el fiind cât se poate de firească în logica progresului omenirii.

Dar mai aveau ceva esențial, atenienii, ceva de care o nicio societate liberă și vie nu se poate lipsi: UMORULl! 

Aristofan, dramaturgul emblemă din secolul de aur al vechilor greci, ar fi surprins să vadă cum azi, după 2500 de ani, comediile sale continuă să fie jucate cu succes pe marile scene ale lumii, în numeroase limbi. Umorul spumos, replicile, condimentate, pe ici pe colo, cu expresii licențioase, calambururile savuroase, glumele acide bine țintite prin care satiriza moravurile epocii, textele inspirate ale corului, nu s-au demodat. Nu se pot demoda cât timp tarele din cetatea avangardă a democrației sunt la ordinea zilei și astăzi. Aristofan satiriza absurditatea războiului (Acharnienii), calitatea slabă a unor spectacole de teatru, (Broaștele), ridiculiza moravurile promovate de sofiști găunoși, plini de importanță care se credeau educatori (Norii).

Dacă ar trăi azi, Aristofan ar fi dezgustat de hidoșenia Hybrisului actual care amintește de respingătorul Cleon, și ar fi intrigat de credulitatea electoratului. Totuși, n-ar pregeta să satirizeze discursurile ipocrite, găunoase, livrate de demagogi respectabili. Nu s-ar abține să nu râdă de prostănacii care înghit pe nemestecate frazeologii alambicate ambalate în sofisme sau citate din Biblie. Ar ținti în manipulările ordinare și în intoleranță. Ne-ar distra copios imitând orăcăitul fals al broaștelor, că-s destule, din bălțile culturale.. 

 Prin natura lor, spiritele mărunte, închistate și întunecate, sunt dușmanii naturali ai umorului. În societățile totalitare, în mediile concentraționare, râsul, dacă nu e interzis, e prost văzut. Oricum, oamenilor le piere pofta de râs într-o lume dominată de cerberi. Nici în în mediile ideologizate, umorul bun, nu glumele de autobază care-s la același nivel cu injuriile, nu e agreat. Iar clericilor le sună a fluierat în biserică.

Comedienii care au făcut lumea să râdă de tirani sunt mai mult decât simpli umoriști! Dictatorii lumii se tem din totdeauna de spiritele libere, luminoase. Nu le plac poeții (excepție versificatorii de „curte”). Și, în general, nu suportă decât aplaudaci și yesmeni. Pe umoriști i-ar alunga din cetate. Chaplin, în „Dictatorul”, Louis de Funès, imitând ca nimeni altul același monstruos personaj în scene antologice, au dăruit lumii exact de ce avea nevoie în momente de cumpănă, expunându-l pe Hitler și pe aghiotanții săi în bestiarul politic.

„Râsul are o funcție socială. Trebuie să răspundă „exigențelor vieții în comun”, afirma Henri Bergson în „Teoria râsului.” Deși filozoful își construise teoria, presupun, pornind de la valențele rafinatului umor al patriei sale, imperativul lui e de luat în seamă în orice societate care are nevoie de corecții. De fapt, de la Atena antică și până acum n-a existat și nu există nicăieri o societate care să nu aibă nevoie de corecții; de igienizare moral- spirituală. În România s-au strâns atâtea lucruri de îndreptat că înainte de a râde ar trebui să plângem. 

Urmează…

30 ianuarie 2022 at 13:14 Lasă un comentariu

Deconturi

Nu credeam la vremea aceea, a credinței nezdruncinate în bine și frumos, că ura dementă care a generat HOLOCAUSTul, care a ucis cele două fetițe și alți membri ai familiei Sarei, va mai ajunge să infecteze ființe raționale, să declanșeze porniri bestiale. Cum se vede, însă, de ceva timp infecția se reactivează, pas cu pas, în multe locuri din lume. Inacceptabil, și în țara noastră de când, nederanjați de autorități, extremiștii de la AUR au trecut de la amenințări fățișe la acțiuni agresive în lanț, programate.

Aventuri în grădina de hârtie

Am fost teribil de impresionată când Sara mi-a arătat fotografia a două fetițe, verișoarele ei, în josul căreia scria „Au murit la Auschwitz”. Mai erau și alte fotografii în albumul de familie al prietenei mele, cu rudele ei care pieriseră în cuptoarele de la Auschwitz, însă imaginea fetițelor vesele, cu codițe, ținându-se după umeri, nu pot s-o uit.

Ne conduceam una spre alta când ieșeam de la școală povestind ore în șir despre visele noastre copilărești influențate puternic de impresiile lăsate de lecturi. La cincisprezece ani, Sara citise deja o căruță de cărți din biblioteca școlii, mai ales literatură universală clasică. Știa deja vreo trei limbi (română, maghiară, idiș) și învăța, de una singură, engleza. Dacă era lăudată pentru cunoștințe, pentru logica sclipitoare și pasiunea ei neobișnuită pentru cunoaștere, se apăra spunând că e tocilară. Când a dat peste „Capitalul” lui Marx a fost convinsă că acela e drumul căutat.

Vezi articolul original 570 de cuvinte mai mult

27 ianuarie 2022 at 18:01 Lasă un comentariu

La o gală

Nemuritor și rece-
Luceafărul
a dispărut
într-o Gala-
-xie de gadgeturi războinice

Ce ușurare –

să scapi
de un ochi necruțător

poeziile se întrec în manifeste
seducătoare
cu organele la vedere
ca să-și revendice
drepturile cosmice-
demascând lumea slinoasă și rea

E nevoie de curaj să extragi
literele de succes dintr-un alfabet 
încuiat 
să-l lași pe syllabuss să-și prezinte
exponatele

Domnilor jurați
renunțați la cenzură
vă somează 
Sexmeralda cu poalele-n cap
în fața muzeului Luvru
pământie de indignare
când nu-i băgată în seamă

18 ianuarie 2022 at 12:43 Lasă un comentariu

Incendiatorii

 Mișcările extremiste distrug, nu construiesc. Cum în peste trei decenii de la ieșirea din comunism sub lozinca reformării statului s-a construit puțin, scump și prost, buruienișul extremist a sufocat sistematic civismul. Neinteresați de realizarea unui sistem echilibrat dreapta-stânga autentic, diriguitorii politici post 89, secondați de o serie de intelectuali de vârf, profitând de o societate civilă anemică și divizată, au sărit direct la extreme, inducând din capul locului condiții favorabile nu reformării statului, ci declanșării unei corupții fără limite. Slăbiciunea statului, bucuria extremiștilor! Am fost martori la destule episoade explozive ca să știm că focul ăsta atinge un maxim după care se stinge relativ repede, lăsând însă distrugeri în urmă. PRM, UNPR au ars cu vâlvătăi câteva sezoane și s-au stins. Cât pe ce s-ajungă președinte al statului postcomunist fondat de Iliescu, Vadim a ieșit din istorie fără să lase nimic în urmă, în afara unor ieșiri zgomotos-caricaturale. Băncile vopsite de Funar s-au scorojit. Prelungirile extremiste de dreapta de la Budapesta, ale Jobbik și „Magyar Hajnal”, încă performează în secuime, pe la jumătatea lui Martie, în spectacole cu înghițitori de flăcări spre plăcerea unor tulburați. Și atât. Totuși, pericolul generat de alienații politici e de luat în seamă, mai ales când, sponsorizați de forțe ostile țării, reușesc să-și sporească semnificativ numărul adepților. Se întâmplă acum în România unde statul recent militarizat  e atât de slab și de corupt încât pare întreținut din solda lui George Simion, a Șoșoacăi, a sateliților moscoviți ai lui Putin, cu ”binecuvântarea” unor prelați ortodocși, a potentaților din media, a interlopilor, infractorilor și mafioților politici autohtoni sub privirea părintească a serviciilor de forță. Un stat eșuat înseamnă chiar „aur” pentru piromanii din televiziuni și piețe! „Aurul” de care are nevoie AUR! Arafat a pierdut șirul morților de Covid. Puterea n-are timp să ia în serios pandemia. De jalnică notorietate, crizele Dianei Șoșoacă și vandalismele războiului cu „Certificatul verde”, acoperă valul de mânării ale coaliției. Derapajele extremiste din UE și SUA le dau curaj, autohtonilor. Pompierii par arși. Sau neputincioși. Uneori, se aude, chiar ei dau foc. 

3 ianuarie 2022 at 15:32 Lasă un comentariu

Grâul nu se mai vede de neghină

Avântul din urmă cu trei decenii, explozia de energie colectivă la prăbușirea dictaturii, s-au topit cu fiecare comemorare devalorizată de ipocrizia celor ajunși în funcții de decizie în loc să fie judecați pentru mistificarea criminală din decembrie ’89, ca și a profitorilor din preajma lor. Reluăm la nesfârșit, ca la șezătoare, istoria trecerii noastre prin răscrucea de atunci, reușind tot mai puțin să regăsim starea aceea indescriptibilă  de incertitudine și teamă amestecată cu bucuria de a trăi dărâmarea sufocantului regim ceaușist. Cel mai trist lucru e că forța de atunci a fost anihilată chiar de poporul ieșit dintre ziduri în care credeam că avem o nesfârșită rezervă de solidaritate, imposibil de sfărâmat, cu care ne vom construi lumea. Confuzia, neîncrederea, deziluziile, apoi lehamitea, apatia, furia și dezbinarea au luat locul așteptărilor post decembriste. Un destin implacabil? Sau efectul imaturității unei societăți nevindecată de obediență, nepregătită să gestioneze libertatea  venită peste noapte, pe de o parte, și al nemerniciei nomenclaturii comuniste și a juntei securiste pregătită să prade, pe de altă parte? Impostura regimului post decembrist fondat pe înșelăciuni și crime, culminând cu actul sinistru din Crăciunul ’89, a născut un stat malformat, corupt din start, destinat oligarhiei securist-postcomuniste. Energia însuflețitoare din ’89 s-a evaporat, a erupt, în schimb, corupția pârjolitoare, sub paza bine recompensată a comandamentelor puterii deloc dispuse să-și abandoneze prăzile securizate și să reformeze statul. Atitudinea noilor stăpâni față de viața cetățenilor nu s-a schimbat din decembrie 89 când victoria lor s-a măsurat în numărul uriaș de victime inocente. Au dovedit-o și la mineriada din 13-15 iunie 1990, ca și la mușamalizările din tragedia de la Colectiv, la represaliile asupra oamenilor pașnici din 10 august, 2018. Iar abandonarea cetățenilor în cei doi ani de pandemie, lăsați pradă morții din meschine motive politice a confirmat, dacă mai era nevoie, conduita lor iresponsabilă. Cele două părți n-au ieșit din paradigmele proprii. Societatea nu s-a înnoit, nici milițienii puterii. Atunci prădătorii s-au folosit de disperarea oamenilor și le-au luat țara, acum se folosesc de dezamăgirile și de ura cultivată în mințile lor, ca să nu le scape țara. Atunci credeam că suntem o mare de grâu în care câteva boabe de neghină nu contează. Acum grâul nu se mai vede de neghină.

23 decembrie 2021 at 20:31 Lasă un comentariu

Politizare&militarizare

Politizarea e cordonul ombilical care leagă actualul regim postcomunist de cel comunist. E legătura de familie prin care moștenitorii și lipitu(o)rile lor de pe parcurs au capturat, pas cu pas, statul. Din nefericire, mare parte din societatea noastră e atât de obișnuită cu anomalia asta încât o consideră normală. Mai cu seamă când între ocupanții prădalnici ai statului figurează și indivizi respectabili (în fapt, duplicitari) care legitimează nemernicia clanurilor corupte. Politizarea înseamnă restaurație. Antidemocrație. A ajuns PSD la butoane? Schimbă garniturile cu clienții casei. De la rectori, inspectori, directori, șefi de toate soiurile și calibrele până la femeia de servici. Organigrame întregi! Se întorc ceilalți? Fac același lucru. Gradul de restaurație e direct proporțional cu amploarea politizării. Politizarea, firul roșu preluat din comunism, a continuat neîntrerupt în cele peste trei decenii, printr-un traseu sinuos, cu o mică scădere în perioada Convenției Democratice -1996-2000, urmată de o amplificare uriașă imediat după revenirea lui Iliescu la Cotroceni cu Năstase premier. În deceniul lui Băsescu a mai slăbit, dar nu semnificativ. Însă cel mai grav salt restaurator s-a produs la prima invazie a USL, în 2011- 2013. Stricăciunile  de atunci n-au apucat să fie reparate că, după șapte ani, a năvălit și mai acaparator,USL-2. Acum au aceiași oameni, pot controla tot. Prin politizarea masivă din trei direcții cu interlopizarea fățișă, plus (noutate!) militarizarea de siguranță, invazia actuală patronată de Iohannis a pus brutal țara sub bocancul unei făcături dictatoriale. Un golem pe cât de sinistru pe atât de slab, componentele sale lipite prin lăcomie bestială fiind din capul locului erodate de teama trădării, șantajelor, invidiei și a urii celor cel ce-l compun. Mai amenințător decât astea, imposibil de ținut în frâu, dezgustul public. Și aici, și în UE. Cu justiția autohtonă o rezolvă, însă cu cea din UE nu ține. De-aia vor Ro-exit. De-aia au în agendă ca punct prioritar intoxicarea pe toate căile a masei de manevră, să-i facă să creadă că Europa ne maculează „sfânta ființă a neamului”! Cu toată mobilizarea uriașă de forțe (partinice, mediatice, instituționale, servicii) răul conceptual le condamnă să se sape între ele, să-și dărâme capii pe măsura uzării lor, până-și vor nărui făcătura. Primii executați, cei mai detestați: Arafat, Cîțu, Iohannis. După ei, alții și alții. Vor culege ce-au semănat.  

Up-date
Demisiile de onoare par un miracol după circul nerușinat la care am fost martori. Totuși, se întâmplă acum la PNL, după ce Violeta Alexandru a dat tonul. Tineri liberali părăsesc partidul.

26 noiembrie 2021 at 15:26 Lasă un comentariu

Uselismul- limbajul deformării societății

Ca un vis din care am fost treziți cu brutalitate, libertatea noastră neașteptat de tânără, de frumoasă și plină de viață, din 2017 în 2019, trei ani de demonstrații anticorupție  însuflețite prin accente ludice inspirate și umor, sub semnul solidarității, al năzuinței creative de edificare a civilității și spiritului comunitar- a rămas prea repede în umbră.  

Acum e limpede că energia aceea luminoasă transmisă de sute de mii de oameni nu era suficientă pentru a angrena milioane de alți concetățeni, opaci, indiferenți sau captivi loialismului față de stăpânii cu care erau obișnuiți: nomenklaturiști, activiști, securiști, colaboratori, turnători, potăi din media. Față de lăcustele cu pedigree USL via FSN.

21 noiembrie 2021 at 16:47 Lasă un comentariu

Vremuri cu porci

Tata a absolvit facultatea de mine și metalurgie a politehnicii București în plină rebeliune legionară. Îl deprima euforia sinistră a colegilor purtători de cămăși verzi și nu era dispus, ca etnic grec, să se plece în fața sumbrilor comisari ai guvernului Goga. Proaspăt însurat, luase calea munților Apuseni unde era nevoie de ingineri la minele de aur. Acolo sus, pe culmile domoale și liniștite de la exploatarea Gura Barza, nu ajunsese încă zgomotul și furia. Locuiau într-o căsuță pe un deal de unde coborau în vale, iarna cu schiurile și vara cu caii. Nu scăpase însă de front. După doi ani în prima linie, regimentul lui fiind decimat, se întorsese pe jos, bâjbâind pe drumuri necunoscute, mâncând verdețuri pe lângă garduri, orientându-se după soare și steaua polară. Se ferea de soldații nemți care se retrăgeau în devălmășie, trăgând și-n umbra lor de frică. Scăpase de unul ca prin minune. Un schelet în zdrențe, plin de păduchi, așa arăta când dăduse ochii cu mama. Da’ ajunsese acasă, în locul acela binecuvântat. Și-a revenit repede și a reînceput munca, intrând, ca mai-nainte, zi de zi, în mină. N-ar mai fi plecat de la Gura Barza deși într-o dimineață o bucată prăbușită din peretele minei îi sechestrase înăuntru. Până la căderea nopții, din fericire, ieșirea a fost deblocată. În trecutul minei se întâmplaseră și alte evenimente, unele cu adevărat grave.
Lângă căsuța de pe munte își încropiseră o mică gospodărie unde cultivau verdețuri. Creșteau și câteva păsări și animale. Pe neașteptate a intervenit însă ceva care le-a spulberat liniștea. Cu rănile încă nevindecate după război, România intrase în alt regim sumbru. În socialismul diriguit de sovietici. Unde se înstăpânește dictatura, apar delatorii. Iar unde-s delatori, se isprăvește libertatea. Se face praf solidaritatea, dispare încrederea în comunitate. Creșteau doi porci în gospodărie. Unuia îi spuneau Hitler, celuilalt, Stalin. Cineva reclamase delictul. Viitorii mei părinți n-au așteptat să fie luați la întrebări. Și-au strâns în grabă câteva lucruri, au părăsit gospodăria și s-au mutat în centrul țării. La Sibiu. Dar nici n-au ajuns bine, că tata a și fost încartiruit, pentru încă doi ani, la o unitate militară din proximitatea orașului.

Găsiseră o locuință convenabilă într-o casă îngrijită, pe o alee liniștită, nu departe de centrul orașului. Frau Zimmermann, proprietăreasa, le închiriase un mic apartament la parter. Era văduvă de război. Gospodină harnică și pricepută. Războiul se îndepărtase. Treptat, devenea amintire. Frau ținea în fiecare joi a săptămânii tradiționalul Krantz, cu prietenele, în salonul de la etaj. Invitatele savurau dulciuri, lăudau gazda și-l slăveau cu voci guturale pe neînvinsul Fuhrer. 

În absența tatei, mama învățase să se descurce cu foarte puțin. Plătea chiria, își drămuia mâncarea, își repara hainele. Îi plăcea să brodeze bucăți de material rămase din rochiile vechi. Îi plăceau și lui Frau Zimmermann șervețelele acelea brodate. Mama îi dăruise un set și primise în schimb un cupon vechi de stofă de lână. Ajungea pentru un taior. I-l cususe  o croitoreasă din cartier. În timp ce-i retușa costumul nu-și putea desprinde privirea de la portretul care domina peretele din fața ei: generalisimul Stalin- cu mustață, în uniformă.

18 noiembrie 2021 at 14:15 Lasă un comentariu

KWI

Prizonier al nefericitului său complex de superioritate, KWI a crezut în egolatria lui că ne face o mare onoare acceptând să fie președinte. A demonstrat asta pe tot parcursul celor șapte ani în care a funcționat ca o hologramă creată de servicii, nu ca lider ales conștient de obligațiile de președinte de țară. Suspiciunile privind legalitatea manevrelor sale în cele trei mandate de primar și de șef al FDGR pentru retrocedarea unor importante clădiri de instituții și imobile locative din Sibiu n-au stârnit până acum interesul forurilor abilitate. Prin media au mai răzbătut informații dar nu știu să existe o investigație oficială. Sub protecția corupției transpartinice se pot aranja multe lucruri bine făcute și la nivel local. Și aici ar fi de căutat un motiv al nevoii sale obsesive de a a controla justiția.

E normal ca grija asta veche să-l sâcâie ca o durere de măsea, mai ales din momentul anulării în instanță a actelor de proprietate considerate frauduloase prin care a pierdut și a doua casă din centrul istoric al Sibiului (proces declanșat de reclamația unui chiriaș sas!) Preocuparea excesivă pentru loisir și bunăstare personală nu l-a eliberat. Și nici manevrele prin care, ajuns președinte, a făcut din ANI o instituție aproape lipsită de relevanță. Doar jongleriile prin care a salvat legile justiției mutilate de PSD și eliminarea lui Kovesi și Lazăr înlocuiți cu Licu, Scutea, Hossu să-i fi adus un pic de liniște.

Dezinteresul constant față de problemele interne ale țării n-aveau cum fi compensate de preferința vădită pentru amicii lui de afară din Austria, Luxemburg, Germania. Oare cât de benefice pentru țară și cât de profitabile pentru el și ai lui?

Și ce ar putea consilierii să-i spună unui asemenea om? Că e inacceptabil să nu acorde atenția cuvenită valorilor culturale ale poporului care l-a ales președinte? Că un președinte navetist care-și face program de lucru maxim trei zile pe săptămână, de marți până joi, s-a pus din capul locului în imposibilitatea de a face lucruri (bune) necesare pentru țară.
Această ”altfel de politică” nu putea avea alt traseu și alt deznodământ. Dar putea stârni mai din vreme îngrijorările (ca să cităm din refrenele președintelui) și luările de poziție ale celor care se vor reperele nației. Ați văzut, cumva, așa ceva?

În schimb, apologiile infantile și loialismul ridicol (din lipsă de stimă de sine, din interes sau din snobism) își făcuseră loc până și în repertoriul unor protestatari. Scena civică e demult ocupată de cafteli politice, abureli ideologico-religioase, de servilism grețos, de acceptări tăcute conforme cu obediența tradițională. inclusiv din partea unor personaje respectabile.

Așa ne-am trezit buimaci nu între două rele ci între două catastrofe, una căreia îi vedem mult prea târziu, efectele dezastruoase, cealaltă gata de a pune capăt destinului nostru de țară europeană. Prima, salvarea de suspendare/demitere a generatorului de crize de la Cotroceni, a doua, pro-demitere, inițiată AUR, victoriosul gropar al României civilizate. Adulată până de curând, holograma prezidențială nu e doar opera serviciilor ci și capodopera celor două guverne peneliste, Orban și Cîțu. Orban, care i-a clădit soclul, Cîțu, care i-a făcut statuie. Din lut mocirlos. Capodopera lor căzută, odată cu statul eșuat și cu reformele, în războiul glorios contra țării, pentru recucerirea pozițiilor de putere în mafia transpartinică.

3 noiembrie 2021 at 13:16 Lasă un comentariu

Neîntrerupta ofensivă asupra justiției

Ce nevoie l-a determinat pe președinte să-și pună în joc statutul, și bruma de autoritate cu care mai ținea proștii în bănci? Să declanșeze o criză în care rezultatul e lose-lose pentru toate părțile implicate? Pentru actanți ca și pentru victime? Oamenii au nevoie rapidă de răspunsuri.  În memoria colectivă refrenul „STAȚI LA LOCURILE VOASTRE” e declanșator de tsunami. Indiferent de forma în care e livrat. 

Regresul politic, moral, cultural, degradarea vieții din ultimii șapte ani desfășurați sub lozinca prezidențială „altfel de politică”, toate astea au fost permanent acoperite, de  către scutierii înaltului personaj cu scuze hilare: 
– are consilieri slabi (de parcă i-ar fi impus cineva!)
– are un plan B, veți vedea (l-a văzut cineva?)
– e un om corect, respectă legea (fărădelegea!)
– vinovată de fraudă e nevastă-sa, el, săracu, n-a știut ce semnează. 
– și ce atâta vorbă, se compară căsuțele lui cu palatele lui Dragnea? 
– e prost (scuza asta duioasă a funcționat cel mai bine)
 
Felul brutal în care coaliția a fost făcută praf  și țara împinsă în criză nu-i ceva nou. Precedentul s-a petrecut în 2007 când premierul Tăriceanu s-a „răzgândeanu” și a exclus miniștrii PD spărgând coaliția pentru a scăpa de Monica Macovei, considerată persona non grata de mafioții politici. 

Rămas minoritar, executivul Tăriceanu a guvernat țara până-n 2009 cu sprijin la două capete, PNL și PSD (cum recunoscuse cu cinism, mentorul lui, Patriciu). În 2007, ca să vezi întâmplare, au intrat bani grămadă în primăria Sibiului, devenită, în tandem cu Luxemburgul, capitala culturală europeană. Premierul Tăriceanu a fost răsplătit cu titlul de cetățean de onoare al urbei. Cu trei luni înainte de încheierea mandatului, invincibilul Tăriceanu și-a mituit clienții din teritoriu cu niște milioane din vistieria guvernului. 

Și, ironie a destinului, azi, 7octombrie când scriu textul ăsta, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu poate fi judecat în dosarul în care este acuzat c-ar fi primit 800.000 de dolari mită.

Criza din 2007 însă n-a fost girată de președintele în exercițiu. Asta e marea diferență față de ce se petrece acum. Că după al doilea mandat Băsescu s-a răzgândit și el intrând în plutonul anti-justiție (anti Macovei, anti Kovesi) nu era previzibil la data aceea și nici în următorii 5 ani. 

După mazilire, Monica Macovei a apărat  statul de drept din poziția de euro parlamentar, între anii 2009- 2013.

Iar L.C. Kovesi a reușit de una singură să parcurgă un drum extrem de dificil la capătul căruia, spre stupefacția faunei politice din țară, în 2019 a fost confirmată drept prima procuroare șefă europeană.

10 ani după scoaterea din cărți a Monicăi Macovei de Tăriceanu, 3 ani după demiterea d-nei Kovesi, președintele Iohannis l-a executat la fel de brutal și pe Stelian Ion, ministrul USR al justiției, adăugând încă un act de supunere mafiotă față de comandamentele corupției sistemice.

Elementul comun al acestor crize sistemice, limpede ca lumina zilei, e respingerea prin orice mijloace a reformei&reformatorilor Justiției.
 
Ca și pe vremea lui Ceaușescu, cu sau fără dosare, biata nomenklatură penelistă aplaudă în genunchi.
 
Până la urmă, vor ieși la lumină și motivele, pe persoană fizică, ale fricii de justiție, sursa răului provocat acestei țări.  
––––––––––––––-
https://www.reporteris.ro/iasi/justitie/item/109527-%C3%AEccj-c%C4%83lin-popescu-t%C4%83riceanu-poate-fi-judecat-%C3%AEn-dosarul-%C3%AEn-care-este-acuzat-c%C4%83-ar-fi-primit-800-000-de-dolari-mit%C4%83.html?fbclid=IwAR3aKUTBjljQ_ZPNlxAhzf7VbTjaECSX-M41bSgWQSvLwhkKiUJAjrfWs8I
 
 

8 octombrie 2021 at 15:19 Lasă un comentariu

ÎNVIEREA

Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră  toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus. 

I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au  reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva  pescari, oameni  neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea în suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind  faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie.

Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se  schimbe  integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre  toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai  grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus  respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.

15 aprilie 2023 at 19:43 Lasă un comentariu

Învierea

Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră  toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus. 

I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au  reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva  pescari, oameni  neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea în suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind  faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie.

Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se  schimbe  integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre  toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai  grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus  respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.

Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne

15 aprilie 2023 at 19:27 Lasă un comentariu

Articole mai vechi

noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Licenţa Creative Commons
Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Statele Unite ale Americii Creative Commons.

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 936.628 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te celorlalți 1.454 de abonați.
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 936.628 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Fluxuri

%d blogeri au apreciat: