Pe seama obedienței românilor față de Ceaușescu și gărzile sale securisto-comuniste, se comenta acid până și în statele, oricum mai relaxate, din fostul lagăr socialist. Și cu toate că au suportat zeci de ani cea mai umilitoare dictatură comunist-naționalistă din Europa, multor concetățeni nu le-a trecut dezgustătoarea obișnuință, din frică sau dintr-o nevoie organică a ploconirii față de putere, oricâtă degradare umană și socială produce această atitudine. Sau tocmai din acest motiv. Regimul „labelepoc”, varianta europeană a celui din Coreea de Nord, și-a înzestrat urmașii cu lanțul obedienței tradiționale care poate fi folosit oricând de o garnitură de iude de tipul celei care a ținut țara în sclavie atâta timp. Doar să se găsească un personaj lipsit de orice urmă de morală și de bun simț. Tehnicile, probate în deceniile de libertate controlată, au avut efectul scontat într-o serie de momente problematice când făuritorii comunisto-securiști ai democrației capitaliste s-au temut că nația a prins curaj. De fapt, școala de reeducare strategică e singura care a fost reformată de actualii potentați&gărzile lor, rezultatele, incontestabile, manifestându-se în politicile sordide, în hăituiala continuă a justiției, în legile schilodite și cele cu dedicație, în tertipurile prin care sunt scăpați marii devalizatori și exonerați plagiatorii, în promovarea non-valorilor și eliminarea puținelor persoane verticale, în primul rând din justiție și jurnalism, care nu și-au trădat integritatea personală și statutul profesional. Deși deturnarea cursului democratic în direcția dictaturii e dificilă în condițiile unei țări din UE, modelul iliberal al Ungariei arată că se poate. Sondajele ne oferă, de altfel, precis, cifrele acestei mistificări periculoase realizate prin mijloace performante de tâmpire în masă. De pildă, deși societatea s-a împrospătat cu o nouă generație ajunsă la maturitate după revoluția din ’89, Ceaușescu ar fi reales de peste 60% din electoratul trăitor în libertate, iar actualul artizan al militarizării&securicizării patriei e preferatul a 29% din servi. Cetățeni care înțeleg perfect că trăiesc într-un stat eșuat, care se lamentează și critică starea țării da-i susțin tot pe cei care-și bat joc de ea, c-așa au făcut, ei și ai lor, de când sunt.
Strălucitoarele femei iraniene
Am descoperit poeziile lui Forugh când aveam de două ori vârsta ei. Nu stilul m-a atras, ci acel ceva unic care ținea de forța și căldura spiritului ei, de universalitatea și autenticitatea mesajului lipsit de nombrilismul frecvent în poezia feminină, mai ales.
Dacă trăia acum, poeta iraniană Forugh-e Farrokhzad ar fi fost azi în stradă, la Teheran, fericită să ia parte la revolta conaționalelor ei. Cu șase decenii în urmă, Forugh (care în persană înseamnă strălucire, lumină) publica „Captiv”, primul ei volum de versuri. Împlinise 17 ani. Patru ani mai târziu, cu al doilea volum de poezie, „Zidul”, stârnește în continuare opoziția vehementă a tradiționaliștilor. Pentru că în poemele ei, Forugh ignora cu forța talentului și a convingerilor tabuurile poeziei persane clasice. Oricât de sublimă era dulceața ghazelurilor clasice, venise vremea ca poezia persană să renască în alt registru, să devină martorul vieții oamenilor și purtătorul viselor și dorințelor lor.
„Dacă la casa mea vei veni, tu, omule bun, lumină să-mi aduci
și o fereastră de la care
fericită să privesc
freamătul străzii”
Singură în disputa cu tradiționaliștii, în ciuda adversității lor neîmpăcate, poeta publică, studiază și își dedică talentul apărării celor vitregiți de soartă. Descoperind de timpuriu forța cuvântului, Forugh-e Farrokhzad mărturisește într-o scrisoare: „Ce bine era dacă muream și mă nășteam din nou găsind lumea total schimbată. O lume lipsită de atâta nedreptate, cu oameni care să-și fi uitat nimicnicia, cu oameni care să nu mai ridice ziduri în jurul caselor. A te lega de obiceiurile ridicole ale vieții, și a te pleca în fața limitelor și a zidurilor înseamnă a merge împotriva sensului naturii”.
În 1956, la 22 de ani, apare „Revolta”, al treilea ei volum de versuri.
Extraordinara ei putere de luptă își găsește drum și în arta filmului. După un stagiu de studiu în Anglia, realizează filme documentare de mare impact, precum „Casa întunecată”, conceput într-o leprozerie, considerat „cel mai bun film despre leproși, la festivalul internațional de la Oberhausen”.
„O strigăt al prizonierului
oare măreția disperării tale
săpa-va vreodată prin această noapte dezgustătoare
săpa-va vreodată o galerie spre lumină?”
Forugh traduce din limbile clasice, scrie, studiază arta teatrului, își asumă experiența, câștigă admirația elitei artistice occidentale reușind să îmbine lirismul tradiționalei poezii persane cu autenticitatea trăirii, trecând peste convenții. Forugh strălucește!
În 1964, apare ultimul ei volum de poezie: „O nouă naștere”.
În Februarie 1964, Forugh își pierde viața într-un accident.
Avea 32 de ani.
Poezia lui Forugh-e Farrokhzad, forța ei spirituală, iubirea ei de oameni, de lumină și de dreptate, îi transcende scurta existență.
Emblematica „nouă naștere” irumpe azi în curajul strălucitoarelor femei iraniene care-și ard hijaburile în stradă, clamându-și drepturile la viață, educație și libertate.
SOMNUL RAȚIUNII REÎNVIE MONȘTRII
O declarație a unui jurnalist belgian care demască infamia europenilor îmbogățiți prin jaf în ultimele cinci sute de ani se răspândește ca focul în toate țările spre satisfacția unor doritori de incendii. „Aducerea la zi” a samavolniciilor de necontestat ale istoriei înseamnă, mai cu seamă în contextul politic al ororilor din Ucraina invadată de mai bine de o jumătate de an de ruși, muniție pentru mizera propagandă putinistă.
Când istoria e folosită ca rezervor de argumente vindicative pe pofta agresorilor aduce haos, distrugere și anarhie. Război.
Și nu-i adevărat ce spune domnul Michel Collon în numele adevărului, sub sloganul Nihil Sine Deo? Nu-i adevărat că, pe învolburatul parcurs al istoriei lumii, abundă crimele, hoțiile, raptul, sclavia? Nu-i drept c-a venit vremea să plătească și bogata Europa pentru păcatele ei?
„Dacă Spania și Franța în 17 secole s-au îmbogățit, a fost pentru că au furat aur și argint din America Latină și au ucis indienii fără să plătească nimic” acuză domnul Collon.
„Franța, Anglia și SUA s-au îmbogățit atât de mult, datorită sclaviei și furtului de ființe umane din Africa, fără să plătească nimic.
La fel, Belgia și Olanda sunt de 19 secole foarte bogate, pentru că au furat materii prime din Africa și Asia.
În ultimii 500 de ani, societățile noastre occidentale au jefuit averea lumii a treia, fără să plătească” mai precizează jurnalistul belgian.
De „Nihil sine evil” e vorba aici, nu de Nihil sine Deo. De stârnirea iresponsabilă a instinctelor războinice primitive în căutare de justificare. Asta transmite declarația jurnalistică distribuită cu entuziasm de prea înfierbântații revanșarzi contemporani.
Se vede treaba că perioada pașnică, de înflorire a democrațiilor vestice după al doilea război mondial, deschise asumării (deloc simple) a trecutului se apropie de extincție dacă o mulțime rinocerizată de „justițiari” necugetați contribuie prin politizarea istoriei pregătind revenirea barbariei regimurilor opresive.
Populism ortodox
Dacă mult pomenitul suflet slav&măreția unică a Rusiei s-au completat logic cu filetismul caracteristic apostaziei satanice a ortodoxismului rus, atât pe vremea țarilor cât și a lui Putin, la noi (neo)legionarismul, dacopatia, „Cântarea României”, s-au întregit „spiritual” firesc, la rândul lor, cu devierile naționaliste demonstrate de slujitorii bisericii neamului în ocazii prielnice. Ca de pildă, la Congresul studențesc de la Putna din august 2021 când, în prezența a zeci de tineri și preoți, a Patriarhului Daniel, și a președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, ca invitați speciali, liderul studenților ieșeni, Silvian Emanuel Man, propagandist legionar, epigon al „căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, lansează chemarea isterică la luptă: „Să ne luăm fiecare libertatea și demnitatea înapoi, ca să putem să ne luăm cu adevărat țara înapoi. Istoria este scrisă de cei curajoși, care scot sabia ca să separe grâul de neghină, oile de capre, și care nu au frica că vor muri de sabie, căci chiar Hristos a spus că «eu n-am venit să aduc pace, ci sabie!».
Cu toate că BOR s-a delimitat public formal, de asemenea devieri (după invazia Ucrainei cu binecuvântarea bisericii ortodoxe ruse a lui Kirill), slujbașii ei, cu unele excepții, continuă să propage, în biserici și în dezbateri televizate, etno/filetismul. Naționalist specific și altor biserici ortodoxe, cum e cea sârbă. Și nu doar detestabilul Teodosie Spagoveanu, cel prea îngăduit de Patriarhie, ci și apreciatul părinte Constantin Necula spunea recent la radio Trinitas: „Biserica ortodoxă a fost mare susținătoare a limbii române. Este limba în care Hristos a vorbit pentru sute de generații de români”. Afirmație cu priză populistă contrazisă de faptele reale consemnate în documente istorice.
„Până la jumătatea secolului trecut, slujbele în bisericile ortodoxe românești se țineau în slavonă. Tipărituri în limba neamului nu existau. Abia la îndemnul protestanților, Coresi a putut tipări doar în slavonă, mitropolitul ortodox i-a interzis să tipărească în română. Coresi a tipărit în română doar la Brașov, la inițiativa lui Johannes (Hans) Benkner, judele Brașovului.
Prima carte tipărită românește e catehismul luteran, tipărit la Sibiu în 1551, și pierdută. Filip Moldoveanul a tipărit tot la Sibiu, tot din banii sașilor luterani, evangheliarul slavo-român. Evanghelia cu învățătură a lui Coresi e tipărită din banii lui Lucas Hirscher, alt jude al Brașovului.
Fiul lui Coresi tipărește Palia de la Orăștie (tradusă de pastori reformați) la inițiativa lui Sigismund Bathory.
Cărțile manuscrise – Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki, Codicele Bratul, Codex Sturdzanus, Codex Neagoeanus, sînt toate alcătuite în Transilvania și Banat, sub influență protestantă ; nici o traducere românească veche în Muntenia sau Moldova, unde mitropoliții se opuneau.
Biblia de la București e tipărită un secol întreg după Palia de la Orăștie.
Cazania lui Coresi (tipărită în Ardeal din banii sașilor luterani) e cu șaizeci de ani înaintea Cazaniei lui Varlaam.
Constantin Necula speră că am uitat cu toții că pînă tîrziu, biserica ortodoxă a preferat slavona.
Și cînd a fost complet înfrîntă, a îmbrățișat cu entuziasm româna.”
(Radu Olteanu via Dan Ungureanu)
Când o biserică autocefală locală își construiește religiozitatea pe fundamentul criteriului etno/filetist, național sau lingvistic, se îndepărtează de creștinism.
De fapt, nu la fel face și Becali când se laudă că Dumnezeu e susținătorul echipei sale de fotbal?
Din lac în puțul cu plagiatori
Românii nu-s mai proști și nici mai deștepți decât alte neamuri. Capacitatea scăzută de înțelegere, aplicare, analiză, evaluare și creație în raport cu excesul de informație își are originea în cutumele de neînvins ale școlii sub dictatură, perpetuate în continuare (cu sau fără reforme) informația nedigerată fiind cauză directă a analfabetismului funcțional. Acumularea excesivă de cunoștințe exclude analiza, face neviabile echipele, dezechilibrează, devalorizează. În cuplu cu lipsa de onestitate, generează regres, stagnare, demotivare, deresponsabilizare, atomizare socială.
Ei bine, proiectanții actuali, mândri purtători de doctorate plagiate, au decis să ia taurul de coarne și să schimbe fundamental modelul de învățământ cu unul performant pe măsura înțelegerii lor, conform zicerii: „decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost”.
Anecdotic vorbind, acumularea excesivă e o manifestare a lăcomiei instinctuale și a incompetenței inclusiv managerial- intelectuale. Cele 6 planuri cognitive (taxonomia Bloom) ca și cele ale piramidei lui Maslow nu se prea potrivesc lumii noastre lipsite de echilibru, în care contează baza (nevoile primare) iar mecanismele funcționale de autoreglare democratică nu există sau sunt blocate de lideri.
Mai puțin anecdotic, neputința de a absorbi fondurile PNNR, de pildă, probează fără putință de tăgadă, analfabetismul funcțional al coaliției de la putere.
Admirabilul Street Music Festival 2022 din Sibiu umbrit de prezența unui prădător sexual
Sibiul acestei veri ne-a adus evenimente culturale splendide, unul mai atrăgător decât altul. După celebrul Festival de Teatru din Iunie, vara artelor a continuat cu reprezentații în aer liber, cu filme semnate de mari regizori, cu o serie de concerte de înaltă ținută, cu conferințe eveniment, cu muzică excelent selectată pentru toate gusturile! Armoniile muzicale din piețele orașului au dăruit, seară de seară, bucurie celor prezenți. Am avut parte de seri strălucitoare în Zilele Muzicii Româno-Americane, la Artmania, Musica Ricercata Festival, „Music for Pleasure”, la originalele „Concerte pe acoperiș” din cadrul Street Music Festival. În această a V-a ediție, ne-au surprins plăcut și concertele din Piața Aurarilor și Piața Huet: inspiratul „Rock Barock” (nou!) 4Tune Quartet și surprinzătorul (nou!) Zen Tango, „Poveste muzicala pentru copii, „Copilăria lui Vivaldi”, Concertul „Legende”. Nici toanele vremii n-au reușit să afecteze entuziasmul melomanilor. Singura mea părere de rău e că n-am reușit să ajung la câte concerte aș fi dorit.
În gama mai bogată ca niciodată de atracții, un loc central i-a revenit popularului festival folcloric „Cântecele Munţilor”, desfășurat în diferite spaţii din Sibiu. O săptămână fastă, cu cântece şi jocuri populare din Europa, Asia şi America, cu programul mult așteptat al prestigiosului ansamblu „Junii Sibiului”- Cindrelul, promotor al Culturii Tradiţionale.
Dar, cum se zice, a fost prea frumos ca să nu avem parte și de o pată de murdărie. Iată-l pe ex-preotul ortodox Cristian Pomohaci, cel care ar trebui să poarte o brățară ca toți agresorii sexuali dovediți din țările civilizate, vedetă a festivalului! Reputatul pedofil cântăreț, care ani de zile a corupt minori tăinuit de frații de credință (ca-n atâtea alte cazuri, inclusiv la seminarul teologic sibian) cu sute de mii de admiratori în toată țara (majoritatea creștini ortodocși) continuă să fie promovat oficial, plătit din bani publici, ca un zeu exonerat de morală și lege.
(Să nu-mi pomeniți, vă rog, de „toleranță, bunătate, har duhovnicesc ” și altele de-astea!)
O să citez câteva pasaje din articolul lui Mihai Copăceanu („Adevărul”)
„Cum e posibil ca TVR să gireze, să promoveze un infractor judecat pentru fapte de o gravitate extremă precum act sexual cu minori şi corupere de minori? Cum e posibil ca instituţiile publice locale să promoveze şi să plătească infractori? Şi cum e posibil ca sute de mii de români să aprecieze, să aplaude infractorul sexual? Dacă Sibiul nu ar fi un oraş important multicultural din centrul ţării, care şi-a câştigat o faimă în ultimii ani prin evenimentele culturale de excepţie, la scară europeană şi mondială, dacă Sibiul, oraşul preşedintelui ţării, nu s-ar fi aflat pe lista oraşelor europene de vizitat (remarcat şi pe plan politic prin Summit-ul liderilor UE, când s-au prezentat 27 de şefi de state şi de guverne), dacă Sibiu ar fi fost un oraş uitat de Dumnezeu şi de civilizaţie într-un munte izolat, participarea lui Cristian Pomohaci la un festival de muzică de mare amploare şi importanţă, nu mi-ar fi dat de gândit. Mi-aş fi zis: ”Oamenii nu au auzit de faptele sale, nu ştiu, sunt săraci, săraci cu duhul. Aia e. Îl apreciază cum cântă”. Însă Cristian Pomohaci este un fost preot ortodox (cu multă popularitate deţinută pe plan religios, parohia sa devenind un loc de pelerinaj pentru mii de romani din întreaga ţară), dar a ajuns să fie acuzat şi judecat pentru- atenţie: raporturi sexuale cu minori, corupere de minori şi printre altele evaziune fiscală iar astăzi a rămas în continuare un cântăreţ de muzică populară de mare căutare şi idolatrizat care participă ca invitat special la festivaluri în întreaga ţară. ()
„Weekendul acesta la Sibiu a întreţinut publicul pentru mai mult de 35 de minute la cel mai mare festival de folclor din ţară, peste 600 de artişti în cele trei zile, inclusiv un concert marca Loredana Groza. Festivalul adună sute de artişti şi în fiecare an este transmis de către Televiziunea Publică. Instituţiile publice, Consiliul Judeţean Sibiu sprijină consistent financiar acest festival.”
„Sâmbătă seara, Pomohaci a intrat spectaculos pe scenă, ca un zeu. () A intrat cu mâinile larg deschise ca un profet zâmbind nu înainte de a asculta elogiul prezentatoarei smerite Iuliana Tudor care a declarat că harul de a cânta vine de la Dumnezeu, peste tot unde cântă e primit cu dragoste, glasul său unge inimi”…
https://adevarul.ro/news/societate/pomohaci-ex-preot-adorat-maxim-mai-mare-festival-muzica-populara-sibiu-1_62f0182a5163ec42716712d9/index.html
Falsa bunătate și originile ei
Fibra de bunătate ancestrală a românilor, ca și ospitalitatea, e subiect de mândrie națională, cu toate deformările ei betonate în timp, intrate pe vecie în structura mentală a multora. Veșnicia s-a născut la sat, noi n-am luat pământul nimănui, etc. Știm! La fel și îngăduința față de corupți.
E drept că istoria noastră consemnează mai puține orori și silnicii decât prin alte părți ale lumii la alte nații și, mai ales, imperii, dar și așa sunt peste poate. Însă nu de cantitate sau de gradul de cruzime e important de vorbit, ci de libertatea aducerii istoriei cu toate luminile și tenebrele ei în conștiința poporului și a lumii.
Dacă evenimentele întunecate din istoria Angliei, de pildă, asasinatele, execuțiile, atrocitățile din colonii îți ridică părul în cap, felul în care și le expun în vitrina întregii lumi într-o multitudine de forme e admirabil. Nu poate nimeni spune, prin urmare, că englezii își falsifică istoria. Tot ce s-a petrecut în lumea lor, bine și rău, de când s-au făcut cercetări, studii și consemnări, e accesibil public atât la nivel academic cât și documentar-cultural sau ca istorie popularizată. Ca și la americani (de unde să știe lumea de ororile războiului din Vietnam, de pildă, ca să nu pomenim decât de acest dezastru, dacă nu direct de la ei?)
Contrast izbitor cu mentalitatea culturală din fostele țări comuniste dominată, în primul rând, de modelul sinistru al istoriei Rusiei încărcat de abominabile crime istorice glorificate ca „patriotism&naționalism”. Deși dezvăluite de cercetători și pasionați de istorie, nu știu să-și fi găsit loc în manuale. Contrafăcut de stăpânitori, modelul rusesc de falsificare a istoriei a contaminat toată vecinătatea, inclusiv România. Îndopați cu contrafacerile comuniste dinainte de 89, ne-am obișnuit și cu minciunile ce-au urmat. Multora le plac, mai ales când li se inoculează convingerea că alții-s de vină pentru tot ce nu merge în țara asta. Și nu merge pentru că n-am ieșit din minciună. Și îngăduim, exasperant, minciuna pentru că suntem „buni”. Bunătate ca siropelul de tuse! Facem parte, ca și vecinii noștri, dintr-o istorie contrafăcută. Bine, cel puțin, că nu suntem stat promotor de politici rasiste și revizioniste ca vecinul de la vest.
Ne-am resemnat cu gândul că morții revoluției, victimele mineriadelor ca și ale torționarilor din comunism nu vor avea parte de recunoaștere și dreptate. Nici blestemățiile legionarilor, ale extremei drepte din interbelic, nu-s puse pe tapet ca să nu se supere conservatorii și BOR. Dezorientare, dezinteres civic și ignoranță! Se mai întreabă cineva de unde nostalgia pernicioasă după ceaușism?
De fapt, asta diferențiază regimurile democratice din vest de dictaturile, autocrațiile și iliberalismul estic. De aici și atracția pentru extremism, pentru indivizii de aici care-l cultivă, de aici și incapacitatea atâtor concetățeni de a gândi liber. Așa se explică și de ce mulți concetățeni care trăiesc în țările vestice rămân opaci față de echilibrul democratic și se lipesc automat de partidele extremiste de dreapta (UKIP, VOX, FN etc) de acolo, în care-și transferă ceaușismul remanent cu semn schimbat, acestea fiindu-le mai familiare. Ce anume să-i facă, pe atâția foști trăitori în comunism, să-l proslăvească pe un individ atras și el de dictatorii lumii, ca Trump? Să-și bage-n cap, cazon, ideile lui idioate (Covidul e invenție, nu există încălzire globală, creștinismul e destinat rasei albe) infirmate tragic de ce se petrece acum pe pământ?
Atâta s-a putut sau asta s-a vrut?
Un singur jurnalist, din sute, poate mii, a pus întrebarea esențială. Și alți câțiva au venit cu întrebări pertinente. Sunt aceiași care n-au acceptat mituirea sub nicio formă. Ei țin jurnalismul pe șine. Ei și cele câteva site-uri de investigație. Prin curajul lor mai pâlpâie speranța. Dar grosul breslei?… Un lucrător de presă care acceptă oricât de puțin, un singur crăițar, un favor, un mic privilegiu din partea unor clienți politici, nu mai e jurnalist. Tot ce scrie sau spune din poziția de favorizat politic produce degradare. Se adaptează din mers rolului cu care e creditat de sponsori. Deturnează atenția spre subiecte ocazionale, marginale, potrivite zonei sale de confort. Optează pentru încropiri pe subiecte critice selectate pe pofta ”binefăcătorilor”. Scrie texte aniversare, de gazetă de perete, ecouri, compilații convenabile. Presă second hand. De la „România este un stat eșuat”, declarația istorică din toamna trecută echivalentă cu un raport de activitate prezidențială la 7 ani de ocupare a funcției, „normalitatea” promisă de 7 ani, s-a transformat în opusul ei. Ceva dincolo de lehamite.
Triumful coronițelor
Orice proiect pornește de la evaluare. A procesului, a formatorilor și a formabililor. Inițială, de parcurs, de progres, finală. Chestii cunoscute. Din nefericire, rezistența la schimbare poate compromite un proiect înainte de a prinde viață. Asta se întâmplă când factorii de decizie, responsabili cu reformele, nu le agreează (uneori nici nu le înțeleg) însă le mimează. Propagandistic. Cu succes.
Acum două decenii, la un work-shop de instruire a evaluatorilor pentru învățământul preuniversitar, cuvântul de ordine era urgența introducerii „standardelor de evaluare” în sistem. Fără indicatori de performanță, orice activitate intructiv-educațională e arbitrară, se face după ureche.
Experții cu care am lucrat (de la Institutul de Științe ale Educației) erau însă sceptici, spuneau că rezistența la schimbare, după deceniile de comunism, e uriașă, erau siguri că oamenii din sistem vor împiedica schimbarea și că, în același timp, o vor mima. S-au dovedit profeți! Cu toată instruirea și dorința de a da curs, cel puțin unor aspecte, n-am reușit să transpunem în practică îndrăznețele modele. Aproape imposibil de dezghețat sistemul prin inițiative rebele. Să nu ții cont de rutinații birocrați de la minister/inspectorate, așa cum ne sfătuiau ei? Iluzie curată!
Într-un sistem practic nereformat, în care cheltuielile pentru reforme s-au dus pe apa gârlei din pricinile arătate, funcționează atât profesori cu vocație (mai puțini) cât și alții (majoritatea) cu interese, mentalități și obișnuințe care nu fac bine elevilor, școlii și societății. Profesorii cu har, altruiștii și idealiștii, sunt cei care țin sistemul pe șine, suplinind, prin profesionalism, pasiune și efort, lipsa standardelor de performanță, cu rezultate, uneori, remarcabile, evaluate la adevărata valoare, din fericire, de elevi…
Totuși, de ce, în ciuda promisiunilor, a reluărilor formale (exasperante!) a reformelor (mereu superficiale) sistemul ține cu dinții de inspectorate, menține sindicatele politizate în loc să susțină asociațiile profesionale, nu vrea sau nu poate elibera sistemul de povara birocrației, de cutumele generatoare de corupție? De ce continuă cu „las că merge și așa”?
Cred că, la declarațiile triumfaliste ale puterii politice privind grandiosul succes al sistemului de învățământ românesc demonstrat, cantitativ, la bacalaureatul 2022, turnul din Pisa s-a mai înclinat nițel.
Școala, între captivități ideologice
Intrată pe mâna politicienilor (peste psihologi, consilieri și experți în educație) care au tratat-o ideologic (cum altfel!) problema clasamentelor și premiilor școlare eșuează în superficialitate, formalism și egalitarism.
Captiv ideologic, segmentul reformist din România reacționează în bloc, previzibil, la orice abatere de la pătrățica lui.
Un „detaliu” nebăgat în seamă de reformiștii ideologici: a acorda premii pe baza mediei calificativelor descurajează elevii performanți într-un domeniu, concurența cu ei înșiși, printr-un egalitarism distrugător de motivație.
Competiția la vârste fragede poate marca negativ parcursul școlar al copiilor și chiar viața lor. Fiindcă mai-nainte de a învăța solidaritatea prin socializare timpurie și joc, indispensabile ca temelie comunitară, intră în cursa ambițiilor epuizante, a rivalităților care conduc la invidie, decepții și, uneori, drame.
În felul ăsta, de la bun început, scade interesul pentru cooperarea socială pe temeiul valorilor fundamentale, școala fiind condamnată la perpetuarea unor cutume irelevante în cel mai bun caz, și societatea, la declin.
În sistemul românesc, dacă parcurg tot traseul, elevii ies din învățământul preuniversitar la majorat. A-i arunca în competiție din primii ani de școală în loc de a le oferi o educație holistă, centrată pe nevoile lor nu asigură o educație sănătoasă și echitabilă. Nu contribuie la formarea lor echilibrată, nici la proiectarea unei societăți armonioase. În lipsa standardelor de evaluare, testele au o mare doză de arbitrar. Ca și premiile școlare.
Un sistem școlar bun evită competiția în primii ani de școală și devine selectiv în liceu. Fără clasamente si competiții pentru cei mici. Explicația este ca la începutul procesului de învățare exista diferențe de precocitate care nu au vreo relevanță pentru evoluția ulterioara. Asa cum un copil care va învață să meargă mai repede nu va deveni neapărat un atlet de performanță. La noi sistemul e invers: selectiv la început si „la liber/pe bani”, la nivel mai înalt.
Mai există un bias care falsifică competiția în clasele primare. Diferența între cei care intră în sistem la 6 ani și cei cu 7 ani sau peste. Un an diferență la vârste mici înseamnă enorm. Un handicap din start pentru cei de sub stachetă care le poate devia parcursul.
An de an, elevii români sunt pe ultimul loc la testele internaționale PISA care măsoară modul în care elevii de15 ani își pot folosi competențele de citire, matematică și științe dobândite în școală și în afara ei.
De aceea societatea noastră abundă în „analfabeți funcționali” care se pricep la toate, inclusiv la învățământ. Exceptând olimpicii care confirmă regula.
Cu cât învățământul decade, cu atât festivismul, premiile, devin mai importante.
Însă eșecurile învățământului nu se pot ascunde sub coronițe și premii. Miracolul finlandez, școala japonez, sistemele școlare din Anglia, Franța, Israel nu au nevoie de artificii. Educația în România nu va deveni o profesie puternică și respectată care asigură sănătatea și fericirea elevilor și bunăstarea societății prin cosmetizarea fațadei.
Pe de altă parte, e de înțeles că aceia care au răzbit ajungând la performanțe prin efort propriu și în conjuncturi favorabile susțin tradiționalismul clasamentelor și premierilor mai ales dacă n-au avut termen de comparație, n-au trecut și prin școli recunoscute pentru rezultatele lor la teste internaționale.
Viață, libertate, fericire
Asasinarea celor 19 copii și a învățătorilor lor de la o școală din Texas s-a petrecut- ce straniu- între 27 și 29 mai- exact înaintea reuniunii anuale a lobbyștilor NRA (Asociația Națională pro-ARME din SUA) la Houston, un oraș aflat la 4 ore distanță de Uvalde, locul în care s-a produs tragedia.
O coincidență malefică care ar fi trebuit să le răscolească conștiințele atotputernicilor zei ai armelor din statul cel mai democratic din lume.
Patronată de fostul președinte Donald Trump, întrunirea anuală a NRA (National Riffle Association) e onorată de majoritatea republicanilor. Senatorul de Texas, Ted Cruz, care a respins recent controlul armelor, avea să-și țină tradiționalul speech. Ca de obicei, vor deplânge tragicul incident, unul „izolat”, se vor ruga pentru victime, că doar sunt creștini, și vor crește subvențiile pentru industria morții, pentru a asigura mai multă protecție.
Dacă în Ucraina o mulțime de copiii sunt victimele orcilor ruși, în SUA, mii de copii au pierit de-a lungul anilor, ca victime ale puterii politice excesive a NRA sub acoperirea unui amendament susținut de politicieni iresponsabili. Pentru ei, drepturile armelor letale sunt mai importante decât dreptul la viață. O cultură generatoare de moarte, indusă ideologic, care s-a încetățenit în două secole.
În preambulul Declarației de Independență a SUA, din 4 iulie 1776 în SUA, sub președinția lui Thomas Jefferson, e scris:
«Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire.”
„Între 1968 și 2017 s-au înregistrat 1,5 milioane de decese, un număr mai mare decât numărul soldaților uciși în fiecare conflict american de la Războiul american de Independență din 1775.
Date mai recente arată că dreptul de proprietate asupra armelor de foc a crescut semnificativ în ultimii ani depășindu-l cu mult pe cel al altor țări din întreaga lume.
Datele centrelor pentru controlul și prevenirea bolilor (CDC) arată că peste 4.300 de tineri americani au murit din cauza rănilor provocate de armele de foc în 2020.
Un studiu separat, publicat de Academia Americană de Pediatrie în 2021 a constatat o creștere a vânzării de arme în timpul pandemiei și a împușcăturilor provocate de copii.
„Numai în 2020, în SUA s-au înregistrat peste 45.000 de omucideri – o creștere de 25% față de 2015 și 43% față de 2010.”
„De-a lungul istoriei sale, NRA a influențat legislația, a participat sau a inițiat procese și a aprobat sau s-a opus diferiților candidați la nivel local, de stat și federal. NRA a învins de fiecare dată, așa că episoadele sângeroase s-au înmulțit. În loc de controlul armelor și protecția populației, a intrat în vigoare Legea privind protecția proprietarilor de arme de foc care a diminuat restricțiile legii privind controlul armelor din 1968…”
Joncțiunea extremelor
Demonizarea globalizării (fenomen obiectiv de interdependențe economice mondiale) a găsit terenul potrivit în naționalismul imperial țarist grefat pe expansionismul sovietic- într-o ofensivă sinistră de a repune pe harta lumii „închisoarea popoarelor”. Pe terenul ăsta otrăvit, Rusia teroristă a invadat, fără niciun motiv, Ucraina, o țară liberă.
Ajunse la apogeu, extremismele, de stânga și dreapta, din vest și din est, au făcut priză la scenă deschisă. Naziști, comuniști, servicii secrete, ucigașii de top din ultimul secol, s-au regăsit logic, într-o horă sinistră, ca într-un conclav al răului neîntrerupt dintr-o istorie recurentă.
Ajunse la apogeu, extremismele, de stânga și dreapta, din vest și din est, au făcut priză la scenă deschisă. Naziști, comuniști, servicii secrete, ucigașii de top din ultimul secol, s-au regăsit logic, într-o horă sinistră, ca într-un conclav al răului neîntrerupt dintr-o istorie recurentă.
Cele două documentare transmise Joi, 5 Mai, pe TVR1- „Presa independentă din Rusia” şi „Războiul informaţional rusesc” au devoalat cu acuratețe și profesionalism, partea mai puțin vizibilă a aisbergului ucigaș rusesc pregătit să răstoarne lumea actuală, bună rea cum e, și s-o aducă la stadiul de barbarie probată, în ultimul secol, de Hitler și Stalin.
„Războiul informaţional rusesc” (GUERRE DE L’INFO: AU COEUR DE LA MACHINE RUSSE, Franţa, 2018), realizat de Paul Moreira, investighează modul de lucru al maşinăriei de război informaţional rusesc, o întreprindere a răului cu o „organigramă” complexă, cu mii de lucrători (troli, hackeri) cu filiale în toată lumea, mai ales în SUA (zeci de pagini rusești sub falsă identitate americană) cu parteneri „grei” (Le Pen, Trump) interesați direct de acest proiect malefic, cărora li se adaogă o serie de lideri simpatizanți (Merkel, Orban). Lipsa de rezistență față de operațiunile de manipulare a opiniei publice din UE, SUA, în primul rând, a permis mașinăriei rusești să submineze grav regimuri democratice, să deturneze cursul unor evenimente de importanță globală (alegeri, referendumuri) stricăciuni care ar fi trebuit să trezească conștiințele decidenților necontaminați ai lumii noastre încă libere.
Coruperea de politicieni cu influență, trusturi de presă și jurnaliști, cooptarea bisericilor apostate în diversiunile politice, a fabricanților de fake-news, alimentarea neîntreruptă cu scenarii conspiraționiste, bulversează primejdios această perioadă extrem de tulbure și de confuză. Motor descreierat al lumii politice în derivă, populismul ideologic invadează distructiv civismul, societățile democrate.
Măcar din 2016, 2018, de când au fost realizate cele 2 documentare, când existau toate elementele care anunțau că protagoniștii mașinăriei de război rusești și companionii din rețeaua lor urzesc răsturnarea ordinii în lumea civilizată, să se fi tras semnalul de alarmă. Dar cine s-o facă?
Minuțios pregătit și sistematic pus în acțiune, războiul informațional dirijat din centrele de la Sankt Petersburg și Moscova planificat să facă din lumea prostită o gubernie sinistră pentru țarul Putin, aplaudat de Trump și Le Pen, n-a întâmpinat rezistență. Cu toate manevrele puse la cale de acest trio extremist în țările democrate, inventivii slujbași ai satanei încă n-au reușit să îngenuncheze lumea prin violență, asasinat, terorism și barbarie generalizată. Să nu uităm că, odată pierdută libertatea, recâștigarea ei e rareori posibilă.
Maimuțărirea lui Dumnezeu și lumina de mlaștină
Spre deosebire de lideri de succes din țările democratice, Macron nu e populist și, în bună măsură, nici popular. Tocmai de aia, victoria lui, țâșnită dintre sumbrele Scylla Și Caribda, aduce un suflu de aer proaspăt pentru organismul UE slăbit de hărțuielile extremiștilor. Plus înfrângerea populiștilor conservatori ai premierului de dreapta din Slovenia unde a câștigat partidul liberal de opoziție. Deși relațiile pernicioase ale Marinei Le Pen și ale altor personaje politice proeminente cu Putin bulversează Europa de ani de zile, mulți abia acum văd urâțenia. Într-adevăr, s-a stârnit un vânt anti-extremist în Europa ca efect al demenței războiului, dar nu suficient. Din partea opusă, extremiștii frustrați pregătesc furtuni…
Efectul Putin se simte și la noi unde AUR a cam pălit de când nu mai poate ascunde că e coada de topor a criminalului care distruge Ucraina și scrie pe bombele ucigașe ”Hristos a înviat”!
De la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, asasinul în serie și-a transmis de Paști mesajul despre „înaltele idealuri și valori morale” care îi unesc pe creștinii ortodocși, „sentimentele luminoase” și „credința în triumful vieții”.
De-acolo și-au luat lumina de mlaștină și putinofilii autohtoni (ai lui teodosie, boarfele lui dannegru, ghilexanii, purecii, gușații și trepădușii lor). Și-au urat smeriți „Hristos a înviat” și au continuat propaganda drăcească. Activată de Kremlin, șleahta demonizaților care se dau creștini au de remontat rapid extremismul, naționalismul și pe sfinții lui Putin.
Un stat terorist e o infecție mortală nu doar pentru cei din raza lui de acțiune ci pentru civilizație. E de necrezut că-n lumea democrată, umanoizi obraznici n-au nicio reținere să-și afișeze susținerea pentru terorismul statal practicat de Rusia.
Dacă rețin bine, Luther a spus că Diavolul e maimuța care-l imită în toate pe Dumnezeu. Războiul dus de Rusia lui Putin cu Ucraina ne arată, fără echivoc, la ce grozăvii se poate ajunge prin maimuțărirea lui Dumnezeu. Nu s-a ajuns din întâmplare la această limită letală, ci pe drumul larg al minelor ideologice care ucid spiritual cohorte de prizonieri voluntari.
Exhibarea lozincard ideologică a apartenenței la un cult religios, o etichetă înșelătoare, nu dovedește trăirea în spiritul valorilor fundamentale. Chiar termenul de „creștin” de pe firma unor partide e pângăritor. Ce are creștinismul cu aceste adunături? Ce avea cu creștinismul partidul lui Giulio Andreotti, protectorul mafiei siciliene și al abominabilelor ei crime în Italia, vreme de jumătate de veac, ca să dau doar un exemplu? Pe post de cal troian, creștinismul ideologizat e o moneda calpă, un crypto seducător care cumpără și vinde dezamăgire, rătăcire și neputință. Refuzul lui Isus de a urma actanții politici din vremea sa nu contează deloc pentru ideologii care se dau creștini. Deasupra învățăturilor lui Hristos nu poate fi pus un steag politic. Niciunul! Un creștin autentic care cunoaște și respectă scripturile ar fugi ca dracul de tămâie de eminențele cenușii care „reciclează” Cuvântul punându-l în slujba ideologiei lor și al unor idoli politici ca Trump. În extremis, asta face și diavolul Putin.
Maimuțele pravoslavnice
Rusia e locuită de ruși în proporție de cca 80%. Pe lângă ei, imperiul, de 4 ori cât Europa dar cu de 4 ori mai puțini locuitori, e format din diverse populații, unele trăind la nivel tribal, împărțite în gubernii, raioane militarizate și în așa numitele republici, preluate prin rapt, nerecunoscute internațional (Transnistria, Crimeea, Donetsk, Lugansk) altele, aproape necunoscute în lumea civilizată (Adygea, Altai, Bashkortostan, Buryatia, Dagstanina, Ingushetia, Kabardino-Balkaria, Kalmykia, Karachay-Cherkesia, Karelia, Komi, Crimeea3, Mari El Mordovia Sakha (Yakutia) North Osetia, Tatarstan, Tyva, Udmurtia, Khakassia, Cecenia Chuvashia)
Religii diverse: creștinism (ortodoxism kirillic!) majoritar, islamism, ateism, păgânism, etnici religioși tradiționali (rodnoveria slavă și tengrismul ruso-mongol), budism, la populațiile de origine mongolă.
Mulți de-acolo trăind la limita de subzistență în locuri în care n-a ajuns civilizația sunt sursele predilecte de recrutare pentru hoardele trimise de măcelar în Ucraina. Armata cu care criminalul în serie se străduiește să distrugă Ucraina. Pentru teroristul de la Kremlin, însă, viața recruților nu contează mai mult decât cea a ucrainenilor uciși.
Interesant e că imediat după revoluția bolșevică din 1917, creștinismul a scăzut, ca să-și revină 70 de ani mai târziu după căderea US, și să crească spectaculos de când e Putin la putere cu întâistătătorul Kirill la dreapta sa. Nimic mistic, însă, în avântul ăsta religios, e vorba doar un efect ideologic amplificat de butaforia practicată în neo-ordoxismul putinizat.
Acum câteva zile am văzut niște secvențe dintr-un reportaj televizat cu o liturghie fastuoasă la catedrala din Moscova, în prezența lui Medvedev în locul lui Putin aflat la Petersburg. Patriarhul Kirill, impunător, înveșmântat în brocart roșu țesut cu aur, cu mitra pe cap, înconjurat de un sobor de preoți în veșminte aurite. Gărzile de killeri, în uniforme de sărbătoare închinându-se pioși. Fete superbe în voaluri albe, reprezentând neprihănirea fecioarei Maria. Atmosferă imperială, eleganță, opulență de inspirație țaristă, mulți tineri. Ortodoxism trufaș într-un templu al idolatriei militare, în care se practică cultul războiului și al morții.
Ceva fascinant, însă, pentru mujici, orci, killeri și neamuri proaste cu bolșevismul în sânge, care se visează la balurile din palatele țarilor, la mesele lor princiare unde se mănâncă caviar cu tacâmuri de argint, unde se bea șampanie în cupe strălucitoare de cristal.
Ocupația de bază a unui apărător al creștinătății
Toate războaiele măcelarului de la Kremlin, de 30 de ani de când conduce Rusia, au însemnat crime, jaf, violuri. Asta e ocupația lui de bază. Civili uciși, atrocități, deportări, guverne marionetă și președinți pro-moscoviți. Ocupație armată. Transnistria (1992-1993) 600 civili uciși, Abhazia (1992-1994) 5000 de etnici georgieni uciși și cam tot atâția abhazi. 250.000 de georgieni au fost deportați. Au urmat războaiele cecene (1994-1996 și 1999-2009) care s-au soldat cu reîncorporarea Ceceniei în Federația Rusă și exterminarea insurgenților din Caucaz, anunțată, oficial, de guvernul de la Moscova. Cu 9 ani înainte, în 2008 sceleratul invadase și Georgia, a cărei atitudine pro-occident (încă din 2003) îl scosese din sărite, așa că a trecut la bombardarea satelor, a atras separatiștii abhazi în război și a declanșat operațiunea militară în care au fost uciși sute de civili. Finalul, conform „strategiei” standard a satrapului, a însemnat desprinderea unor regiuni zise republici separatiste. Transnistria, Abhazia, Osetia) nerecunoscute internațional. Între invazii, ca să nu-și piardă îndemânarea, exersează, împreună cu profesioniști ai crimei, tehnici de lichidare a unor indezirabili din preajma sa: otrăviri, aruncări pe geam, împușcări discrete. Exterminarea nesupușilor, asta e, repet, ocupația acestui președinte „apărător al creștinismului”, care omoară oameni nevinovați cu arme sfințite de patriarhul de la dreapta sa. În noiembrie 2013, ucrainenii au ieșit în stradă, revoltați că președintele Viktor Ianukovici, marioneta lui Putin, suspendase acordul de asociere cu UE încheiat de predecesorul lui, Iușcenko ( cel otrăvit cu dioxină, dacă v-amintiți, salvat în extremis la un spital vienez.) După fuga lui Ianukovici în 20 februarie 2014, trupele lui Putin au invadat țara și au anexat Crimeea. În martie, războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a continuat cu invadarea Donbasului, desprinderea celor două regiuni, Lugansk și Donețk, declarate, după tipic, republici independente. Acum 48 de zile, a invadat iar Ucraina, în cel mai atroce, mai absurd, război din cv-ul lui de torționar calificat.
Între trepădușii care viermuiesc (din admirație sau din interes) în jurul teroristului, și câțiva înalți demnitari occidentali cu probleme vertebrale.
Ca și oamenii, unele popoare acceptă sclavia, altele nu.
Ucraina&Zelenski au plătit deja un tribut enorm în vieți omenești dar n-au cedat. De-aia milioane de oameni îi susțin moral și fizic.
Nazismul miruit cu tămâie sfințită
Invazia abominabilă a Rusiei pravoslavnice în Ucraina a pus capăt prieteniei tradiționale între patriarhii Daniel și Kirill. Declarațiile patriarhiei BOR au condamnat cu fermitate ideologizarea creștinismului, uitând subit de politica duplicitară de acasă. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Sminteala ortodoxismului rusesc ar fi trebuit demult să trezească lumea, cel puțin după atrocitățile binecuvântate de patriarhia Moscovei din perioada recentă (Cecenia, Ucraina, Siria)
Cu trei ani în urmă, „Leul ortodoxiei răsăritene”, cum îl numise Trump pe Putin, anexase Crimeea după înăbușirea în sânge a Mișcării Euromaidan la Kiev și uciderea a mii de civili în Siria. În mediile virtuale, fotografiile în care preafericitul Kirill sfințea armele letale deveniseră virale. De aia nu m-am mirat ieri văzând fotografia cu Catedrala forțelor armate de lângă Moscova pictată în exterior cu tancuri și arme, iar în interior, cu un zeu al războiului deasupra altarului. Și nici de soborul de vrăjitoare care săvârșeau liturghii satanice la Kremlin. Cam așa luptă ortodoxismul slav cu „oculta mondială”.
În 27 octombrie 2017, la invitația Patriarhului Daniel al BOR, Preafericitul Kirill vizita pentru prima dată România după alegerea sa ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, asta fiind și prima vizită în ţara noastră a unui întâistătător al Bisericii Ruse după 1989. „O vizită plină de semnificații”, sublinia Cozmin Gușă, omagiindu-l pe Kiril și prietenia lui cu Putin.
Întâlnirea istorică a celor doi întâistătători prea-fericiți la București, un moment de „mare magnitudine”, cum îl socotea și Sputnik, a fost onorat de sute de preoţi din cele șase protoierii din Capitală, din protoieriile Ilfov Nord și Ilfov Sud, preoţii de caritate şi preoţii militari, şi mii de credincioşi, într-o procesiune cu icoana și moaștele Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Lemnul Sfintei Cruci (de la Parohia Sf. Vasile – Victoria), icoana și moaștele Sf. Ier. Nectarie de la Eghina și icoana Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.
“Noi, ortodocșii”, cuvântase preafericitul Kirill, „trebuie sa ţinem minte ca avem valori comune. Avem un potențial imens pentru viaţa în pace, cooperare și interacţiune.”
Nu aflaseră, oare, slujitorii BOR de crimele recente, de la câteva sute de km de România? Nu știau că din „slava deșartă”, dreasă cu fățărnicie, ieșeau duhuri legionare oriunde găseau „binecuvântare”, și din trupul bisericii strămoșești? Nu știa prea fericitul Daniel că valorile care uneau cele două biserici integrează pofta nemăsurată de bani, oculta, păgânismul, cultul morții, practicile vrăjitorești, ura și rasismul etno-religios?
Zece luni după memorabila întrevedere a urmat întâlnirea internațională a tinerilor ortodocși (ITO) la Sibiu. Evenimentul patronat de patriarhul Daniel cu concursul unor politicieni și intelectuali s-a dovedit un mega succes. Dorința întâilorstătători de la marginea Europei de a duce valorile comune ale ortodoxiei răsăritene în lume prindea contur.
Trei săptămâni după ITO, referendumul Coaliției pentru familie plecat din pofta politică de expansiune a unor ideologi religioși din curtea lui Trump împărtășită de ortodocșii ultranaționaliști, conservanții de dreapta și politicienii patrioți iubitori de tradiții usl-iste de la noi, intra pe rol. Dar în ciuda propagandei masive făcute de PSD, AUR și BOR în biserici, piețe, studiouri TV, prin campanii de partid, asta nu le-a mai ieșit.
În acest timp, Dughin, ideologul fanatic al Kremlinului, inspiratorul CPF-iștilor hard autohtoni, declara fără reținere că „Rusia are nevoie de un fascism autentic, adevărat, radical revoluționar și coerent”.
Amestecul de kgb-ism, misticism, fascism, într-un concentrat al răului lumii întruchipat de acest Mordor pare ieșit din duhul lui Rasputin, îngerul malefic de la curtea tzarului Putin. Sfințit cu tămâie de-a lui Dughin e însă și Sorin Lavric, ideologul AUR când propagă învățăturile ieșite din catedrala moscovită cu zeul războiului deasupra altarului: “Se urmărește distrugerea națiunilor creștine”() „liberalismul este un rău absolut. () Doar o cruciadă globală împotriva SUA, a Occidentului, a globalizării și a expresiei lor politico-ideologice, liberalismul, poate să devină un răspuns adecvat. () Imperiul american trebuie distrus.”
Tare prost te-ai dovedit, brother Trump, dacă ăștia ai lui Putin te-au dus de nas. Nici măcar un cimpanzeu decrepit, dornic de putere și lacom nu s-ar apropia de asemenea fiare.
Corbii de pe miriști
Comentatorii putinofili văd războiul terifiant în desfășurare din Ucraina ca pe un joc genial al strategului de la Kremlin. Tragediile oamenilor de acolo nu contează. Sunt vinovați că-s ucraineni. Pasionați de jocul de-a moartea, precum senatorii lui Nero, premiații KGB-ului din 89, alias îmbogățiții din jaf sub protecție politică, patronii securiști din media, lucrătorii din servicii, justiție, cultură, BOR, și rețelele lor subterane plus hoardele de troli plătiți sau voluntari decerebrați, abia așteaptă să aplaude victoria călăului psihopat și terminarea totală a țării care a îndrăznit să nu i se supună.
Dezumanizați ca și idolul lor, slujii lui Putin și, deopotrivă, moluștele de pe aici care nu se pot desprinde de ei, nu contenesc să-i găsească justificări satrapului. Pot însă, cotrobăi oricât în întunericul minților lor malefice. Pot susține orice fel de absurdități. Pot găsi orice justificări criminale ca să dea vina pe Ucraina, așa cum extrema dreaptă din Germania și ecourile ei din alte țări, inclusiv de la noi, încă mai învinovățesc Polonia pentru declanșarea ultimului război mondial. Pot repeta în neștire că ororile-s inventate, imaginile, trucate, că bieții ruși nu vor decât s-aducă pacea și fericirea într-o Ucraină care-și bombardează locuitorii.
Putin nu va câștiga nici dacă nu va rămâne clădire întreagă în Ucraina.
Zăboviți un pic pe lista conservelor lui Putin, dac-o mai găsiți, și întrebați-vă ce legătură poate exista între niște „celebre” video-chatiste și înfocați apărători de la CPF, liderii AUR și guvernanți pesediști, magistrați de la vârful justiției și prelați antivacciniști cu discurs luat din tezele „creștine” ale patriarhului Kirill, repere academice și patroni de ziare unde prestează penali sau foști pușcăriași, monarhiști, foști generali și lucrători din servicii cu „Sputnik” și Russia-today, în CV-uri.
Maica Rusia, darnica mătușă a Europei
În timp ce Anglia, care nu mai e membră a Uniunii, susține moral, politic și economic Ucraina, Germania, motorul UE, funcționează în continuare cu gaz ieftin rusesc, dinamitând acțiunile de boicotare economică a agresorului de la Kremlin. Că tema e utilă electoral în Anglia ca și în Franța, n-are importanță. Nesocotind conceptul fundamental de solidaritate internă a UE, gaz-șantajul ruso-german afectează grav unitatea europeană, asta e problema: de integritate a UE, de viață și de moarte pentru Ucraina. Și nu numai!
Să ne amintim că Hitler n-ar fi ajuns să dezlănțuie iadul, să dea foc Europei, să ucidă milioane de oameni, dacă ar fi fost oprit la timp. Dacă n-ar fi existat atâta nepăsare, orbire, corupție, trădare, în lumea de atunci. Nu mai puțină decât există acum, când alt satrap a deschis drumul spre iad. Un iad cu un potențial infinit mai distrugător dacă ne gândim că Hitler, spre deosebire de Putin, nu avea arme nucleare.
Susținut, ca și Hitler în ura lui dementă, de lideri siniștri în frunte cu Trump, fan declarat al lui Putin, sceleratul de la Kremlin a demonstrat deja că e o mașină de ucis. Ceea ce îl face pe bezmetic să nu-și ascundă nici acum, când lumea e oripilată de genocidul din Ucraina, fascinația pentru abilitățile lui de killer, cum declară într-un interviu recent, Stephania Grisham, fosta lui secretară de presă la Casa Albă.
Și tot ca Hitler, în urmă cu opt decenii, Putin are de partea lui, o galerie de propagandiști din medii politice, media, religioase (inclusiv la noi) îndoctrinații din siajul lor, colaboraționiștii care trăiesc ca să-și apere purcoaiele de bani murdari. Din 2005, de când a semnat acordul germano-rus Nord Stream, cu toate protestele europene, cel mai corupt personaj din UE, numit atunci în Consiliul de administrație al gazoductului ruso-german, încasează lunar un salariu de un milion de euro pe lună! Faceți socoteala și întrebați-vă de ce bănetul acumulat de șobolanul Gerhard Schröder nu e dirijat măcar acum pentru ajutorarea Ucrainei? Oare în Germania funcționează justiția? Oare contractul cu ucigașul de la Kremlin bate legile europene? Sau reținerea e motivată de respectul pentru lipsa de principii și de viziune a modestei doamne Merkel?
Interesele meschine, ale Germaniei în primul rând, dar și ale Austriei, Elveției și ale unor trădători solitari, au ținut Europa în lesă și în 2011 când dementul dădea foc Siriei, și în 2014 când ucidea protestatarii mișcării Euro-Maidan în Ucraina. Aliații lui corupți pe acest parcurs însângerat îi sunt complici. Sub oblăduirea civilizatei UE, admirat de ex-președintele SUA, de Trump-tropicalul din Brazilia, de pudelul Orban, e de mirare ca teroristul de la Kremlin a anexat apoi, Crimeea? Și regiunile separatiste din Ucraina? Că acum vrea toată Ucraina? Crede cineva că cu asta a terminat?
România, săraca țară bogată
Cu câțiva ani în urmă, am asistat la una din conferințele spectacol ale d-lui Dan Puric (identice, de fapt) în care, cu un talent actoricesc incontestabil, ridica propaganda naționalist ortodoxă la nivel artistic. E drept că nu dansa dar, și așa, își fascina fanii cu verbalismul lui neobișnuit. Cu aceeași vervă sprințară răspunsese și întrebărilor puse din sală, urmate de sesiunea de autografe din final, pe cartea sa în care Aurelian Pavelescu îi semna o prezentare elogioasă. „Cum vedeți relația naționalismului ortodox cu multiculturalismul, inclusiv cel religios?” Am deslușit oarecare nervozitate în tonul vocii lui în timp ce mă asigura că poporul român e tolerant cu străinii…
Moment în care aura admirabilului actor din Toujours l`Amour se nărui iremediabil în hăul fundamentalist politico-ortodox.
Trăim într-un spațiu privilegiat în care orientul face joncțiune cu occidentul îmbogățind patrimoniul țării și, implicit, pe cel universal cu o zestre specifică, unică, în toate aspectele, de la religie, literatură, dans, tradiții, veșminte, la gastronomie și umor, în mod particular în fiecare regiune istorică. O varietate culturală benefică atât nației cât și etniilor. A reseta acest melting fabulos pe altarul unui dacism extras din spațiul lui istoric, ficționalizat, pentru a îngroșa naționalismul ortodox, e ca și cum ai tăia o pădure fremătând de viață ca să pui în loc un muzeu fundamentalist, cu artefacte kitsch, deformator trufaș al istoriei, păgubos pentru viața comunității.
Strania istorie a „Sărutului” lui Bâncuși din cimitirul Montparnasse
KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA
În Père-Lachaise din 70.000 de morminte, 80 sunt românești, iar în Montmartre își dorm somnul de veci, printre alții, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Tristan Tzara.
Hoinărind de unul singur într-un Paris în lockdown, neobișnuit de pustiu, Mihai ajunsese și la Montparnasse voind să vadă o versiune timpurie a sculpturii „Sărutul” care, scria în ghid, străjuia mormântul unei tinere ucrainence. Diminețile, muncă de cercetare cu echipa, după amiezile libere de luat Parisul la picior. Zile lungi de iunie, avea timp destul. Numai că nu găsise nimic! Și totuși sculptura exista, altfel n-ar fi fost menționată în ghid. Revine la punctul de informare, reia căutarea și, în cele din urmă, găsește nu monumentul, ci o cutie de lemn în care era închisă sculptura. „Sărutul” lui Brâncuși ascuns într-o colivie veghind somnul de veci al unei fete de 23 de ani! Iubirea neîmplinită a unei studente pentru profesorul ei de franceză, un român, o împinsese la sinucidere. Cuprins de remușcări, fostul iubit al fetei roagă un artist, tot român, proaspăt venit în Franța, să sculpteze un monument pentru fata care își luase viața din dragoste pentru el.
Era în 1910.
Sculptorul era Brâncuși.
Sculptura era „Sărutul” și costa 200 de franci. E urâtă, nu merită niciun ban, a decis familia fetei, refuzând să participe la cheltuieli.
Câteva zeci de ani mai târziu, când cota moștenirii lui Brâncuși crescuse vertiginos, operele lui expuse în marile muzee ale lumii fiind evaluate la sute de mii, apoi la milioane de dolari, descendenții nefericitei Tatiana (puși în temă de Guillaume Duhamel, un negustor de artă din Paris) au declanșat o serie de demersuri pentru a intra în posesia sculpturii.
În 2018, moștenitorii, năzuind că se vor îmbogăți, au închis sculptura în colivia de protecție.
Statul francez însă, le-a refuzat cererea. Verdict final:
„„Sărutul” face parte integrantă dintr-un edificiu indivizibil care constituie un monument funerar. Din punct de vedere juridic, ansamblul este considerat un imobil, statul francez fiind deci singurul factor de decizie pentru a-l înscrie în categoria monumente istorice. Opera artistului român Constantin Brâncuşi nu va putea fi desprinsă de pe piatra funerară.”
ȘTIRE
tot mai de-aproape
se aude
zăngănitul de arme
ce poftă nebună
de încăierare e în lume
aşadar
dimineaţa să cităm din clasici
şi seara să recităm ştirile zilei
să fim pregătiţi
pentru serbarea de urgenţă
pentru festivalul global de sunet şi lumină
din grădini răzbate căldura
bombe mici se adună-n vorbe
şi bombe festive-n buzunarul
de la pieptul ars al planetei
bombe sclipitoare se coc în livezi
şi ciuperci în ghivece de flori
în virtutea dreptului la distracţie
se inventează noi monştri
şi-n virtutea dreptului la virtute
se vând iertăciuni
în Africa soseşte vara
Nora Damian
Din volumul ”Spirala”
Editura Excelsior Art- 2016
Libertatea egoismului vs libertatea responsabilității
IDEOLOGIA BATE PANDEMIA
Zeificarea declanșatorilor de războaie și revoluții, o caracteristică constantă a semenilor cu mentalul dresat ideologic sau îndoctrinat mistic n-o să dispară. Așa se explică remanența stalinismului, a nazismului, a legionarismului, a ceaușismului. Mai nou, a trumpismului și putinismului. Cum poți considera altfel decât alienare, loialismul față de tartorii îmbătați de putere care au hipnotizat milioane de anonimi? Dependențe care acum par să se adune într-o horă malefică a istoriei. Ideologi de meserie, astrologi, speculatori verbali, teologi cu două fețe, una politică și cealaltă religioasă, asigură perpetuu această sursă de declin civic. Partea tragică e efectul de dezumanizare, de desensibilizare față de viața și de moartea membrilor comunităților. Facilizarea accesului la educație și informație pare că nu diminuează fenomenul, dimpotrivă.
ANTIVACCINISMUL AUTOHTON
Mai radical la noi decât în alte părți ale lumii, ca efect al politicii defectuoase a decidenților și al îmbisericirii politice, antivaccinismul a produs un număr sensibil mai mare de decese comparativ cu alte țări..
La asta a contribuit pe lângă AUR&BOR și propaganda antivaccinistă a dreptacilor nostalgici ai lui Trump.
Nederanjați de autorități, huliganii AUR și-au făcut treaba vreo doi ani până au devenit indezirabili și pentru ultranaționaliștii din UE. Deși valoarea lor de întrebuințare (politică și bisericească) s-a năruit ca la comandă, efectele rămân: o contribuție consistentă la numărul de îmbolnăviri, de decese, și la dihonia socială. Ca după revoluție. Deși antivaccinismul a mai scăzut, AUR-ismul remanent va contribui în continuare la declinul civic.
Acum, că ne apropiem de încheierea pandemiei (să sperăm) toate astea sunt cuantificabile. Diferența de mortalitate în funcție de gradul de vaccinare, între țări, regiuni, localități e consemnată în cifre și grafice.
Numărul deceselor recente (majoritatea copii!) din județele campioane la refuzul vaccinării (din Moldova, de pildă) e mult peste cel din zonele cu rată mare de vaccinați, chiar la același număr de infectări.
Când între libertatea ca manifestare a responsabilității și libertatea ca manifestare a egoismului diferența ajunge să se măsoare în rata de mortalitate, viitorul societății n-arată prea optimist.
România, tristul paradis umoristic (2)
Prin componenta sa universală, umorul răspunde exigențelor vieții în comun din orice loc și din orice timp. Cea specifică face parte din identitatea unei nații, dezvăluind și modul cum își onorează funcția socială de care vorbea Henri Bergson. Vorbim de umorul unei nații atunci când e inconfundabil. Când e o marcă. Cum e umorul englezesc cu corolarul suprarealist al formației Monty Python Sau umorul evreiesc, neîntrecut în autoironie. Inspiratul umor al rușilor Ilf și Petrov al căror comic a desființat imagistic propaganda sovietelor. Și câte alte comori limpezitoare de minte și aducătoare de voie bună n-ar merita prezentate!
În România, un Caragiale nu se mai naște. Nu știu cât de mult ar reuși azi Conu Iancu să bată obrazul gros al politicienilor, mai vicleni, mai lacomi, mai îngâmfați și mai corupți decât cei de pe vremea sa dar, cu siguranță, n-ar rezista să nu le facă cinste cu o comedie pe măsura pensiilor lor! Iar pe xenofobi, pe antisemiți, pe ideologii ridicoli și pe extremiștii fanatici i-ar încondeia cum nu știu altul s-o facă mai bine.
Și ce de-a marfă „sfințită” ar fi găsit în zilele noastre Damian Stănoiu, călugărul care acum două sute de ani a dat haina monahală pe condei dezvăluindu-le mirenilor cum stau cu evlavia cei care au ales să-și ducă viața departe de tentațiile lumești în mânăstirile vremii: intrigi, falsă pioșenie, ipocrizie, lipsa oricărui respect pentru dogmele creștine…
De curajul nebun cu care Constantin Tănase satiriza ocupanții sovietici chiar sub nasul lor, vorbim azi ca de o curiozitate. Dacă însă, ar fi existat televiziune pe vremea aia, reprezentațiile lui, pe cât de riscante pentru el, pe atât de îndrăgite de cei care-l aplaudau în teatrul care-i poartă numele, ar fi atras mulțime de cetățeni. Și ce nevoie ar fi de catrenele lui care ignorau normele oficiale, acum, când rinocerii de la AUR urmați de tembeli cu cârligul în nas, le deschid drum urmașilor celor care-i somau pe români cu „DAVAI CEAS, DAVAI PALTON”…
De la un timp însă, lovit de un virus politico-social ucigător, simțul umorului regresează vizibil deși nu ne lipsește libertatea de a ne bucura de darurile râsului. După ’90 am avut parte de umor bun niște ani, cât a fost Divertis. După ei, umorul de calitate a intrat în umbră. De ce nu mai putem râde sănătos? De ce câștigă teren glumele joase, batjocura sordidă, formele marginale, care nu fac decât să înrăiască și să degradeze gustul publicului? Ce se întâmplă cu umorul reconfortant? Cu ce se alege publicul din searbedele emisiuni umoristice și din cele de divertisment cleios de la televiziuni? Care public?
Și totuși, mai găsim, ici colo, umor original. De pildă, la Teatrul Național din Cluj. N-ar fi rău ca „greii” din urbe (și nu doar ei) să-l vadă (dacă nu l-au văzut deja) pe „Švejk în concert”. Ca și alte creații admirabile puse în scenă la ei acasă. Poate ar înțelege ceva. (Președintele, nu. E mult prea educat pentru așa ceva!) 🙂 În august, 2021, „cu Chirița în concert”, adaptare după „Chirița” lui Vasile Alecsandri, clujenii au repurtat un succes de zile mari la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.
În comunitatea care-și pierde simțul umorului, zilele trec ca niște slogane fără noimă. Inutile ca lozincile de gazetă de perete, ca referatele mai lungi decât lucrările. Titluri care te scutesc de citit conținutul sau te păcălesc când sub ele scrie altceva, iar puzderia de reclame, multe inepte, altele respingătoare, te amețesc ca băuturile contrafăcute. În comunitățile care uită să râdă, atracția pentru can-can-uri suplinește cultura iar avalanșa de jocuri de noroc e sport de masă. În plus, se dă gratis, la discreție, informație falsă, polologhii politologice trufașe, ideologii perimate de tot râsul.
România, tristul paradis umoristic
În locul de naștere a democrației nu exista niciun cetățean care să nu asiste la spectacolele de teatru și la competițiile olimpice. Era modul lor de a trăi. Teatrul, concursurile, creațiile literare, arhitecturale, sculpturale, filozofia și științele, dezbaterile din Agora, realizări prin care societatea ateniană se ridicase deasupra vremii, dând sens vieții în cetate, le aparțineau de drept. Din totdeauna și pentru totdeauna.
Răspândirea ulterioară a modelului grecesc de cultură și civilizație în spațiul european și dincolo de el fiind cât se poate de firească în logica progresului omenirii.
Dar mai aveau ceva esențial, atenienii, ceva de care o nicio societate liberă și vie nu se poate lipsi: UMORULl!
Aristofan, dramaturgul emblemă din secolul de aur al vechilor greci, ar fi surprins să vadă cum azi, după 2500 de ani, comediile sale continuă să fie jucate cu succes pe marile scene ale lumii, în numeroase limbi. Umorul spumos, replicile, condimentate, pe ici pe colo, cu expresii licențioase, calambururile savuroase, glumele acide bine țintite prin care satiriza moravurile epocii, textele inspirate ale corului, nu s-au demodat. Nu se pot demoda cât timp tarele din cetatea avangardă a democrației sunt la ordinea zilei și astăzi. Aristofan satiriza absurditatea războiului (Acharnienii), calitatea slabă a unor spectacole de teatru, (Broaștele), ridiculiza moravurile promovate de sofiști găunoși, plini de importanță care se credeau educatori (Norii).
Dacă ar trăi azi, Aristofan ar fi dezgustat de hidoșenia Hybrisului actual care amintește de respingătorul Cleon, și ar fi intrigat de credulitatea electoratului. Totuși, n-ar pregeta să satirizeze discursurile ipocrite, găunoase, livrate de demagogi respectabili. Nu s-ar abține să nu râdă de prostănacii care înghit pe nemestecate frazeologii alambicate ambalate în sofisme sau citate din Biblie. Ar ținti în manipulările ordinare și în intoleranță. Ne-ar distra copios imitând orăcăitul fals al broaștelor, că-s destule, din bălțile culturale..
Prin natura lor, spiritele mărunte, închistate și întunecate, sunt dușmanii naturali ai umorului. În societățile totalitare, în mediile concentraționare, râsul, dacă nu e interzis, e prost văzut. Oricum, oamenilor le piere pofta de râs într-o lume dominată de cerberi. Nici în în mediile ideologizate, umorul bun, nu glumele de autobază care-s la același nivel cu injuriile, nu e agreat. Iar clericilor le sună a fluierat în biserică.
Comedienii care au făcut lumea să râdă de tirani sunt mai mult decât simpli umoriști! Dictatorii lumii se tem din totdeauna de spiritele libere, luminoase. Nu le plac poeții (excepție versificatorii de „curte”). Și, în general, nu suportă decât aplaudaci și yesmeni. Pe umoriști i-ar alunga din cetate. Chaplin, în „Dictatorul”, Louis de Funès, imitând ca nimeni altul același monstruos personaj în scene antologice, au dăruit lumii exact de ce avea nevoie în momente de cumpănă, expunându-l pe Hitler și pe aghiotanții săi în bestiarul politic.
„Râsul are o funcție socială. Trebuie să răspundă „exigențelor vieții în comun”, afirma Henri Bergson în „Teoria râsului.” Deși filozoful își construise teoria, presupun, pornind de la valențele rafinatului umor al patriei sale, imperativul lui e de luat în seamă în orice societate care are nevoie de corecții. De fapt, de la Atena antică și până acum n-a existat și nu există nicăieri o societate care să nu aibă nevoie de corecții; de igienizare moral- spirituală. În România s-au strâns atâtea lucruri de îndreptat că înainte de a râde ar trebui să plângem.
Urmează…
Deconturi
Nu credeam la vremea aceea, a credinței nezdruncinate în bine și frumos, că ura dementă care a generat HOLOCAUSTul, care a ucis cele două fetițe și alți membri ai familiei Sarei, va mai ajunge să infecteze ființe raționale, să declanșeze porniri bestiale. Cum se vede, însă, de ceva timp infecția se reactivează, pas cu pas, în multe locuri din lume. Inacceptabil, și în țara noastră de când, nederanjați de autorități, extremiștii de la AUR au trecut de la amenințări fățișe la acțiuni agresive în lanț, programate.
Am fost teribil de impresionată când Sara mi-a arătat fotografia a două fetițe, verișoarele ei, în josul căreia scria „Au murit la Auschwitz”. Mai erau și alte fotografii în albumul de familie al prietenei mele, cu rudele ei care pieriseră în cuptoarele de la Auschwitz, însă imaginea fetițelor vesele, cu codițe, ținându-se după umeri, nu pot s-o uit.
Ne conduceam una spre alta când ieșeam de la școală povestind ore în șir despre visele noastre copilărești influențate puternic de impresiile lăsate de lecturi. La cincisprezece ani, Sara citise deja o căruță de cărți din biblioteca școlii, mai ales literatură universală clasică. Știa deja vreo trei limbi (română, maghiară, idiș) și învăța, de una singură, engleza. Dacă era lăudată pentru cunoștințe, pentru logica sclipitoare și pasiunea ei neobișnuită pentru cunoaștere, se apăra spunând că e tocilară. Când a dat peste „Capitalul” lui Marx a fost convinsă că acela e drumul căutat.
Vezi articolul original 570 de cuvinte mai mult
La o gală
Nemuritor și rece-
Luceafărul
a dispărut
într-o Gala-
-xie de gadgeturi războinice
Ce ușurare –
să scapi
de un ochi necruțător
poeziile se întrec în manifeste
seducătoare
cu organele la vedere
ca să-și revendice
drepturile cosmice-
demascând lumea slinoasă și rea
E nevoie de curaj să extragi
literele de succes dintr-un alfabet
încuiat
să-l lași pe syllabuss să-și prezinte
exponatele
Domnilor jurați
renunțați la cenzură
vă somează
Sexmeralda cu poalele-n cap
în fața muzeului Luvru
pământie de indignare
când nu-i băgată în seamă
Incendiatorii
Mișcările extremiste distrug, nu construiesc. Cum în peste trei decenii de la ieșirea din comunism sub lozinca reformării statului s-a construit puțin, scump și prost, buruienișul extremist a sufocat sistematic civismul. Neinteresați de realizarea unui sistem echilibrat dreapta-stânga autentic, diriguitorii politici post 89, secondați de o serie de intelectuali de vârf, profitând de o societate civilă anemică și divizată, au sărit direct la extreme, inducând din capul locului condiții favorabile nu reformării statului, ci declanșării unei corupții fără limite. Slăbiciunea statului, bucuria extremiștilor! Am fost martori la destule episoade explozive ca să știm că focul ăsta atinge un maxim după care se stinge relativ repede, lăsând însă distrugeri în urmă. PRM, UNPR au ars cu vâlvătăi câteva sezoane și s-au stins. Cât pe ce s-ajungă președinte al statului postcomunist fondat de Iliescu, Vadim a ieșit din istorie fără să lase nimic în urmă, în afara unor ieșiri zgomotos-caricaturale. Băncile vopsite de Funar s-au scorojit. Prelungirile extremiste de dreapta de la Budapesta, ale Jobbik și „Magyar Hajnal”, încă performează în secuime, pe la jumătatea lui Martie, în spectacole cu înghițitori de flăcări spre plăcerea unor tulburați. Și atât. Totuși, pericolul generat de alienații politici e de luat în seamă, mai ales când, sponsorizați de forțe ostile țării, reușesc să-și sporească semnificativ numărul adepților. Se întâmplă acum în România unde statul recent militarizat e atât de slab și de corupt încât pare întreținut din solda lui George Simion, a Șoșoacăi, a sateliților moscoviți ai lui Putin, cu ”binecuvântarea” unor prelați ortodocși, a potentaților din media, a interlopilor, infractorilor și mafioților politici autohtoni sub privirea părintească a serviciilor de forță. Un stat eșuat înseamnă chiar „aur” pentru piromanii din televiziuni și piețe! „Aurul” de care are nevoie AUR! Arafat a pierdut șirul morților de Covid. Puterea n-are timp să ia în serios pandemia. De jalnică notorietate, crizele Dianei Șoșoacă și vandalismele războiului cu „Certificatul verde”, acoperă valul de mânării ale coaliției. Derapajele extremiste din UE și SUA le dau curaj, autohtonilor. Pompierii par arși. Sau neputincioși. Uneori, se aude, chiar ei dau foc.
Grâul nu se mai vede de neghină
Avântul din urmă cu trei decenii, explozia de energie colectivă la prăbușirea dictaturii, s-au topit cu fiecare comemorare devalorizată de ipocrizia celor ajunși în funcții de decizie în loc să fie judecați pentru mistificarea criminală din decembrie ’89, ca și a profitorilor din preajma lor. Reluăm la nesfârșit, ca la șezătoare, istoria trecerii noastre prin răscrucea de atunci, reușind tot mai puțin să regăsim starea aceea indescriptibilă de incertitudine și teamă amestecată cu bucuria de a trăi dărâmarea sufocantului regim ceaușist. Cel mai trist lucru e că forța de atunci a fost anihilată chiar de poporul ieșit dintre ziduri în care credeam că avem o nesfârșită rezervă de solidaritate, imposibil de sfărâmat, cu care ne vom construi lumea. Confuzia, neîncrederea, deziluziile, apoi lehamitea, apatia, furia și dezbinarea au luat locul așteptărilor post decembriste. Un destin implacabil? Sau efectul imaturității unei societăți nevindecată de obediență, nepregătită să gestioneze libertatea venită peste noapte, pe de o parte, și al nemerniciei nomenclaturii comuniste și a juntei securiste pregătită să prade, pe de altă parte? Impostura regimului post decembrist fondat pe înșelăciuni și crime, culminând cu actul sinistru din Crăciunul ’89, a născut un stat malformat, corupt din start, destinat oligarhiei securist-postcomuniste. Energia însuflețitoare din ’89 s-a evaporat, a erupt, în schimb, corupția pârjolitoare, sub paza bine recompensată a comandamentelor puterii deloc dispuse să-și abandoneze prăzile securizate și să reformeze statul. Atitudinea noilor stăpâni față de viața cetățenilor nu s-a schimbat din decembrie 89 când victoria lor s-a măsurat în numărul uriaș de victime inocente. Au dovedit-o și la mineriada din 13-15 iunie 1990, ca și la mușamalizările din tragedia de la Colectiv, la represaliile asupra oamenilor pașnici din 10 august, 2018. Iar abandonarea cetățenilor în cei doi ani de pandemie, lăsați pradă morții din meschine motive politice a confirmat, dacă mai era nevoie, conduita lor iresponsabilă. Cele două părți n-au ieșit din paradigmele proprii. Societatea nu s-a înnoit, nici milițienii puterii. Atunci prădătorii s-au folosit de disperarea oamenilor și le-au luat țara, acum se folosesc de dezamăgirile și de ura cultivată în mințile lor, ca să nu le scape țara. Atunci credeam că suntem o mare de grâu în care câteva boabe de neghină nu contează. Acum grâul nu se mai vede de neghină.
Politizare&militarizare
Politizarea e cordonul ombilical care leagă actualul regim postcomunist de cel comunist. E legătura de familie prin care moștenitorii și lipitu(o)rile lor de pe parcurs au capturat, pas cu pas, statul. Din nefericire, mare parte din societatea noastră e atât de obișnuită cu anomalia asta încât o consideră normală. Mai cu seamă când între ocupanții prădalnici ai statului figurează și indivizi respectabili (în fapt, duplicitari) care legitimează nemernicia clanurilor corupte. Politizarea înseamnă restaurație. Antidemocrație. A ajuns PSD la butoane? Schimbă garniturile cu clienții casei. De la rectori, inspectori, directori, șefi de toate soiurile și calibrele până la femeia de servici. Organigrame întregi! Se întorc ceilalți? Fac același lucru. Gradul de restaurație e direct proporțional cu amploarea politizării. Politizarea, firul roșu preluat din comunism, a continuat neîntrerupt în cele peste trei decenii, printr-un traseu sinuos, cu o mică scădere în perioada Convenției Democratice -1996-2000, urmată de o amplificare uriașă imediat după revenirea lui Iliescu la Cotroceni cu Năstase premier. În deceniul lui Băsescu a mai slăbit, dar nu semnificativ. Însă cel mai grav salt restaurator s-a produs la prima invazie a USL, în 2011- 2013. Stricăciunile de atunci n-au apucat să fie reparate că, după șapte ani, a năvălit și mai acaparator,USL-2. Acum au aceiași oameni, pot controla tot. Prin politizarea masivă din trei direcții cu interlopizarea fățișă, plus (noutate!) militarizarea de siguranță, invazia actuală patronată de Iohannis a pus brutal țara sub bocancul unei făcături dictatoriale. Un golem pe cât de sinistru pe atât de slab, componentele sale lipite prin lăcomie bestială fiind din capul locului erodate de teama trădării, șantajelor, invidiei și a urii celor cel ce-l compun. Mai amenințător decât astea, imposibil de ținut în frâu, dezgustul public. Și aici, și în UE. Cu justiția autohtonă o rezolvă, însă cu cea din UE nu ține. De-aia vor Ro-exit. De-aia au în agendă ca punct prioritar intoxicarea pe toate căile a masei de manevră, să-i facă să creadă că Europa ne maculează „sfânta ființă a neamului”! Cu toată mobilizarea uriașă de forțe (partinice, mediatice, instituționale, servicii) răul conceptual le condamnă să se sape între ele, să-și dărâme capii pe măsura uzării lor, până-și vor nărui făcătura. Primii executați, cei mai detestați: Arafat, Cîțu, Iohannis. După ei, alții și alții. Vor culege ce-au semănat.
Up-date
Demisiile de onoare par un miracol după circul nerușinat la care am fost martori. Totuși, se întâmplă acum la PNL, după ce Violeta Alexandru a dat tonul. Tineri liberali părăsesc partidul.
Uselismul- limbajul deformării societății
Ca un vis din care am fost treziți cu brutalitate, libertatea noastră neașteptat de tânără, de frumoasă și plină de viață, din 2017 în 2019, trei ani de demonstrații anticorupție însuflețite prin accente ludice inspirate și umor, sub semnul solidarității, al năzuinței creative de edificare a civilității și spiritului comunitar- a rămas prea repede în umbră.
Acum e limpede că energia aceea luminoasă transmisă de sute de mii de oameni nu era suficientă pentru a angrena milioane de alți concetățeni, opaci, indiferenți sau captivi loialismului față de stăpânii cu care erau obișnuiți: nomenklaturiști, activiști, securiști, colaboratori, turnători, potăi din media. Față de lăcustele cu pedigree USL via FSN.
Vremuri cu porci
Tata a absolvit facultatea de mine și metalurgie a politehnicii București în plină rebeliune legionară. Îl deprima euforia sinistră a colegilor purtători de cămăși verzi și nu era dispus, ca etnic grec, să se plece în fața sumbrilor comisari ai guvernului Goga. Proaspăt însurat, luase calea munților Apuseni unde era nevoie de ingineri la minele de aur. Acolo sus, pe culmile domoale și liniștite de la exploatarea Gura Barza, nu ajunsese încă zgomotul și furia. Locuiau într-o căsuță pe un deal de unde coborau în vale, iarna cu schiurile și vara cu caii. Nu scăpase însă de front. După doi ani în prima linie, regimentul lui fiind decimat, se întorsese pe jos, bâjbâind pe drumuri necunoscute, mâncând verdețuri pe lângă garduri, orientându-se după soare și steaua polară. Se ferea de soldații nemți care se retrăgeau în devălmășie, trăgând și-n umbra lor de frică. Scăpase de unul ca prin minune. Un schelet în zdrențe, plin de păduchi, așa arăta când dăduse ochii cu mama. Da’ ajunsese acasă, în locul acela binecuvântat. Și-a revenit repede și a reînceput munca, intrând, ca mai-nainte, zi de zi, în mină. N-ar mai fi plecat de la Gura Barza deși într-o dimineață o bucată prăbușită din peretele minei îi sechestrase înăuntru. Până la căderea nopții, din fericire, ieșirea a fost deblocată. În trecutul minei se întâmplaseră și alte evenimente, unele cu adevărat grave.
Lângă căsuța de pe munte își încropiseră o mică gospodărie unde cultivau verdețuri. Creșteau și câteva păsări și animale. Pe neașteptate a intervenit însă ceva care le-a spulberat liniștea. Cu rănile încă nevindecate după război, România intrase în alt regim sumbru. În socialismul diriguit de sovietici. Unde se înstăpânește dictatura, apar delatorii. Iar unde-s delatori, se isprăvește libertatea. Se face praf solidaritatea, dispare încrederea în comunitate. Creșteau doi porci în gospodărie. Unuia îi spuneau Hitler, celuilalt, Stalin. Cineva reclamase delictul. Viitorii mei părinți n-au așteptat să fie luați la întrebări. Și-au strâns în grabă câteva lucruri, au părăsit gospodăria și s-au mutat în centrul țării. La Sibiu. Dar nici n-au ajuns bine, că tata a și fost încartiruit, pentru încă doi ani, la o unitate militară din proximitatea orașului.
Găsiseră o locuință convenabilă într-o casă îngrijită, pe o alee liniștită, nu departe de centrul orașului. Frau Zimmermann, proprietăreasa, le închiriase un mic apartament la parter. Era văduvă de război. Gospodină harnică și pricepută. Războiul se îndepărtase. Treptat, devenea amintire. Frau ținea în fiecare joi a săptămânii tradiționalul Krantz, cu prietenele, în salonul de la etaj. Invitatele savurau dulciuri, lăudau gazda și-l slăveau cu voci guturale pe neînvinsul Fuhrer.
În absența tatei, mama învățase să se descurce cu foarte puțin. Plătea chiria, își drămuia mâncarea, își repara hainele. Îi plăcea să brodeze bucăți de material rămase din rochiile vechi. Îi plăceau și lui Frau Zimmermann șervețelele acelea brodate. Mama îi dăruise un set și primise în schimb un cupon vechi de stofă de lână. Ajungea pentru un taior. I-l cususe o croitoreasă din cartier. În timp ce-i retușa costumul nu-și putea desprinde privirea de la portretul care domina peretele din fața ei: generalisimul Stalin- cu mustață, în uniformă.
KWI
Prizonier al nefericitului său complex de superioritate, KWI a crezut în egolatria lui că ne face o mare onoare acceptând să fie președinte. A demonstrat asta pe tot parcursul celor șapte ani în care a funcționat ca o hologramă creată de servicii, nu ca lider ales conștient de obligațiile de președinte de țară. Suspiciunile privind legalitatea manevrelor sale în cele trei mandate de primar și de șef al FDGR pentru retrocedarea unor importante clădiri de instituții și imobile locative din Sibiu n-au stârnit până acum interesul forurilor abilitate. Prin media au mai răzbătut informații dar nu știu să existe o investigație oficială. Sub protecția corupției transpartinice se pot aranja multe lucruri bine făcute și la nivel local. Și aici ar fi de căutat un motiv al nevoii sale obsesive de a a controla justiția.
E normal ca grija asta veche să-l sâcâie ca o durere de măsea, mai ales din momentul anulării în instanță a actelor de proprietate considerate frauduloase prin care a pierdut și a doua casă din centrul istoric al Sibiului (proces declanșat de reclamația unui chiriaș sas!) Preocuparea excesivă pentru loisir și bunăstare personală nu l-a eliberat. Și nici manevrele prin care, ajuns președinte, a făcut din ANI o instituție aproape lipsită de relevanță. Doar jongleriile prin care a salvat legile justiției mutilate de PSD și eliminarea lui Kovesi și Lazăr înlocuiți cu Licu, Scutea, Hossu să-i fi adus un pic de liniște.
Dezinteresul constant față de problemele interne ale țării n-aveau cum fi compensate de preferința vădită pentru amicii lui de afară din Austria, Luxemburg, Germania. Oare cât de benefice pentru țară și cât de profitabile pentru el și ai lui?
Și ce ar putea consilierii să-i spună unui asemenea om? Că e inacceptabil să nu acorde atenția cuvenită valorilor culturale ale poporului care l-a ales președinte? Că un președinte navetist care-și face program de lucru maxim trei zile pe săptămână, de marți până joi, s-a pus din capul locului în imposibilitatea de a face lucruri (bune) necesare pentru țară.
Această ”altfel de politică” nu putea avea alt traseu și alt deznodământ. Dar putea stârni mai din vreme îngrijorările (ca să cităm din refrenele președintelui) și luările de poziție ale celor care se vor reperele nației. Ați văzut, cumva, așa ceva?
În schimb, apologiile infantile și loialismul ridicol (din lipsă de stimă de sine, din interes sau din snobism) își făcuseră loc până și în repertoriul unor protestatari. Scena civică e demult ocupată de cafteli politice, abureli ideologico-religioase, de servilism grețos, de acceptări tăcute conforme cu obediența tradițională. inclusiv din partea unor personaje respectabile.
Așa ne-am trezit buimaci nu între două rele ci între două catastrofe, una căreia îi vedem mult prea târziu, efectele dezastruoase, cealaltă gata de a pune capăt destinului nostru de țară europeană. Prima, salvarea de suspendare/demitere a generatorului de crize de la Cotroceni, a doua, pro-demitere, inițiată AUR, victoriosul gropar al României civilizate. Adulată până de curând, holograma prezidențială nu e doar opera serviciilor ci și capodopera celor două guverne peneliste, Orban și Cîțu. Orban, care i-a clădit soclul, Cîțu, care i-a făcut statuie. Din lut mocirlos. Capodopera lor căzută, odată cu statul eșuat și cu reformele, în războiul glorios contra țării, pentru recucerirea pozițiilor de putere în mafia transpartinică.
Neîntrerupta ofensivă asupra justiției
Ce nevoie l-a determinat pe președinte să-și pună în joc statutul, și bruma de autoritate cu care mai ținea proștii în bănci? Să declanșeze o criză în care rezultatul e lose-lose pentru toate părțile implicate? Pentru actanți ca și pentru victime? Oamenii au nevoie rapidă de răspunsuri. În memoria colectivă refrenul „STAȚI LA LOCURILE VOASTRE” e declanșator de tsunami. Indiferent de forma în care e livrat.
Regresul politic, moral, cultural, degradarea vieții din ultimii șapte ani desfășurați sub lozinca prezidențială „altfel de politică”, toate astea au fost permanent acoperite, de către scutierii înaltului personaj cu scuze hilare:
– are consilieri slabi (de parcă i-ar fi impus cineva!)
– are un plan B, veți vedea (l-a văzut cineva?)
– e un om corect, respectă legea (fărădelegea!)
– vinovată de fraudă e nevastă-sa, el, săracu, n-a știut ce semnează.
– și ce atâta vorbă, se compară căsuțele lui cu palatele lui Dragnea?
– e prost (scuza asta duioasă a funcționat cel mai bine)
Felul brutal în care coaliția a fost făcută praf și țara împinsă în criză nu-i ceva nou. Precedentul s-a petrecut în 2007 când premierul Tăriceanu s-a „răzgândeanu” și a exclus miniștrii PD spărgând coaliția pentru a scăpa de Monica Macovei, considerată persona non grata de mafioții politici.
Rămas minoritar, executivul Tăriceanu a guvernat țara până-n 2009 cu sprijin la două capete, PNL și PSD (cum recunoscuse cu cinism, mentorul lui, Patriciu). În 2007, ca să vezi întâmplare, au intrat bani grămadă în primăria Sibiului, devenită, în tandem cu Luxemburgul, capitala culturală europeană. Premierul Tăriceanu a fost răsplătit cu titlul de cetățean de onoare al urbei. Cu trei luni înainte de încheierea mandatului, invincibilul Tăriceanu și-a mituit clienții din teritoriu cu niște milioane din vistieria guvernului.
Și, ironie a destinului, azi, 7octombrie când scriu textul ăsta, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu poate fi judecat în dosarul în care este acuzat c-ar fi primit 800.000 de dolari mită.
Criza din 2007 însă n-a fost girată de președintele în exercițiu. Asta e marea diferență față de ce se petrece acum. Că după al doilea mandat Băsescu s-a răzgândit și el intrând în plutonul anti-justiție (anti Macovei, anti Kovesi) nu era previzibil la data aceea și nici în următorii 5 ani.
După mazilire, Monica Macovei a apărat statul de drept din poziția de euro parlamentar, între anii 2009- 2013.
Iar L.C. Kovesi a reușit de una singură să parcurgă un drum extrem de dificil la capătul căruia, spre stupefacția faunei politice din țară, în 2019 a fost confirmată drept prima procuroare șefă europeană.
10 ani după scoaterea din cărți a Monicăi Macovei de Tăriceanu, 3 ani după demiterea d-nei Kovesi, președintele Iohannis l-a executat la fel de brutal și pe Stelian Ion, ministrul USR al justiției, adăugând încă un act de supunere mafiotă față de comandamentele corupției sistemice.
Elementul comun al acestor crize sistemice, limpede ca lumina zilei, e respingerea prin orice mijloace a reformei&reformatorilor Justiției.
Iar L.C. Kovesi a reușit de una singură să parcurgă un drum extrem de dificil la capătul căruia, spre stupefacția faunei politice din țară, în 2019 a fost confirmată drept prima procuroare șefă europeană.
10 ani după scoaterea din cărți a Monicăi Macovei de Tăriceanu, 3 ani după demiterea d-nei Kovesi, președintele Iohannis l-a executat la fel de brutal și pe Stelian Ion, ministrul USR al justiției, adăugând încă un act de supunere mafiotă față de comandamentele corupției sistemice.
Elementul comun al acestor crize sistemice, limpede ca lumina zilei, e respingerea prin orice mijloace a reformei&reformatorilor Justiției.
Ca și pe vremea lui Ceaușescu, cu sau fără dosare, biata nomenklatură penelistă aplaudă în genunchi.
Până la urmă, vor ieși la lumină și motivele, pe persoană fizică, ale fricii de justiție, sursa răului provocat acestei țări.
––––––––––––––-
https://www.reporteris.ro/iasi/justitie/item/109527-%C3%AEccj-c%C4%83lin-popescu-t%C4%83riceanu-poate-fi-judecat-%C3%AEn-dosarul-%C3%AEn-care-este-acuzat-c%C4%83-ar-fi-primit-800-000-de-dolari-mit%C4%83.html?fbclid=IwAR3aKUTBjljQ_ZPNlxAhzf7VbTjaECSX-M41bSgWQSvLwhkKiUJAjrfWs8I
––––––––––––––-
https://www.reporteris.ro/iasi/justitie/item/109527-%C3%AEccj-c%C4%83lin-popescu-t%C4%83riceanu-poate-fi-judecat-%C3%AEn-dosarul-%C3%AEn-care-este-acuzat-c%C4%83-ar-fi-primit-800-000-de-dolari-mit%C4%83.html?fbclid=IwAR3aKUTBjljQ_ZPNlxAhzf7VbTjaECSX-M41bSgWQSvLwhkKiUJAjrfWs8I
Blazonul unui naș din est
În plină catastrofă pandemic-umanitară în statul pe care-l conduce, slujit de un partid (al lui), de un guvern (al lui) și de o echipă câștigătoare (tot a lui) Supremul a atins maximum de glorie. Cel puțin cât înălțimea statuii celebrului fost guvernator al Transilvaniei istorice. Cum tocmai i-a eșuat statul (ghinion!) avea nevoie de un premiu care să-l propulseze în galeria marilor oameni de stat europeni. L-a primit și pe ăsta. La țanc! Cu laude și aplauze. Cine a mai reușit așa performanță? Cu mărețul Brukenthal turnat în bronz onorându-l forever, cu sclipicioasa medalie Charlemagne la gât, și-a lustruit blazonul nobiliar (sau imobiliar?) Un naș din est, glorificat de neamuri din vest. În sfârșit, e momentul să scape și de brelocul Cîțu. Că un popor prost și needucat nu-l stimează la înalta lui valoare, nu mai contează. Nu-l merită. Acum a aflat și Europa .
Laudele deșănțate produc monștri
După șapte ani, s-a petrecut, în sfârșit, demistificarea mega-succesului fabricat al alegerilor din noiembrie 2014, repetat în măsură mai mică în 2019. Un dezastru pentru o țară care avea nevoie ca de aer să scape de dinozaurii fesenisto-comuniști! Dar de unde atâta orbire? Faptul că am votat, într-un context restrictiv (dirijat astfel), un președinte, nu obliga să fie și preamărit! Reflexele totalitariste însă, imprimă și-acum multora o obediență dezgustătoare. Nu mă refer la cohorta de lingăi obișnuiți să-și găsească rostul în slugărirea tartorilor vremelnici ai societății. Ăștia-s nelipsiți ca omizile din livezi. Și nici la mărunții oportuniști, la vânătorii descurcăreți de relații profitabile! De la sterilul ăsta care parazitează endemic bunul simț civic, n-ai ce aștepta! Mai trist e că, ocupată cu ea însăși, mare parte din intelighentia societății nu s-a sinchisit că turma e împinsă în șanț. Asta nu e problema ei! N-a protestat față de derapajele anti-democratice ale mult lăudatului președinte instalat la Cotroceni la finalul anului 2014 și devenit iute discreționar. Dezinteresul față de țară, numirile scandaloase în justiție, deciziile favorabile corupților, trecerea cu vederea a sălbăticiilor petrecute în 10 august, sprijinul acordat marilor evazioniști etc n-a contat pentru lumea bună arondată diverselor centre instituționale de putere penelistă, inclusiv universitare. Puținii jurnaliști nealiniați, ca și alte câteva persoane publice, cu respect pentru societate și profesiunea lor, care au semnalat constant prejudiciile aduse statului de abuzurile camarilei conducătoare n-au avut ecou. Voci în pustiu! Și-atunci de ce ne mirăm că o societate întreagă, la dispoziția unui personaj recrutat pe criterii useliste, urcat în cea mai înaltă funcție în stat, împodobit ca un pom de crăciun, susținut de niște clovni politici siniștri, a dat cu capul în gard?
Fețele răului
De regulă, oriunde în lumea democratică, la fiecare rundă de alegeri, dezamăgit de răul în funcțiune, electoratul aleargă spre răul mai mic. Pentru că formațiunea ideală, proiectul genial, ideologia absolută nu există. Democrația nefiind perfectă, cum nici societățile n-au cum fi, poate lesne eșua dacă nu e apărată de pericolul utopiilor. Iar asta presupune existența unui electorat responsabil, capabil să aprecieze dacă și în ce măsură, structura politică căreia i-a încredințat, temporar, exercitarea puterii în stat, și-a îndeplinit misiunea.
Ceea ce deosebește din capul locului democrația noastră originală de balansul democratic normal enunțat mai sus e că aici cele două rele și anexele lor fac corp comun. Sunt unul și același. Un Ianus clocit în decembrie ’89, rămas trei decenii cu buzunarele, ghearele și burdihanele lipite. Așa a absorbit dubla Godzilla tot ce-i dădea greutate politică, așa a înghițit tot ce-i asigura forța economică, financiară, mediatică. Neavând alternativă, cu statura sa plăpândă democratic, cetățeanul nostru s-a mulțumit cu rolul de figurant, de prost util sau de șmecher prost, în comedia absurdă a alegerii între cele două rele de nedezlipit. În felul ăsta, la fiecare macaz electoral, Golemul politic înhață potul cel mare. Cu o față sau cu cealaltă Pentru monstrul PERFECT, micul USR+, odrasla imperfectă, scăpată-n scenă din greșeala cerberilor statului captiv, e răul absolut care trebuie anihilat cu orice preț.
Cianură+politicianism= LOVE
Poate v-amintiți siguranța cu care „profetul din Dămăroaia” aprecia în ianuarie ’90 incapacitatea poporului, de a pricepe exercițiul democratic. „Abia peste 20 de ani <stupid people> va intelege ce e democrația~, zicea atunci, rânjind disprețuitor, don profesor Brucan.
Israel sub Netanyahu
Netanyahu, cel mai longeviv premier israelian, e socotit de mare parte a evreilor un scut de neînlocuit în fața organizațiilor teroriste islamiste. Motivată până la un punct, în atmosfera tulburată de războiul perpetuu din zonă, percepția, întreținută de frecventele atentate, îl readuce periodic în funcția de prim-diriguitor.
În ciuda acuzelor de corupție care-l fac indezirabil pentru o parte a electoratului israelian, „super-scutul” Trump i-a întărit poziția când cu jocul politic de-a mutarea ambasadei; și a lăsat și ceva rezerve de „gaz” la o adică.
Odată cu căderea protectorului de peste ocean, aura lui Netanyahu a pălit, protestele civice ale israelienilor provocate de învinuirile nerezolvate de corupție la adresa sa au reizbucnit.
Situația lui politică e pe muche de cuțit, nereușind nici până acum să-și legitimeze un guvern.
Iar ultima speranță de supraviețuire politică vine, cum se vede, tot pe fondul faimei sale de scut în momente de acutizare a amenințării islamice.
Dar situația explozivă în extindere de acum e mult mai periculoasă decât în alte momente critice din istoria recentă. Mult diferită de pildă, de conflictul sângeros între localnici arabi și armată de pe muntele Har Homa din Ierusalimul de Est, provocat de demararea construcției unei colonii evreiești ca urmare a deciziei din februarie 1997 a lui Ariel Sharon, ministru construcțiilor în primul guvern Netanyahu.
Au urmat multe alte conflicte de-atunci, însă acela a însemnat prima mea luare la cunoștință cu realitatea cotidiană din Israel, într-o lună martie încărcată de ciocniri și atentate pe fondul veselei sărbători de Purim.
Haifa, început de martie 1997. Eram la prima ceașcă de cafea a zilei planificând ieșirile în peisaj, când, pe postul în limba română al radioului din bucătăria gazdelor mele, știrea despre ciocnirea unor localnici arabi cu comandoul israelian al ministrului Ariel Sharon întrerupsese programul matinal.
Generalul-buldozer, cum era alintat, altfel un erou incontestabil, emblematic, al Israelului, odată ajuns ministru, a adăugat memorabilelor sale acte de curaj în războaiele pentru apărarea tânărului stat Israel atacat de vecini, măsuri ofensive ale căror efecte au generat mari controverse. Nu toți evreii le socoteau bine venite.
„Ierusalimul a fost și trebuie să rămână capitala sacră a Israelului și a lumii”, izbucnise, într-un acces de revoltă, soțul prietenei mele din liceu, un om deosebit de blând, cultivat și credincios, descendent al unei familii rabinice din vestul României.
Atunci fusese un conflict local, acum e un conflict cu un uriaș potențial de amplificare, greu de controlat.
Pericolul vine nu doar din partea teroriștilor Hammas și Hesbollah, ci și de la revolta arabilor pașnici din marile orașe israeliene, în proporție de 20 procente raportată la totalul populației.
Asocierea premierului cu fundamentaliștii ortodocși face situația și mai inflamabilă.
În plus, parcă nu era destul, evenimentul toarnă gaz peste antisemitismul deja activat, pe ici pe colo, mai în toată lumea.
Situație extrem de critică în care, Netanyahu, asemenea unui pompier amenințat că-și pierde postul, apreciază pericolul prin perspectiva interesului său de a supraviețui politic.
Problema e că în situația de acum, sunt nevoiți să-l susțină sperând că va reuși. Nu există altă soluție.
Reforma d-lui Cîțu
Delegarea unor funcții civice unui comandament militar, mituirea presei, sinecurile și relațiile transpartinice, inflația de consilieri din guvern, comportamentul dictatorial al premierului în raport cu partenerii de coaliție, toate astea dovedesc slăbiciune. Și prostie. O putere obsedată de control e incapabilă să conducă în beneficiul societății. Se știe culpabilă. Nu poate reforma nimic. Dimpotrivă. Caută să amplifice homeostazia sistemului bolnav. Cum se întâmplă, de pildă, acum, în sistemul de sănătate a cărui stare se agravează. Reformarea unui sistem e imposibilă fără diagnoză. Fără identificarea „bolilor”cronicizate ale sistemului, a cauzelor lor. Când aceste acțiuni sînt împiedicate de la vârf, înseamnă că acolo e buba! O corupție sistemică răscolită cât de puțin stârnește reacții de o agresivitate direct proporțională cu gravitatea bolii sistemului, așa cum a dovedit-o demiterea brutală a ministrului Voiculescu și a epidemiologului Andreea Moldovan. Tabloul e limpede deși nu e complet. După dezvăluirile ministrului demis, făcute în condiții de ostilitate inacceptabilă a „anchetatorilor” din tribunalele TV, după ce-au mai scos la iveală puținii jurnaliștii de investigație, ar trebui să urmeze și alte date de care e nevoie pentru a reforma sistemul. Dar cine să se încumete într-un stat captiv păzit de o presă (aia cu pedegree!) în fază avansată de jigodism?
Cele câteva luni în care specialii&familiile lor, în locul bătrânilor și persoane cu afecțiuni cronice a căror imunizare era prioritară, au beneficiat de vaccinare preferențială în centre secrete au dus la infectări și decese ale unor oameni din grupa respectivă de risc. Ca și în cazul Colectiv, familiile care au suferit din cauza acestui abuz politic ar trebui să se asocieze și să ducă problema în justiție. Măcar atât.
La Seminarul organizat de DNA în Mai 2018, pe tema corupției din sistemul sanitar, Laura Codruța Kovesi avertizase că sistemul are vulnerabilități majore din cauza corupției și a fraudelor în cinci domenii:
1 achiziții publice,
2 servicii medicale,
3 bugetarea unităților spitalicești,
4 accesul personalului în sistemul medical și
5 autorizarea farmaciilor.
În cele aproximativ 100 de zile cît a fost lăsat să conducă ministerul sănătății, Vlad Voiculescu a demarat un program axat exact pe vulnerabilitățile consemnate în raportul DNA.
1 A pus la dispoziția spitalelor 50 de milioane de euro, bani europeni, împreună cu Cristian Ghinea, pentru ca managerii din spitale să vină cu proiecte și să-și remedieze toate deficiențele; –
2 A dat OUG 12/2021 pentru transparentizarea achizițiilor publice din sănătate pentru a elimina corupția din sistem;
3 A adus la conducerea CNAS un om integru, cu doctorat în UK;
4 A scos la concurs toate posturile de director general ale caselor județene de sănătate
5 Pregătea transparentizarea totală, astfel încât fiecare asigurat să poată cheltuielile pe care CNAS le-a făcut pentru el;
6 În iulie urma scoaterea la concurs a posturilor de manager de spital;
7 Eliminarea plafonului la norma de hrană din spitale, acesta rămânând la latitudinea managerului de spital;
8 Devoalarea centrelor secrete de vaccinare;
9 Stoparea banilor către presă;
10 Suplimentarea paturilor ATI până la 1687;
11 Crearea liniei de sprijin psihologic pentru persoanele afectate de pandemie
12 Înființarea acelui ombudsman, un fel de avocat al poporului pentru pacienți.
13 Elaborarea programulului prin care se asigură 3.4 mld euro pentru construcția de spitale noi prin PNRR
14 Asigurarea prin Banca Europeană de Investiții a echipelor de constructori, proiectanți, arhitecți
15 Se aflau în evaluare șefii de la DSP, urmând schimbarea lor
16 Pregătea scoaterea la concurs a șefiei INSP
Stoparea bruscă a acestui program prin demiterea ministrului, „o vitejie istorică” a premierului Cîțu! Aparatul de partid s-a mobilizat imediat și a activat echipele de intervenție rapidă, hârșite în împrăștiat mizerii, la unison cu televiziunile și site-urile de presă, plătite sub pretextul promovării măsurilor de combatere a pandemiei. Mituirea presei, un pact execrabil al statului cu Mafia, o pată de neșters în CV-ul PNL, are efecte durabile. Seară de seară câteva televiziuni, Trustul Antena 3 (cel mai bine răsplătit) RTV, Realitatea, își bat joc nu doar de captivii pe care-i droghează mediatic ci și de tătucul guvern de vreme ce le face reclamă doamnelor Șoșoacă, Groșan, Alberts și altor personaje promovate mediatic care obstrucționează sistematic lupta medicilor cu pandemia, promovînd conspiraționismul, antivaccinismul.
Răfuieli în casa de cultură
Destui scriitori, poeți, artiști sunt cunoscuți nu doar pentru operele lăsate posterității ci și pentru unele comportamente scandaloase și obiceiuri bizare neconforme cu normele. Cum azi transparența e mai mare ca oricând, totul se descoperă despre oricine. Viața lor s-a dus, operele lor, ale celor mai buni, trăiesc, inspiră și îmbogățesc spiritual.
Așa e bine și normal. Prin urmare, nu e nicio problemă dacă unii se dau în stambă acum dezvăluindu-și reciproc părțile umbrite sau vulnerabile, la prețul zilei. Proba timpului va decide. Mai ales de când inflația de veleitari crește exponențial, invers proporțional cu durabilitatea mărfurilor lor.
Semnificativ ar fi dacă, abandonate de public și lipsite de susținerea securist-revoluționară, soap-operele să cerșească atenție în piața publică fără ca cineva să vrea să le ardă.
Din fericire, realizările culturale de incontestabil folos pentru memoria colectivă și calitatea generațiilor viitoare vor dăinui.
Am putea uita toate astea dacă…
Vechile idolatrii politice lasă urme de nevindecat în mintea mărșăluitorilor fanatici care se întorc, de câte ori scapă din casa rațiunii, pe vechile drumuri de glorie. Săracii, nu pot pricepe că bătrânii idoli s-au trădat și i-au trădat prăbușindu-se rușinos. În mințile lor ideologizate, ocupă același loc. În străfulgerările lor de luciditate, fac crize de ură și invidie față de cei pe care-i consideră vinovați de uzurparea tronului zeităților politice adorate. Alzheimerul politic îi ține încuiați în fața icoanelor unor foști țăcăniți odioși, dictatori cărora le-au pus la picioare ființa lor sau, mai aproape de prezent, a unor prezidenți găunoși care n-au adus nimic bun țării. Cel mai tragic prizonierat e al minții. Nicio realitate nu-l poate elibera.
Dar asta nu e singura problemă a realității în care trăim. Poziționarea radicală a unui nucleu reprezentativ al reperelor noastre culturale e și ea ciudată. Spre deosebire de intelectualii occidentali- profesori, artiști, scriitori- acuzați pe la noi de stângism- (deși cu unele excepții, acolo nu se poartă obsesiile ideologice) în România post 89, o serie de personalități culturale s-au fixat la dreapta extremă generând un curent social-cultural intolerant, agresiv chiar pe alocuri. Au trecut, bătăioși, la operarea literaturii ante-decembriste, au epurat pe criterii ideologice și ce trebuia (maculatura dedicată PCR și autorii ei) dar și lucrări discutabile pe care le-au lipsit de orice șansă de a mai fi criticate măcar, odată ce au fost aruncate la groapa cu deșeuri cu autorii lor cu tot, găsiți vinovați de a fi plătit cotizația la BOB. „Tăiat cu o lovitură coada câinelui”- vorba unor liberali pur sânge comunist născuți din emanațiile revoluției! Chiar și scrieri mai vechi, neagreate stilistic sau nebăgate în seamă de nucleul mega influent al noilor activiști culturali, anti-comuniști, au fost marginalizate, practic pierdute. Dar au realizat și ceva remarcabil, reînviind cultura interbelică interzisă de comuniști. Eliade, Cioran, Noica și alți creatori de opere de valoare recuperați după lungul exil impus de primitivismul cultural instalat după 1944. Bijuterii neprețuite de familie literară și-au găsit locul cuvenit în biblioteci și librării, în minți și suflete, îmbogățind patrimoniul spiritual național. Mare discreție însă, în privința apartenenței și contribuției acelorași personalități culturale din perioada interbelică la ascensiunea fascism-legionarismului, a regimului care a practicat crima politică și a pus capăt libertăților democratice înainte de ocupația comunistă. Amnezie acceptată tacit, subiect evitat. Atins pe ici pe colo, în scrieri de nișă, puțin cunoscute publicului larg, sau în cercuri restrânse. Radicalismul de dreapta al noilor și înverșunaților activiști culturali nu avea lipsă de dezvăluirea și disecarea unui subiect, pentru ei, inconfortabil.
Am putea uita toate astea dacă n-am fi asistat la aderarea unor concetățeni la extremismul occidental de extremă dreapta, inclusiv la cel din țara visului american eșuat tragic în acest ianuarie în cel mai grotesc mod cu putință. Dacă n-am asista acum, la resuscitarea ideologiei religios-belicoase a cămășilor verzi din interbelic suprapuse realităților turbulente actuale; dacă n-ar fi ieșit, din neantul istoriei, AUR, partid conservă de teorii naziste și comuniste, de troglodism cultural, de naționalism religios feroce, de radicalism pernicios. Dacă n-am constata cum, indivizi primitivi, cu o educație precară, ajung să împărtășească aceleași umori cu personaje respectabile din mediile culturale. Neconștientizate, minciunile, inclusiv cele prin omisiune, catalizează noi valuri de minciună și impostură, copleșind societatea cu maladii greu de anticipat și de vindecat. Reacția la ANTI este tot un ANTI, tot distrugător, cu semn opus. Neînțelegerea acestui mers sisific în spirală duce la un capăt istoric în care spirele, ajunse identice, aplatizează lumea într-un egalitarism al răului.
Casa Albă, Casa neagră.
Previzualizează într-o filă nouă
Divizați după patru ani de megalomanie trumpistă, americanii își regăsesc spiritul comunitar dovedind că fac parte dintr-un popor tânăr, rațional, dinamic, care-și respectă instituțiile și libertatea. Patriotismul constituțional al celei mai democratice țări din lume ține laolaltă populația fondatoare, împreună cu descendenții sclavilor africani și emigranți de pe tot globul. Mă întreb de ce atâția români americanizați au făcut adicție la trumpism mai mult decât americanii originari din țări europene democrate? Poate fiindcă au în genele lor psiho-sociale aversiune față de comunismul pe care l-au trăit? Dar nu și pentru că, în același timp, simt nevoia de un tătuc extremist, cu spirit dictatorial din extrema opusă stângii de care au fugit?
Nu prin același gen de adicție se fac acum remarcați și unii intelectuali autohtoni de dreapta care în pofida justificărilor, s-au marginalizat? Și, ca să-și păstreze blazonul, s-au retras în separeurile ideologice ale unor milițieni extremiști cultivatori de ură? După ce au vituperat, inutil, împotriva omului nou făcut de comuniști care s-a dat cu lichelele, a poporului prost, după ce și-au pierdut treptat adularea publică, rămași cu prea puțin susținători din liota zeloșilor snobi care citau din ei ca din sfinții părinți, ce să facă? Decât izolați, e bine și într-o sectă ideologică sub blazonul unui idol pe calapodul lor, iubitor deopotrivă de arme și de Dumnezeu, cu prozeliți îndoctrinați care-i laudă sminteala menținând paranoia și triumfalismul schizoid din jurul lui. Cum însă, se isprăvi și cu marele Trump, temându-se să n-ajungă într-un azil fundamentalist lugubru, nu le rămâne decât să emigreze pe alte planete social media.
Gâștele dichisite ale tușei Floare (1)
Inspirată de întâmplări reale.
Publicată în antologia „Din inimă pentru inimă”, Editura Ispirescu 2020, București.
– …plus bani pentru renovarea bisericii, poate și pentru părculețul din față… Ar fi păcat să ratați așa o pleașcă, își încheie mesajul trimisul de la județ.
– Așa-i maică, ar fi bine să ajutăm biserica, că și biserica ne ajută… Baba Floare își făcu câteva cruci și, înainte de a ieși, băgă niște bănuți în cutia milei.
Sătenii, însă, nu păreau convinși. Mai zăboviră un pic la poarta bisericii sperând s-apară preotul. Popa Avram întârzia, cine știe ce mai avea de vorbit cu omul de la partid, așa că nu mai pierdură vremea și se împrăștiară care încotro, la treburile lor.
Spre seară se adunară la nea Gheorghe pe terasă, nerăbdători să reia subiectul, profitând că turiștii încă nu dăduseră năvală în sat și pensiunea era aproape goală.
– Eu zic că popa nost’ n-o să se învoiască. Îi tânăr și încă n-a luat mirosul banului.
Nea Gheorghe știa…
Vezi articolul original 413 cuvinte mai mult
DRUM DEVIAT
Motto „Creștinismul este o afacere în mâinile acestor creștini profesioniști”
(umorist american)
Joi, 6 septembrie 2018, Sibiu. Din centrul urbei răzbat voci amestecate la megafoane. Nu știu despre ce e vorba, sunt curioasă. Ajung pe Bălcescu în plină paradă a grupurilor de tineri ortodocși în cămăși albe însoțiți de preoți, în sutane negre, cu pancarte numerotate, și date de identificare. Senzație de teatru popular. Mii de tineri entuziaști din toată țara și din lume cu steaguri. Chișinău, Europa de Nord, de Sud, Bulgaria, Africa, Cipru, SUA. Mărșăluind pe ritmul melodiei „Treceți batalioane române Carpații”, delegația ortodocșilor din Africa aduce o notă de exotism.
Plăcut! Ceva între defilările de1 Mai muncitoresc dinainte de 89 și spectacolele stradale colorate ale Festivalului Internațional de Teatru. Îmi trec prin cap vagi frânturi din istorisiri auzite și citite despre marșurile exaltate ale cămășilor verzi prin târgurile patriei acum o sută de ani, care au atras mii de tineri cu flamuri și cruci.
Organizare impecabilă. În Piața Mare își face apariția patriarhul Daniel în persoană. Urcă pe scenă împreună cu notabilități religioase și politice din capitală și din Sibiu. IPS Streza, primar Astrid Fodor, ambasador Emil Hurezeanu, reprezentanți ai armatei,Trinitas TV șa. Finanțare generoasă din bugetul local (aflu ceva mai târziu).
IPS Streza e și cel care a inițiat campania de susținere a referendumului pentru familie. Preoții plasați de el în structurile politice locale au pus în practică propaganda, conform indicațiilor, în toate bisericile. Mantra cu „homosexualii care ne vor fura copiii”, adaptată după cea dinainte de 89, cu „pocăiții care fură copii” fiind, pe perioada campaniei, inclusă în predici. Din grijă pentru familie, Înalt PreaSfinția Sa și-a plantat și copiii în funcții la Facultatea teologică.
Cuvântări gonflate, discursuri caragialești. Nu lipsește nimic. Întrunire pioasă la Sala Transilvania. Conferințe, Laudatio în cerc, recitări din poeți legionari. Plus corolarul, spectacolul magnet pentru tineret (Dan Negru, Andra, Junii Sibiului). Câteva sutane se furișează la păcănele. Presa e la datorie. Prin ganguri, se fumează și se bea.
Mai mult despre Întâlnirea Tinerilor Ortodocși la Sibiu, în 2018, aici:
Te pui cu popii? | Să Fie Lumină (safielumina.ro)
UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ
IESE AUR.
Sub impresia festivalului ortodox, recitesc articolul „ Cum au ajuns prietenii lui Putin și fondatorul Noua Dreaptă să formeze Coaliția pentru Familie (vice.com), publicat în noiembrie 2016, despre convergența acțiunilor bisericii ortodoxe ruse încurajate de Putin, și a celor evanghelice americane din sfera lui Trump, pentru (re)încreștinarea politică a planetei sub pretextul salvării familiei. Inclusiv în România.
„Kremlinul luptă să își recupereze zonele de influență și chiar teritorii asupra cărora emit pretenții pseudo-istorice. Unele fronturi sunt reale, cum a fost Crimeea sau cum sunt cele din Ucraina, Transnistria, Georgia, iar mai nou Siria. Altele sunt mai degrabă abstracte, iar atacurile nu sunt armate, ci de natură cvasi-spirituală și pretins-culturală. Paleo-conservatorii din SUA vor reinstaurarea unei ordini vechi, fără un stat angajat social și fără emigranți. Un model pe care vor să-l exporte în lume, nu prin război, ci sub pretextul tradiției și al religiei creștine”.
„Congresul Mondial al Familiilor (WCF) este o organizație care a preluat rolul de punte între propaganda rusească și cea fundamentalist-religioasă din SUA. Organizația asta strânge sub egida sa cam tot ce reprezintă forțele antiliberale din lume, de la pastori, preoți, avocați și activiști anti-LGBT până la politicieni ai extremei drepte. Aici se întâlnesc fundamentaliști religioși și politici din SUA și din Rusia, din Europa de Est și Europa de Vest, din Africa, America Latină sau Asia.
Peter Costea, român american, omul de legătură cu Noua Dreaptă, promotor al valorilor creștine filtrate de fundamentalismul evanghelic din SUA, este cel care a realizat încrucișarea între fundamentalismul religios de sorginte americană și extremismul politic românesc cu binecuvântarea Rusiei. „Costea este apropiat de ultra-conservatorii americani, de congresmanul republican Steve Stockman, unul dintre cei mai aprigi susținători ai dreptului de port-armă din SUA și unul dintre parlamentarii care s-au opus legii care încriminează violența împotriva femeii. Stockman, susținător al Brexit-ului și al lui Donald Trump, face parte și din grupul de congresmani republicani ultra-conservatori apărători ai lui Putin în SUA. Două asociații sunt vârful de lance al Coaliției în România: Pro-VITA, condusă de Bogdan Stanciu, din sfera de influență rusească și Alianța Familiilor din România (AFR), condusă de Peter Costea, din sfera care gravitează în jurul lui Trump. Ambele militează împotriva Europei Unite, liberale și progresiste. Ambele servesc lipsei de scrupule și oportunismului politrucilor post comuniști în lupta pentru putere.
Propaganda urii prinde la românii conservatori de bună credință, afectați de lipsa de solidaritate socială, de lipsa cronică de încredere în clasa politică, complexați adesea și de problemele existențiale personale.
În perioada campaniei pentru referendumul CPF, câțiva intelectuali de dreapta, Mihai Neamțu, Adrian Papahagi, cu concursul preotului sibian Constantin Necula, susținuți de Prodocens media, au lansat ideea necesității unui partid politico-religios, pe modelul celor din Vechiul Testament. (Numai asta mai lipsea!)
N-au reușit, cum n-a reușit nici referendumul învins de bunul simț al majorității concetățenilor. Susținut de PSD și PNL, de prelații BOR și ai celorlalte culte, de asociațiile CPF, atât a celor legate de Kremlin cât și a celor din sfera evanghelică americană, sprijinit și de unii intelectuali de dreapta, referendumul a fost un eșec răsunător.
Dar ideile au rămas! Pe platforma Facebook colcăie paginile de propagandă ale acestor curente, fie că vin din est, fie de peste ocean. Și pe pe platforma WordPress își fac veacul atât bloguri ultra-naționalist ortodoxe, cât și religios-evanghelice dedicate „domnului” Trump. Nici unele nu-s departe spiritul celor islamist radicale. Din urâciunile astea își iau ideile propagandiștii formațiunii AUR.
(Re)încreștinarea ca ideologie globală prin asocierea cultelor creștine din sfera de influență a Kremlinului (Putin) și a SUA (Trump) este drumul deviat și deviant al bisericilor actuale de toate soiurile care slujesc Cezarilor, nu lui Dumnezeu.
Toate aceste observații, culese în diferite situații și momente, pot da o imagine a drumului religios/politic deturnat chiar de către cei care se pretind călăuze. Creștinii adevărați, atât din biserici cât și dinafara zidurilor ei (mai numeroși și mai deschiși realității decât primii) cei care și-au dat seama că referendumul e o capcană nu se vor lăsa păcăliți nici de alte forme deviante politic- religioase. Ca de pildă, AUR.
EPILOG la o piesă proastă
Anul trecut, în toamnă, președintele avea de ales între două căi de depesedizare:
Alegeri anticipate rapide, într-un moment de slăbiciune maximă a PSD după căderea guvernului Dancilă, care urmase căderii lui Dragnea. O mică fereastră de oportunitate, unică, pe care au ratat-o. Motivul? Teama că USR, aflat atunci într-o creștere de popularitate (efect al acțiunii „Fără penali”) ar fi putut surclasa PNL.
2. Să lase guvernul PSD-ul să-și termine mandatul, știind că prejudiciile grave aduse statului, în justiție mai ales, erau fapt împlinit, nereparabil pe termen scurt. dar anticipând că erodarea galopantă în care intrase deja îl va uza ireversibil.
N-au ales niciuna din aceste soluții! Au preferat să forțeze instalarea unui guvern propriu, mediatizându-l ca pe o mare victorie, un guvern previzibil neputincios, dependent de majoritatea pesedistă. Cea mai proastă soluție!
A urmat seria compromisuri mizerabile (inimaginabile înainte de instalare) continuarea și consolidarea aberațiilor pesediste în justiție, promulgarea de legi dăunătoare țării, stoparea unor inițative civice, afaceri penal-frățești pe fondul pandemiei, cumpărarea de publicitate favorabilă cu bani de la buget, embargoul mediatic&bețele-n roate puse USR+ culminând cu recrutarea en-gros de pesediști.
Diagnostic: poftă nesăbuită de putere, lipsă de viziune, incapacitate managerială.
Pe de altă parte, fricțiunile interne din USR, declanșate după insuccesul d-lui Barna la alegerile prezidențiale, acțiunile schizoide care au generat resentimente, facțiunile rivale ocupate cu răfuieli minore, au scăzut dramatic încrederea în partid. Rămas pe post, președintele Barna nu putea să împace părțile, ca parte a uneia dintre ele. Drept urmare, revenirea actuală n-a atins cota de popularitate de acum un an, când existase acel unic moment favorabil pentru anticipate.
Din nefericire, toate astea au deschis culoarul naționalismului extrem, ale cărui simptome legionaroide au trecut neobservate de jucătorii, prea ocupați să se sfâșie între ei, din arena principală.
Ce ironie! Acum, că avem tabloul clar al rezultatelor unui guvern-trișor, animat de pofta de putere și nimic mai mult, PNL-ul a ajuns din nou în situația de acum un an. Ca să se mențină la putere are nevoie de USR. Dacă nu cumva, lupta aprigă cu PE-SE-DE-ul se va concretiza iar într-o alianță frățească. Și mai toxică.
Băse
Sub președinția lui Băsescu, Romania a avut parte de o înviorare de-a dreptul euforică. Greu de uitat perioada zbuciumată 2004-2012, în care, asemenea unui erou mitic, președintele a jucat, cu o abilitate desăvârșită, rolul de om politic reformator al statului de drept, puternic motivat, susținut, cu încredere și speranță, de milioane de concetățeni din toate categoriile sociale, având și suportul sincer al multor intelectuali de valoare. Probabil că Băsescu a dorit sincer să reformeze statul, a crezut că e singurul care poate, oricum pe susținătorii săi i-a convins că e eroul providențial care va pune capăt sinistrei ocupații securisto-comuniste în plină edificare a propriului regim de furăciune. A dat independență justiției, asigurând condițiile de creare a DNA și ANI. S-a înconjurat cu specialisti pregătiți pentru reformarea sănătății, învățământului, a administrației publice.
Apoi și-a adus-o pe Nuți Udrea la Palat.
Au crezut însă c-o luase razna și-i trădase, și vechii săi tovarăși, care n-au stat pe gânduri, s-au mobilizat, și-au adunat securiștii, politrucii, turnătorii, toți nostalgicii vechiului regim și, cu tehnici de demolare deprinse în anii de formare la școala vechii securității, au declanșat motorul urii, și au lansat operațiunea ”Suspendarea”.
Bârfele cu bețivăneala și relația nepotrivită cu consiliera blondă, renunțarea la funcții a unor consilieri de elită, ș.a, nu împietau cu nimic încrederea celor care-l creditau pe președintele Băsescu cu îndrăzneala de a schimba fundamental statul. Mai ales de când, în ciuda unor potrivnici agresivi, reușise să demaște oficial, comunismul și legiferase eliberarea de documente din arhiva CNAS! Cu acest gest din urmă a dat foc cohortelor de informatori-turnători, susținători furioși ai celor două tentative de suspendare, din 2007 și 2012.
N-au reușit să-l alunge de la Cotroceni în 2007, așa că au organizat a doua tentativă, încropind adunătura USL, monstruozitatea politică legalizată de patronul de presă Voiculescu-Varanu, cel mai notoriu securist, stâlpul regimului cleptocratic al moștenitorilor lui Ceaușescu, în România democratizată. Tot de ei. N-au reușit nici a doua oară, dar oroarea moșită de Varan, deși oficial e desființată din 2013, funcționează și acum.
Dar cine erau înfuriații care s-au înregimentat degrabă în fortăreața Varanului și cine erau înfierbântații din Societatea Civilă, susținători ai malversațiunilor aruncate de două ori cu praștia securității pe piața politică națională și la Bruxelles?
Documentele o spun! O adunătură pestriță de culturnici vechi și noi, de pseudojurnaliști supraviețuitori din curțile lui Ceaușescu, de intelectuali cărora încă li se mai vedeau urmele de bere de la bufetul Securității pe musteți, de politruci amețiți din încropita dreaptă românească, de țărăniști năuci ștampilați de noua putere, de liberali rapace spoiți în galben de-ai lui Tăriceanu, Patriciu etc. Și scribalăi de-ai casei care au sărit ca broaștele din cazanul pus pe foc. Au întocmit scrisori indignate de înfierare a nebunului, parcă dictate de fosta securitate, le-au semnat și le-au trimis la UE; adevărate dovezi de filo-securism de rit varanic.
Cineva zicea că *cine a dat odată cu subsemnatul la Securitate nu mai are nicio șansă să scape de ei. Iar dovezi au rămas destule, nu doar cazul de notorietate al Monăi Muscă. O mulțime de semnatari ai acelor scrisori oribile, condeieri de pe la rețele literare, monarhiști cu stagiatură de securiști, indivizi ștampilați sau voluntari în căutare de angajament la noii stăpâni. Personaje publice și nu numai.
Încă mai funcționa atunci însă, presă cu adevărați profesioniști, pe lângă fițuicile scoase pe piață de patronatul politic în alertă. România Liberă, Evenimentul zilei, Cotidianul, vreo două posturi TV încă neachiziționate de clienți ai USL, de diverse cozi de topor cu „carieră” în jurnalism, de generali veterani de securitate, Presa din teritoriu părea însă, cu foarte puține excepții, în serviciul vechii secții de propagandă de la CC! Doar mutra cârmaciului și odele zilnice lipseau de pe prima pagină. În unele ziare, din cele sănătoase, apăruseră liste cu turnători. Pe una din ele, de la Ev. Zilei, dacă rețin bine, figura (postmortem) și d-na Zoe Petre, consiliera președintelui Constantinescu, mentora lui Crin Antonescu. Liste lungi, personaje cunoscute sau mai puțin, cu numele reale și cele conspirative. Se publicau dezvăluiri teribile, despre metodele de închis gura ale noii securități (Scoala de la Băneasa , de la Bran) despre mega jafurile în desfășurare ale rețelelor securisto-interlope în ascensiune, ca de pildă, ”Cupola” tot în Ev. Zilei, înainte să fie cumpărat, ca și B1 TV, de generali de securitate. Investigații serioase erau publicate și la Romania Liberă, Cotidianul, Cațavencu, înainte să li se impună temele. N-a ținut mult și au ajuns și ele pe mâna unor parveniți cu buline roșii, pentru care nu prețuiau mai mult decât hârtia igienică.
Venise vremea jurnaliștilor-slugi la o presă cu felinar roșu.
Așa cum s-a trezit Titania, personaj central din comedia lui Shakespeare, „Visul unei nopți de vară” din somnul erotic cu Poponeț, ins de joasă condiție, transformat, din greșeală, printr-o poțiune magică, în măgarul ei adorat, așa ne-am trezit și cei care-l credeam mare om de stat pe Poponeț- Petrov! Săracu, probabil n-avea altă vină decât că-și construise o clonă ca-n filme, socotind că o dublură a personalității n-are schelete în dulap, nu sifonează bani publici de campanie prin intermediari și nu a turnat pe nimeni la securitate.
Motorul involuției, teama politrucilor de justiție
Poziționarea față de justiție a jucătorilor politici, o constantă cu caracter național, a determinat și determină de peste trei decenii parcursul politic din România postdecembristă. Pe măsura legitimării corupției, a avansului în spolierea statului, politicienii&clientela lor au găsit noi aliați, noi strategii, noi arme pentru lupta cu justiția. Și căpetenii potrivite, în pas cu schimbările de climat politic, dornice să scape de grija justiției, și să parvină, politic&material, prin acest război fără sfârșit.
Tot ce a făcut președintele în 6 (șase) ani de domnie înseamnă uselism sub paravan penelist. ANI, DNA deveniseră autonome și clientela USL era în pericol. Cele mai favorabile condiții, interne și externe, pentru relansarea a statului de drept au fost ratate, la scurt timp după preluarea mandatului său, din teama de justiție a vechii și noii puteri. Efectul acestei „altfel de politici” având ca inamic justiția și apărătorii ei, fiind regresul galopant al instituțiilor. Șase ani pierduți, șase ani fără reforme! În schimb, aceeași perioadă, 2014-2020, excelează în lovituri dure asupra statului de drept: alungarea lui Kovesi, numirile de miniștri și de șefi ai organelor judiciare, noi legi în favoarea infractorilor, etc. Guvernul Orban n-a făcut un an de zile decât să consolideze regresul. Infuzia PNL-ului cu pesediști concomitent cu menținerea anomaliilor legislative psd-iste și promulgarea altora în aceeași linie, hârjoneala de operetă cu PSD-ul pentru a-l menține adversar unic, convenabil, conform cutumei între vechii parteneri din FSN/ USL- manevre evidente prin care se menține butaforia uselistă. O anomalie care ocupă de prea mult timp scena politic-mediatică.
Dar cea mai șocantă probă a reuselizării politicii statului din teama mai marilor de justiție e de departe, repoziționarea lui Băsescu, președintele rebel al anilor 2004-2012, reformatorul în care-și pusese încrederea atâta popor. Cum Justiția pusă pe rol de Macovei și Kovesi nu l-a ocolit, așa cum se iluzionase, ba chiar a ajuns și în ograda lui, s-a răsucit cu 180 de grade și, din 2016, și-a canalizat constant ura spre USR, apoi, obsesiv, spre USR+. Și-a găsit armele de matroz fără inhibiții, a băgat batjocuri pe țeavă (Macovei, „Mandela”, Kovesi, „dulap, la închisoare cu ea”, Clotilde-USR, „Clotilduța”, Cioloș, USR +, „Julien”etc). Și-a făcut praf mandatele, a susținut mizerabilele OUG-uri anti-justiție din 2016- 2018, străduindu-se să devină dezirabil noului USL, scos din minți de posibilitatea ca partidul cu „fără penali” și „fără hoție”, să ajungă să-și îndeplinească obiectivul politic. Excepție, proaspăt penelizatul „Plicușor”, până nu de mult țintă de batjocuri băsesciene, care, de când a tras clapa USR-ului ca aghiotant servil al premierului Orban, a devenit omul care trebuie.
Modelul Trump
Pentru o masă uriașă de oameni, președintele Trump e modelul de capitalism triumfător, perfect sintetizat în titlul cărții scrise de nepoata lui: „Prea mult și niciodată destul”. O mărturie care va dăinui dincolo de gloria sa efemeră de Vițel de Aur. Atracția exercitată de miliardar asupra unor segmente de populație se bazează în primul rând pe lipsa de moderație și decență în exhibarea potenței sale financiare. Model comun de seducție fascinează cu deosebire indivizi, organizații, grupuri, cu complexul ratării. Un model de succes potrivit perfect și cu notorietatea sa de playboy. Dar să admitem că așa s-au făcut, de când lumea, marile averi. Că acela care-și asumă riscurile ajunge unde vrea și ce vrea. Vis american, nu? Când e pervertit, însă, când încalcă valori fundamentale, când răzbește prin trufie și viclenie, visul ăsta sfârșește prin a fi un coșmar. Pentru mulți indivizi seduși de modelul creștinului Trump, educația, cultura ajung poveri inutile. Abandonându-și idealurile spirituale, presupunând c-au avut, se simt ușurați. La câtă falsitate e în lumea asta, nu le e greu să mimeze în continuare o aparență demnă ca să-și protejeze imaginea de cetățeni respectabili. Strălucirea megalomanică a favoritului, în schimb, acționează magnetic asupra lor chiar dacă mijloacele sale dubioase de parvenire sunt știute de toată lumea. Sau, poate, tocmai de aceea? Unii văd și în cele mai detestabile defecte ale lui, calități. „E grobian și mitocan? A, nu! e sincer. Minte fără jenă? O face pentru binele supușilor săi… ”Fascinația parvenirii spectaculoase, pe căi ocolitoare, are o forță distructivă complementară cu a ignoranței; și cu a falsului creștinism.
Milioane de indivizi de diverse confesiuni, înregimentați declarativ în creștinismul ideologizat, gol de conținut, au dat un test esențial. Testul Trump! Și l-au picat cu brio. Nicio deosebire de fariseii ortodocși. „Vrednici” sunt și unii și alții. Și unii și alții sunt prizonierii voluntari ai politizării idolatre. Poruncile biblice? Bune doar în predici. Viața lor e o răfuială permanentă cu ceilalți. Ură, bigotism ideologic, lipsă de empatie; și de realism, până la urmă. Se regăsesc în limbajul sărac al trolilor, în formulele lor uzate de atâta împrumut. Se bat în etichete (socialiști, neomarxiști, progresiști, etc) simptom tipic, nelipsit, al sărăciei lor spiritual-intelectuale. Prăbușirea idolilor acestor farisei care-i dau Cezarului ce ar trebui să-i dea lui Dumnezeu e organic legată de orbirea&trufia lor.
De la Duminica Orbului la Duminica lui Dominic
Între analfabetismul funcțional, disonanța cognitivă și degradarea etică se stabilește în timp o relație de cauză efect. Votanților lui Piedone, de pildă, nu le poți pretinde să aleagă în baza principiilor morale pentru că nu le au. Pe această categorie, sărăcită psihic-mental, mizează dinozaurii politici și fauna lacomă din habitatele lor partinice. Criteriile lor bolnave aparțin unei lumi de grotă, o enclavă supraviețuitoare în istorie, imună la normele morale, deviate, de altfel, ideologic în proporție covârșitoare și speculate de politicieni de joasă speță. O buclă atemporală în care sintagma „criterii sănătoase, în societate sănătoasă”, cu trimitere la un celebru dicton, nu există.
Mituri în demolare, criterii în schimbare, țara în renovare
Vorbind de Timișoara, primul obstacol care se duce pe apa sâmbetei în Duminica lui Dominic e, paradoxal, tocmai criteriul etnic! Un criteriu nefericit, primitiv, folosit frecvent în scop manipulator care NU poate și nu trebuie să înlocuiască criteriile valorice individuale. Un calificativ atribuit în baza apartenenței de acest fel (ca si, mutas mutandis, la o ideologie, sau la o religie, de pildă) nu aduce ca atare, nimic bun. Instalează arbitrariul, anti-meritocrația, mecanismul discriminării- negative sau pozitive, ambele deopotrivă de păgubitoare pentru că lucrează cu stereotipuri&clișee care anihilează gândirea critică, creativitatea, și chiar spiritul comunitar. În lipsa meritocrației, o lume dresată să-și slujească idolii de carton pe criterii dominant-generalizatoare de apartenență e incapabilă să-și construiască viitorul.
Gândiți-vă ce anomalie se petrece într-o astfel de societate, când un personaj anost pe care nu-l dă inteligența și nici cinstea afară din casă, beneficiar politic al unor conjuncturi și manevre de culise, se trezește împopoțonat cu calități de mare om de stat în baza criteriului de apartenență etnică (plus alte „adaosuri” decorative!) Ca și reversul situației, ce tristă poate fi o societate în care oameni de excepție, cetățeni dedicați semenilor, de pildă, pot fi contestați doar în baza apartenenței etnice.
Duminica lui Dominic ar putea aduce un model sănătos total opus acestor percepții păguboase. Dominic Fritz și-a câștigat respectul timișorenilor, și nu doar a lor, nu pentru că e neamț (asta poate fi un corolar, având în vedere abilitățile dobândite în perioada în care lucra în administrația germană) ci pentru devotamentul firesc cu care și-a oferit sprijinul și experiențe unor categorii defavorizate, pentru viziunea sa revoluționară privind managementul unui oraș care merită o administrație sănătoasă.
Alt bolovan din calea criteriilor sănătoase ale jocului democratic în lumea noastră debusolată, jocul cu cărți măsluite, folosit cu succes de dinozauri, admirat de votanții atinși de sindromul degradării etice, deși pare în curs de expirare, produce în continuare mizerie publică. Ce oroare să-i apreciezi pe cei care se laudă cu cartea onorabilității în timp ce se întrec în scheme insalubre! Ce nerușinare să induci în mințile defectate de mediul politic obscen că racolarea a mii de primari pesediști e din grijă pentru nație! Ori că jocul lipsit de scrupule, într-un moment electoral crucial, ar dovedi că nația are nevoie de „fortza Băse”. Tristă țară în care jocurile duplicitare, manevrele dosnice au parte de admiratori și laude. Tristă și greu de vindecat.
Aventuri în grădina de hârtie 
Comentarii recente