Aventuri în grădina de hârtie

Sebi şi Serena 7. Omul cu căţeaua.

7 septembrie 2008 at 15:56 noradamian 2 comentarii

Pe alee vin agale, povestind cu gesturi largi şi oprindu-se din loc în loc, doamna Margot şi Serena. Poartă pălării amândouă şi sunt îmbrăcate de duminică. În negru de jos până sus doamna Margot merge cu paşi mici, bătrâneşti, un pic târşâiţi. Serena calcă apăsat cu un uşor balans dezarticulat al mâinilor şi picioarelor. Ajung aproape de casă şi se opresc să-şi termine ce mai au de spus. Serena are o pălărioară bej cu danteluţă moştenită de la maică-sa. Şi taiorul, de culoarea cafelei, tot de la maică-sa îl are, doar îl scurtase un pic şi-i întorsese gulerul. Pantofii mari, maronii, ăştia îi are de la Sărbătorile de Paşti de acum doişpe ani. Şi încă mai sunt buni. Se asortează cu gentuţa atârnată de braţul stâng, care se bălăngăne în timp ce merge sau vorbeşte. În mâna dreaptă, Serena duce o plasă imprimată în culori vii. Şi doamna Margot are una la fel. zâmbesc amândouă cu subînţeles când dau cu ochii de Sebi. Doamna Margot îi face un semn amical şi promite că după masă o să vină în grădină să stea la soare. Să se mai bucure un pic de vremea asta bună. Că e sigură că până mâine se schimbă. Oftează, deloc întristată şi-şi reia mersul târşit în sus, pe alee. Serena nu intră în casă până nu-i arată lui Sebi ce are în plasă. Hai, dragă, arată-mi, că ard de nerăbdare, declară el bine dispus. De după casă apare Linda. Se lipeşte de picioarele Serenei, scoţând un scheunat de bun venit. Nu e prea vioaie, are un aer cam abătut. Sebi-şi vâră nasu-n plasă şi faţa i se face creţe-creţe:
–  Serena, tu eşti handicapată, nu eşti proastă! Se răsteşte la ea. Apoi bagă mâna-n plasă cu oarecare nemulţumire şi scoate, pe rând, o basma colorată, o pungă cu macaroane, un pix în două culori, încă o pungă cu făină şi un pachet de biscuiţi şi i le pune în braţe. Izbucneşte în râs fluturând plasa goală, în timp Serena îl priveşte nedumerită şi un pic stânjenită. Sebi îşi şterge lacrimile de râs şi dă să strângă plasa.
–  Ce crezi dragă că… Se opreşte şi mai bagă odată mâna-n plasă. Mai rămăsese ceva. Cu un gest de scamator desface pumnul şi-i arată un cartonaş cu o poză: o iconiţă! Serena priveşte iconiţa, apoi pe Sebi din ce în ce mai dezorientată. Uite ce are pe partea astălaltă, vezi? Uite fotografia… dumnealui, candidatul cu plasa. Şi ce candidat! Serios şi hotărât, constată Sebi cu un aer superior, întorcând cartonaşul ca la poker. Pe ăsta nu-l interesează Maica Domnului, dragă. Vrea sa-l votezi, ce altceva să vrea! Că e deştept dat dracului, are bani şi-i mai trebe. De-aia ţi-o dat făină, icoană şi basma! Şi ţie, şi lui Margot şi…
Serena dă din cap. Aşa e! Da’ ce să facă…să-l voteze?
–  Pe supărarea, ridică tonul Sebi, mai bine-l votăm pe Neluţu, că-i pe listă la consilieri. Măcar ăsta e de aici, ne ştie şi ne mai dă câte un grătar nu numa’ înainte ci şi după aia. Sau, vedem noi, că mai sunt şi alţii. Sunt destui. Şi toţi dau acuma. Las’să ne dea, că nu dau de la ei. Tot de la noi dau. Iau şi ne dau. Ăsta-i şpilul. Da’ ce, noi suntem proşti? Serena a priceput. Râde. Nu, nu suntem proşti.

–  Linda o să facă pui. O să-i facă, mai încolo, peste câteva săptămâni, apreciază Serena, încreţindu-şi fruntea a îngrijorare. Aruncă o privire spre parapetul gol pe care stă de obicei Geta. Doamna Margot întinde mâna s-o mângâie pe Linda.
–  Îi place ce i-am dat, vezi, Serena? A mâncat tot.
Crăticioara de lângă bancă s-a golit. Linda-şi mai bagă odată botul, se convinge că n-a mai rămas nimic. Apoi vine aproape de doamna Margot, îşi lipeşte capul de picioarele ei, aruncându-i când şi când o privire de mulţumire. Ce linişte e în după amiaza asta de duminică! Nici vecini, nici joacă de copii, nici muzică. Şi nici tărăboi. Geta o fi plecată. Covrig la picioarele lor, în iarbă, Linda trage un pui de somn. Serena cască zgomotos. Îi plăcuse astăzi slujba de la biserică. Vorbeşte încet, monoton, pe nas. Gata să adoarmă, doamna Margot îşi întinde picioarele şi-şi reazemă capul de spătarul băncii. Drumurile pe jos, statul la slujba de la biserică, oh, ce oboseală! Serena o înţelege. La vîrsta asta nu mai poţi să…  Vaaaai ce m-ai speriat, sare doamna Margot. Linda sare şi ea, se scutură. Sebi! Dintr-un salt peste o tufă de agrişe, aterizase drept în spatele băncii. Doamna Margot îşi duce mâna la inimă.
–  Să vă arăt ceva, zice Sebi cu un aer misterios. Scoate o foaie de ziar împăturită din buzunar, o desface şi o întinde pe măsuţa de piatră.
–  Nu văd fără ochelari. Margot vine cu nasul până aproape de o fotografie cam ştearsă pe care i-o arată Sebi. Serena se apleacă şi ea curioasă simţind că e vorba de ceva deosebit şi foarte important. Sebi pune degetul pe un titlu scris cu litere mari, deasupra fotografiei.
–  O-mul-cu-că-ţea-ua, silabiseşte Serena. Studiază ziarul câteva secunde. Asta-i Linda! Bate din palme. Râde. …Şi ăsta-i Sebi, omul cu căţeaua! No, auzi acolo, strigă bucuroasă, Sebi şi Linda!
Îmbujorat, Sebi nu scoate o vorbă. Doamna Margot îl priveşte cu admiraţie. Ce chestie! Se mai uită odată la Sebi şi înc-odată cu nasu-n fotografie ca să se convingă.
–  Ce-i bă? Cu un zîmbet de parcă ar fi pozat pentru un afiş electoral, se apropie Neluţu. Îşi scoate o mână din buzunar şi ia ziarul de pe masă. Aaaa, asta era! L-am citit ieri şi chiar am vrut să-ţi-l aduc…
–  Nu-i nimic îl asigură Sebi. Îl am de la Ike. Noroc că-l întâlnise pe Ike mai devreme. Altfel nici n-ar fi ştiut. Şi ce frumos scria în ziar despre ei. Căţeaua care nu se dezlipea cât era ziua de lungă de stăpânul ei. Stătea la doi metri şi nu-l scăpa din ochi. Aşa scria în articol. Îl păzea până termina de săpat vreun şanţ, până-şi făcea norma de asfaltat, până termina de pietruit. Îşi găsea un punct de observaţie pe aproape şi nu se mişca de acolo. Doar când venea ora mesei şi-l vedea lăsându-şi uneltele jos şi îndreptându-şi spatele, dintr-un salt era lângă el. Se retrăgeau amândoi şi mâncau împreună din pacheţelul pregătit de Serena. Omul şi căţeaua.

Spre seară Serena îmi aduce cîteva lucruşoare pe care i le dădusem, să le modifice. Era una din îndeletnicirile care-i făceau plăcere: fie să le tragă un tiv, fie să scurteze ceva sau să pună o garnitură de dantelă la o broderie veche de care nu mă-nduram să o înstrăinez sau s-o arunc. De câte ori îi dădeam cîte o treabă de asta de făcut, în cîteva ore o dădea gata, cu un dichis şi o inspiraţie deosebită. E talentată Serena, îi place frumosul şi chiar se pricepe să-l facă din orice. Îi părea rău că nu mai aveam nimic să-i dau să lucreze, dar ştia că o să revin după un timp şi o să reluăm colaborarea. Se stârni un vînt aducător de ploaie şi se întunecă deodată. Doamna Margot nu se înşelase nici de astă dată. Nu mai era nimeni în grădină. Îmi strâng lucrurile. Mâine o să plec. Probabil că voi mai veni odată, de două ori, pe aici. Acum, că părinţii s-au dus, va trebui să renunţăm la casa copilăriei în care nu mai locuieşte nimeni. Aud lătratul Lindei şi râsul Serenei, intercalate cu vocea baritonală a lui Sebi. Începuse ploaia.

Entry filed under: 7301634. Tags: Alte povestiri: Sebi şi Serena..