Aventuri în grădina de hârtie

Sebi si Serena (1)

12 septembrie 2008 at 15:53 noradamian 2 comentarii

La o bere în grădină

–  Serena, strigă Sebi. Sereeena, ce faci dragă, eşti surdă?…
Serena e surdă, tot mai surdă, Sebi ştie. Nici el nu aude foarte bine. Conversaţiile lor sunt, într-un fel, publice.
–  Sereena, deschide uşa odată! Sebi îşi pierde răbdarea. Bate tare în uşa verde şi scorojită. Sebi nu e singur, e cu Linda, căţeaua. Linda latră şi ea cât poate. In felul ăsta toţi vecinii sunt informaţi de situaţie. Însfârşit Serena le deschide. Zâmbeşte cu gura până la urechi când dă cu ochii de Sebi. Linda e şi mai fericită: sare cu labele s-o îmbrăţişeze. Mai s-o doboare. Când se ridică în două labe e mai mare decât Serena.
–  Lin-da! Lin-da! Gata Linda! Lin-da, Lin-da!…Repetă alintat-mustrător Serena. Linda, te bat dacă nu eşti cuminte! Linda, du-te la locul tău.
Linda înţelege perfect deşi Serena morfoleşte unele consoane şi le înghite. Se aşează cuminte pe covoraşul de la intrare lângă ghetele lui Sebi. Are vreme să şi doarmă un pic până o să-i vină şi ei rândul la masă.
Cu paşi târşiţi Serena se mişcă de colo colo prin încăpere. Aşează două farfurii şi două rânduri de tacâmuri pe masă. Pe faţa de masă! Întotdeauna mănâncă pe faţa de masă. Aşa a învăţat-o maică-sa, îmi spusese odată.
–  Am făcut ciorbă de boabe, aşa-i de bunăă, îi spune lui Sebi pe ton cântat-alintat. Hai la masă!
–  Viu, dragă, viu.Spălat, pieptănat,cu papucii în picioare, Sebi o mângâie pe Linda şi o pupă pe Serena.
Linda schiaună fericită-n somn. Serena se-nroşeste. Zâmbetul îi întinde creţurile de pe faţa rotundă şi-i luminează ochii albaştri. Aşează câte ceva pe masă fâţâindu-se de colo-colo, bălăngănindu-şi mâinile şi fluturându-şi şoldurile.
–  Taie şi nişte ceapă, dragă, zice Sebi. Vezi acolo jos, în cămară. În traista aia cu cartofi de la mamă-sa lu’ Ike sunt şi nişte cepe roşii. Lângă sticla de vin. Mâine iar sunt la ei, le sap şi restul de grădină…

De afară se aud voci amestecate. Daca nu i-ai fi ştiut, ai fi zis că-s gata să se ia la bătaie. Aşezaţi pe scaune vechi de bucătărie sub cele două rânduri de viţă de vie din capătul grădinii, Sebi şi Ike se cinstesc cu bere. Tocmai au terminat de săpat. E o după amiază târzie, călduţă de aprilie. Pământul negru, proaspăt mărunţit, respiră promisiuni verzi. Tufele de rozinchin, coacăz şi agriş de lângă cărare au prins frunziş nou. Prin smocurile de iarbă şi urzici de lângă gard lucesc albăstrele şi năsturaşi. Câţiva vişini cu trunchiurile proaspăt văruite dau în floare.
–  Se pregăteşte de ploaie! La fix! Se bucură Ike. Uite, ce nori se adună, încolo, spre deal.

Linda aleargă nebuneşte, aleargă peste tot. Din când în când i se iţeşte blana albă printre pomi, tufe, după câte un gard. N-ai cum s-o opreşti. Ike o urmăreşte cu privirea. După atâta stat în casă, cum să nu…
–  N-ai o ţigare? Îl întrerupse Sebi.
Ike clătină din cap. Îşi pipăie buzunarele. Nu, n-avea. Nu mai avea.
–  I-au pus gând rău,oftă Ike. O să-i vie de hac!…Cine ştie ce o aşteaptă pe biata Linda! Ike îşi supse cu zgomot o măsea, apoi îşi prinse cu degetul mare şi arătătorul un dinte şi încercă să-l mişte. De câtva timp se chinuia să-l scoată, dar de fiecare dată după câteva încercări se lăsa păgubaş. Până la urmă tot va trebui să…
–  O să-i vină de hac, o să-i vină de hac…Da’ io ce-s mă, nimeni? Bombăne Sebi revoltat. La oricare mă duc dacă are nevoie, pe oricine îl ajut dacă are un necaz… toţi mă cheamă… niciodată nu zic nu…
Ike dă din cap. Aşa e. A renunţat să-şi scoată deocamdată dintele.
Sebi se uită cu părere de rău la sticla pe jumătate goală. Clipeşte des, se concentrează, se-ncruntă. Ar mai spune el ceva, da’… Se-ntinde după sticlă şi mai bea o înghiţitură.
Linda îşi continuă turele nebune.

–  În cartierul ăsta-s numa’ nebuni şi handicapaţi! Răsună o voce furioasă, nu foarte departe de separeul de sub viţă unde stau cei doi.
Ike si Sebi nu-i dau atenţie. Sorb pe îndelete din sticlele de bere.
Ca de obicei, Geta e pusă pe harţă. Şi, ca de obicei, e prima care a şi trecut la ţinuta de vară: tricou şi bermude. Până la toamnă se va flendura într-o grămadă de ţoale de astea luate de la second hand. Ike şi Sebi îşi întorc privirile şi o studiază de la distanţă. Încă viguroase, picioarele ei parcă s-au mai subţiat. Genunchii sunt mai noduroşi decât în vara trecută şi pielea nu mai e aşa de întinsă.
–  Te prind eu javră şi-ţi fac felul dacă n-are cine! Strigă Geta. Îşi aprinde o ţigare, trage un fum şi se aşează pe un bolovan lângă o tufă de soc.
–  Căţeaua naibii! Se dezlănţuie Geta tot mai scoasă din fire. Uite ce urme lasă. Păi de-aia am muncit ieri toată ziua ca o proastă aici?…
Grădina lui Geta, nimeni nu poate nega, e o grădină model. Pe o pantă dulce, aşezată mai sus de ale lui Ike şi Sebi, are straturile aliniate, perfect încadrate de şiruri ordonate de narcise alb-galbui si lalele roşii, uriaşe. În spate pavilionul, cam dărăpănat, construit pe vremuri de taică-su pentru grătar, abia se vede de sub viţă.
Odihnească-se-n pace, bătrânul, că era mai bun decât gloaba de fie-sa, cred cei doi cu sticlele aproape goale în faţă.
–  Păi cine să-i vie de hac? Nişte fătălăi? Că-s numa’ fătălăi pe aicea, îşi continuă Geta, plină de năduf, monologul. Soarbe ceva dintr-o cană galbenă de faianţă cu inimi roşii. O pune alături pe un parapet de cărămizi, sau mai bine zis, pe ce a mai rămas din el.
Prin faţa ei trece Linda, trece ca o vijelie, sare peste parapet şi-şi continuă cursa.

–  Cursă cu obstacole, mă Sebi, zice Ike cu un aer filozofic. Viaţa e o cursă cu obstacole. Fiecare cu ale lui.
–  Păi io n-am nimic aicea, Serena-i stăpână, io-s pui de cuc, se destăinuie Sebi vecinului. Dacă vrea cineva, mă poate goni mâine. Cu Linda cu tot. Clatină resemnat din căpăţâna măricică, rotundă ca un bostănel cioplit de Hallowen cam nepotrivită cu corpul lui subţirel de puştan. Ii spune a nu ştiu câta oară lui Ike cu vocea lui baritonală, uşor răguşită, că el, Sebi, a văzut şi a păţit multe la viaţa lui şi că nu se sperie de ziua de mâine. Ike e convins de asta. Îşi priveşte cu admiraţie prietenul. Pe faţa ridată, bronzată, cu trăsături viguroase de bătrân lup de mare, ori de explorator a lui Sebi nu se mişcă nici un muşchi. Doar în ochii lui se ivi pe neaşteptate o sclipire şmecherească.
–  Da’ nici ale voastre nu-s grădinile astea măi Ike, tu ce-ţi închipui că o să vi le lase statu’ moştenire? Adică ăştia de la primărie stau degeaba? Încă n-au avut timp să vadă de locul ăsta. Da’ mâine, la anu’, cine ştie…

Ike avusese dreptate. Începe să plouă. Stropii, tot mai mari, cad pe pământul abia lucrat. Linda o ia agale pe cărare urmată de Sebi. Geta îşi aranjează cu degetele nişte zulufi imaginari. E tunsă periuţă şi vopsită roşcat.
–  Sebi, nu te fă că n-auzi, strigă agitând cana goala ca pe o grenadă. Vezi de căţea, că de nu ţi-o fac eu pachet cât de curând.

din volumul ”Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian, 2009

Entry filed under: 7301634. Tags: Alte povestiri: Sebi şi Serena..