Zi de salariu pentru Cikician
24 ianuarie 2009 at 00:56 noradamian 6 comentarii
– Mocofane, dacă nu dai un cincicinci, îţi haleşte cumnatu’ boana!
Ridic ochii de pe ziar şi arunc o privire în dreapta înspre vorbăreţii de dincolo de intervalul din mijlocul compartimentului.
– Ehe, esprimă-te mai elegant, Ţigane, ai uitat că eşti pe domeniul meu? Ce o să creadă doamnele despre noi?
Revin la lectura ziarului. Ce să cred. Nişte navetişti bine dispuşi. La fel şi chibiţii care-i secondează. De fapt, toţi cei din compartiment par relaxaţi. Poate fiindcă au mai isprăvit o zi de lucru, mă gândesc. Şi fiindcă se cunosc şi se simt bine împreună. Doar tânăra din stânga mea, profesoară, bănuiesc, cufundată-n corectarea unor lucrări, nu pare deloc încântată. Se uită în direcţia jucătorilor, vrea să spună ceva, dar se abţine.
– Ha, ha, şasecinci ! Râde Mocofanu. Te-am ras, şurubel! La revanşă, barosane. Zi mersi că-s bine dispus. Dacă vrei, putem schimba: joci tu cu şaibele şi eu cu şuruburile. Să nu zică invitatele noastre din trăsură, că se plictisesc… Nu-i aşa, doamnelor?
Invitatele Mocofanului, cele două femei între două vârste de pe bancheta din faţa lor, nu se plictisesc de loc. Se amuză un pic fără să se întrerupă din tricotat şi îşi reiau sporovăiala. Mocofanu zuruie zarurile-n palma-nchisă (hai fetiţele, să vă văd) şi le dă drumul pe tabla de joc. Mută un-doi-trei-patru, primul şurub. Bun. Şi al doilea, un-doi.
– Răbdare, Ţigane, răbdare!… Ţi-am promis: îţi mănânc toate boanele în turul ăsta. Tre’ să câştig fiindcă azi am încasat dividentele şi vreau să dau o petrecere duminică la castel. Dimineaţa, vânătoare de raţe, seara la bal. Conteselor, s-aude?
Se-ntoarce spre cele două doamne din „trăsură„:
– Meri, Lili, vă invit la bal, frumoaselor. Aveţi grijă să vă puneţi ţoale elegante. C-o să daţi numa’ de lume bună la balul ăsta. V-aştept cu o masă pe cinste. Vorbesc cu bucătăreasa Rodica să prepare potârnichi în sos de vin. Şi fazani fripţi cu garnitură de ciuperci. Şi cu marchiza Chivuţa, să nu uite să vă trimită invitaţiile. …Hopa, uite-l şi pe Cikician! Salut samuraiule, erai aşteptat, hai dă-i drumu’ !
Jucătorii se opresc câteva secunde uitându-se înveseliţi spre capătul compartimentului. „Ăsta mai lipsea„, o aud bombănind pe dăscăliţa de lângă mine. Subliniază tare cu roşu ceva pe o lucrare, le adună grămadă, le bagă iute-n geantă şi-i trage fermoarul. Încruntată, îşi întoarce privirea spre fereastră. Ocna Sibiului. Din nou parc-ar vrea să spună ceva dar renunţă. În compartiment reizbucneşte gălăgia. Îl urmăresc curioasă pe omuleţul care se deplasează printre banchete luptând abil cu duşmani nevăzuţi. Seceră cu mâna stângă pe unul fără să-i arunce o privire, în timp ce cu dreapta îl apucă pe altul, îl roteşte-n aer şi-l aruncă înspre capul dăscăliţei, mai să nimerească.
– Săr’na doamnă, mă scuzaţi. De la dumneavoastră nu cer nimic că eşti cam supărată, i se adresează înţelegător cu o plecăciune. Dăscăliţa rezistă.
– Dar tu, Mailedi, se întoarce spre o tinerică, precis ai pregătit ceva pentru Cikician. …Doar atât? Comoara mea, ştii bine că n-ajunge! Mai pune o hârtie, hai, că rândul trecut ai lipsit de la apel. Ce, ai uitat?
Cikician n-apucă să-i mulţumească lui Mailedi că, atacat de un duşman care voia să-i ia banii, se-ntoarse brusc, îi prinse mâna şi i-o răsuci la spate. Mă pufneşte râsul. Dăscăliţa aruncă şi ea un zâmbet cam pieziş. Contesele Meri şi Lili se distrează straşnic. „Cikician nu uită şi nu iartă„. Dintr-un salt îl văd lângă mine lovind cu latul palmei pe unul care încerca să-i aţină calea. Noroc că aveam hârtia pregătită.
– Jackie Chan ăsta n-o murit? ÎntreabăŢiganu.
– Cum să moară, nu vezi că-s viu? Cikician făcu o fandare periculoasă în dreptul lui.
– Văd, zise Mocofanu adunând jocul şi căutându-şi şuruburile şi şaibele pe sub banchetă.
– Doamnelor, nu vă luaţi după zgârciţii ăştia doi care nici în zi de salar n-are bani. De la voi aştept mai mult… Conteselor… Azi aţi încasat şi prima, he, he, să nu spuneţi că nu… Cikician sare sprinten peste duşmanii răpuşi pe interval neuitând să facă o plecăciune înainte de a trece în următorul compartiment.
– Ne vedem la bal, duminică. Contaţi pe mine!
(Din volumul de povestiri „Duhuri blânde pe dealuri”)
Entry filed under: 7301634. Tags: Povestioare.
6 comentarii Add your own
Lasă un răspuns
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed
Aventuri în grădina de hârtie 
1.
fini | 24 ianuarie 2009 la 13:09
„Nişte navetişti bine dispuşi”.
Navetiştii studenţiei mele sunt altfel. Sunt prost îmbrăcaţi şi unii poartă în picioare şlarfi cu talpă de lemn. Orele 18,00-19.00. Urcă la gara Poarta.Se duc „la lucru”,la Reşiţa.Sunt obosiţi,pentru că peste zi au fost la coasă.Intră tăcuţi în compartiment şi ochesc o banchetă din lemn pentru două persoane.Îşi pun traista de lână(în care e o bucată de slănină) la capăt de banchetă,se întind pe bancheta de lemn.Trăistuţa e piernuţa.Adorm.Gara Reşiţa,se trezesc unii pe alţii,coboară din tren şi se îndreaptă unii spre furnale,alţii spre laminoare.Intră la şâtă(în tură) şi muncesc până dimineaţa într-un fel de iad.Din cînd în când auzeam că la laminoare a prins ţeava încinsă pe „unu”…….
Acum e linişte.Cred că vagoanele cu banchete de lemn au dispărut.Furnalele nu mai fumegă şi laminoarele sunt bluminguri şi nu ştiu dacă „merg”.
ApreciazăApreciază
2.
noradamian | 24 ianuarie 2009 la 13:29
Frumos ai scris, Fini. Nu cred că navetistii de pe aici o duceau mai bine.
Mai ales cei care lucrează de o viata in iadul de la Copsa.
Am vazut si aspecte asemanatoare cu ce povestesti tu.
Scena,insa, am surprins-o din intamplare, intr-o zi cand am pierdut autobuzul
( acuma imi spun ca n-ar fi fost rau sa mai pierd si alta data autobuzul).
Buna dispozitia de atunci, se datora faptului ca era zi de salariu.Era o exceptie.
Tocmai asta m-a frapat. Felul in care isi infrumusetau viata atat de terna si obositoare.
ApreciazăApreciază
3.
fini | 24 ianuarie 2009 la 17:11
Soţul meu a fost cu ani în urmă la Copşa,trebuia să acorde asistenţă tehnică acolo în iadul gri.Chiar şi acum îşi aminteşte, cu mirare şi teamă parcă, de Copşa.
ApreciazăApreciază
4.
noradamian | 24 ianuarie 2009 la 17:27
Acum nu mai e atat de gri( intre timp s-a ispravit cu negrul de fum), dar e cel putin tot atat de toxic, mai ales din pricina bioxidului de sulf degajat de fabrica de acid sulfuric. Ploile sunt acide nu numai acolo, ci pana departe. Chiar si la Sibiu. Asta desi exista Agentia de mediu, Garda de mediu, ONG-uri cu finantare pe protectia mediului, chiar si instalatii de monitorizare a noxelor cu participare straina. Mai nou nici macar in presa nu mai rasufla nimic. Doar din ce se vede si se vorbeste prin targ. In schimb se face mare caz de cosmetizarea localitatii.
ApreciazăApreciază
5.
fini | 24 ianuarie 2009 la 18:15
Tichia de mărgăritar-cosmetizarea.
Din descrieri, natura parcă aduce cu tablourile suprarealiste. Acolo se moare de moarte urâtă.
Dar bani de filtre performante nu se găsesc?!
ApreciazăApreciază
6.
noradamian | 24 ianuarie 2009 la 18:32
Asta nu stiu, Fini. Stiu doar ca programul de conformare cu cerintele impuse de lege stabilit cu agentia judeteana de mediu, la care s-au angajat patronii greci, nu s-a respectat. În programul respectiv, pe langa filtre mai erau si alte prevederi. Asta a fost prin 2004 cand primarii din localitatile invecinate au reclamat gradul inadmisibil de poluare. N-au reusit nici ei. Patronii au fost pasuiti inca odata, am inteles ca pana in 2012reangajându-se sa investeasca in masuri de reducere a noxelor. Nimeni nu-i crede.
ApreciazăApreciază