Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel. Ariela.

11 februarie 2009 at 23:07 noradamian Lasă un comentariu

În cartierul arab, puzderie de copii se ţin liotă după noi. Ghidul ne face semn să nu-i băgăm în seamă. Şi să avem grijă la genţi. Miriam  scotoceşte totuşi, prin geanta ei mare după nişte monezi şi le-mparte  în dreapta şi stânga. Imprudenţă totală! Schwitzeru’ dă din cap, se-ncruntă fără să-i spună nimic. Doar ne-ndeamnă să grăbim puţin pasul, altfel nu e chip nici să scăpăm de ei, nici să mai auzim vreo explicaţie. Practic am fost asediaţi, puştii n-aveau nici o reţinere ne săreau în faţă, încercau să ne tragă de haine, de genţi. Deh, o experienţă şi asta. Ghidul reuşi să-şi pună la bătaie autoritatea, se vedea că-i ştie, îi luă cu binişorul şi, la un moment dat, unul câte unul, se lăsară păgubaşi. Cât despre noi, în general ne-am dovedit ascultători, ne-am purtat ca nişte şcolari conştiincioşi şi disciplinaţi. De inervat, s-a enervat niţel domnul Menahem, dar nu din pricina lui Miriam, nici a lui Sean care tot timpul rămânea în urmă cu notatul şi-l sâcâia cu întrebări şi nici a distinsei turiste americane, mai vârstnice, care părea foarte opacă la explicaţiile lui, ci mai curând din cauza Arielei, nepoată-sa, care nu stătea locului o clipă. Din când în când, în toiul explicaţiilor, se făcea nevăzută, fără ca mătuşă-sa să dea vreun semn de îngrijorare. „Ariela”, aici te lăsăm, striga Menahem. Nu trecea mult şi fetişcana apărea zâmbitoare şi şuşotea ceva cu bătrâna doamnă, de te întrebai dacă nu cumva sunt înţelese să-l scoată din sărite pe Menahem. De supărat, însă, ghidul se supără de-a-binelea abia undeva între Poarta Damascului şi Poarta Sionului, când ne oprisem la „Cardo”. Un loc interesant, un mall antic, centru comercial dispus pe mai multe etaje scos la lumină şi reabilitat ingenios de un arhitect, Petre Bugod, evreu de origine română. Deasupra marketului mai întâi evreiesc, apoi roman, bizantin, se suprapuseseră în secole de istorie, alte straturi de civilizaţie scoase la lumină de săpăturile arheologice: mameluci, cruciaţi şi evrei….” De unde veneau mamelucii”? Întrebă Sean cu carneţelul deschis. Menahem căscă gura, privi în jur şi strigă: Ariela, iar faci figuri! Sean nu insistă, se-ndreptă spre altcineva din grup pentru lămuriri suplimentare. „Treaba ta”, mai aruncă o vorbă Menahem, iuţind pasul, aşa că n-am stat s-o mai aşteptăm pe rebela grupului. Ariela reapăru după vreo zece minute, când să ajungem la Zidul Plângerii. Se opri, serioasă, lângă mine şi Miriam.  „Oare o să mă pice la examen?” Am pufnit în rîs. Domnul Menahem ne aruncă o ochire în treacăt fără să ia în seamă evenimentul. Cât despre mătuşa Arielei, ronţăia netulburată, cum făcuse pe tot traseul, nişte fisticuri dintr-o pungă. În cartierul evreiesc oricum ne simţeam relaxaţi. Şi chiar puteam să ne risipim pe unde găseam de cuviinţă. În partea destinată femeilor, la Zidul Plângerii, ne-am acoperit capul aşa cum cerea uzanţa. Dincolo de zid, privirea era captată de cupola aurită a moscheii El-Aktza, intens strălucitoare în lumina dimineţii.   Cartierul evreiesc se deosebeşte izbitor de celelalte, prin construcţiile elegante şi amenajările moderne, făcute în ton, însă, cu vechea arhitectură a locului…”Şi când s-a construit al doilea templu?”… Ne oprisem la o cafea, într-un mic local, de unde, prin peretele de sticlă, aveam în faţa ochilor panorama unei bune părţi a cartierului evreiesc şi împrejurimilor. În faţa noastră, Zidul Plângerii văzut de sus şi, dincolo de zid, Domul Stâncii, construit între anii 687 şi 691, cea mai veche construcţie musulmană care s-a păstrat neschimbată.  Un punct nevralgic, loc de întâlnire a două religii şi de frecvente confruntări. Parte a teritoriului celebrei moschei arabe  cu cupola aurită construită ceva mai târziu, peste ruinele celui de al doilea templu a lui Solomon, Domul Stâncii se bucură de un deosebit interes turistic, nu numai religios. Iar moscheea El-Aktza ocupă locul trei în lume ca sfinţenie, după Mecca şi Medina… Menahem îşi sorbea cafeaua. „Ţi-am mai spus, Sean, odată! Cinci-sute-nouăşpe înainte de Hristos!… Ai notat?”…În fine revenim la Poarta Iaffo. Circuitul se-ncheiase. Menahem e în întârziere, îl aşteaptă alt grup de turişti. Miriam îl întreabă ceva în evreieşte. Ghidul îi răspunde, îi arată o direcţie, spre nord, dacă am reţinut. N-am înţeles ce vorbeau, dar Miriam se întoarse brusc, destul de nepoliticoasă şi încruntată, mă luă de braţ. „Hai”. Abia după un timp, în vreme ce mâncam curmale proaspete cumpărate de la o tarabă, îmi explică ce se-ntâmplase. Voia să afle o cale de acces până la mormântul Regelui David. Ştia că e undeva prin apropiere. Da’ o scăpase gura să spună că se cam teme. Imprudenţă. „Dacă ţi-e frică de ce nu stai acasă?” O articulă Schwitzeru’ cu năduful adunat probabil, în ultimele ore. „Ei, gata, lasă” îi spun. Suntem libere. Forfota, observăm, era mult mai mare decât de diminaţă. „Sean, lasă Biblia acuma, o s-o citeşti acasă”, spun apăsat, imitându-l pe Schwitzer. Râdem. Păcat că nu e şi Ariela cu noi. O lămuresc repede pe Miriam să ne întoarcem pe o străduţă comercială arabă, întortocheată şi tixită de mărfuri şi ieşim exact unde începe Via Dolorosa. Nu prea-mi tihnise graba cu care parcursesem drumul acela mai devreme. Aşa că ajungem din nou la Biserica Sfântului Mormânt. Impresionant prin ceea ce-ţi evocă, pe de o parte dar şi prin emoţia necunoscuţilor cu care străbatem, pas cu pas, acelaşi drum. O las pe Miriam undeva la intrare, îi las şi haina şi geanta în grijă. N-am avut răbdare, însă, să stau la coada imensă din dreptul capelei catolice în interiorul căreia se află mormântul. În schimb, pe partea opusă, în capela coptă nu era decât un călugăr. Mi s-a părut cunoscut. Abia după ce am ajuns la hotel şi am deschis „Pământul lui Isus”, o carte dăruită de Miriam cu o zi înainte, l-am recunoscut într-o fotografie, de acolo, pe etiopianul din interiorul mânăstirii copte.

Entry filed under: 7301634, Grădina de Hârtie. Tags: Ariela, Cardo, Cartierul evreiesc, Drumul Crucii, Martie în Israel, mânăstirea coptă., Pământul lui Isus, Sean.