Martie în Israel. David.
26 februarie 2009 at 19:56 noradamian 26 comentarii
…Ce anume poatereface, reconstrui o naţiune? Numai calitatea managementului structurilor conducătoare? A modului în care se aplică? …În care se respectă principiile democratice?…Să fie destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având fizionomii şi culoarea pielii diferite, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu numai noi, ci oricare alţii?…
– De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă scutură Miriam…
– Te aud, cum să nu! Şi sunt de aceeaşi părere, îi răspund… Că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă, dacă tot e liberă camera încă o noapte.
Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. Miriam scoate cele două sandviciuri din geantă făcute înainte de plecare de dimineaţă. În bucătărioară, ca de obicei, mirosea a ceva bun gătit mai devreme de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis Miriam observase dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje… Era locul unde dormea David! „Tot nu-mi dau seama ce hram poartă omul ăsta” se-ncruntase Miriam. Pare un om bun, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios… Mâncăm pe îndelete. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim, am avea nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem bucuroase unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva, despre arhitectura, perspectiva şi grădina „paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute! Şi nu exagerase. Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului- incendiate de soarele după amiezii oferă o imagine greu de uitat. În dreapta privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi, din piatră albă strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O „sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe scumpe cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. „Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece cel mult, admiram în tăcere cetatea în toată splendoarea luminii de după amiază. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting „Domninus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau special, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Isus. Era locul unde, ne mai spusese călugărul, Isus a plâns ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă. După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea fusese distrusă. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente religioase caută să deţină aici o proprietate, sau mai multe. Dar e bine, cel puţinaşa pare, că se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele aspecte. În „Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Din nou nelipsitele anemone sângerii. Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus fără să avem vreun plan. Un tinerel cu fizionomie de asiatic ne sare brusc în faţă speriindu-ne puţin. Strigând şi gesticulând cu un fel de disperare, ne întinde câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşadar mai aveam doi ani de trăit!… Pornim pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, înspre noua Universitate de pe acelaşi munte, nu înainte de a da lămuriri unui grup de tineri care ne întreabă de strada „Ramat Hagolan”. Pe strada asta locuieşte familia Blum! Tocmai o identificasem şi noi. Aşa că le explic, cu un aer sigur şi încântat, pe unde s-o ia. Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre deşertul Iudeii pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe ca nişte imense osuare până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc. Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, de o parte şi pavilioanele din campusul Universităţii Ebraice (Ghivat-Ram), de cealaltă. Intrăm la parterul primei clădiri şi ne continuăm drumul prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având la vedere înscrisul în piatră al numele finanţatorului. Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim, o vreme, într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Era plăcut şi faptul că întrebând în dreapta, în stânga, câte ceva, ni se răspundea prompt, cu seriozitate. Orice refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spune un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă în următorul pavilion, se integrează în exigenţele unei specificităţi a oraşului în ciuda diversităţii neîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii (greacă, germană) cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe (L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere.
Ne pregătim de plecare. Ne-am simţit bine aicea, spun. Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Vorbeşte cu Miriam în ivrit. Ceva mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi povesteşte despre David. Locuieşte de trei luni acolo, îi spusese patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat psihologia. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni fără familie şi emigranţii cu probleme. „Am şi eu nişte cunoştinţe cu asemenea probleme” îşi aminteşte Miriam. Un timp nu mai spune nimic. Părea cufundată-n gânduri.
Entry filed under: 7301634, Grădina de Hârtie. Tags: construcţii noi, David, Deşertul Iudeii, diversitate, emigranţi., Martie în Israel, Muntele Scopus, palatele regilor biblici, răniţi, specific, voluntar.
26 comentarii Add your own
Lasă un răspuns
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed
Aventuri în grădina de hârtie 
1.
bibliophyle | 27 februarie 2009 la 10:36
Frumoasa naratiune, cat despre sectele din Ierusalim – pacea nu prea domneste intre ele Grecii se caftesc cu Etiopieni, si impreuna se cearta cu Rusii. Arabii arunca cu pietre in evreii care se roga la Zidul Plangerii, si politia de frontiera Israeliana ii bate pe toti, democratic. Idila cu respectul reciproc este frumoasa literar. Nora ai prins zile bune in Ierusalim Acolo la fel ca peste tot, toti se urasc sincer 🙂
ApreciazăApreciază
2.
noradamian | 27 februarie 2009 la 11:03
bibliophyle,
amuzanta chestie! 🙂
Vasazica ortodocsii crestini se-ncaieră „frăţeşte”(asta chiar n-o banuiam, desi e in firea lucrurilor) evreii cu arabii nu mai vorbim, ba se mai incaiera si cele doua grupari ultraortodoxe din cartierul fundamentalistilor(asta se arata acolo si la televizor, e una din stirile vesele).
Acuma mi-aduc aminte ca-mi povestise Sara ceva de aruncatul cu pietre la Zidul Plângerii…
ApreciazăApreciază
3.
fini | 27 februarie 2009 la 12:16
Nora,
la tine vin ca să mă încarc pozitiv.
ApreciazăApreciază
4.
noradamian | 27 februarie 2009 la 12:22
fini,
si pe mine ma ajuta exact in acest fel,dialogul cu tine! 🙂
ApreciazăApreciază
5.
fini | 27 februarie 2009 la 12:27
Bibliophile,
cu o trăsătură de penel bine stăpânită şi puţin mucalită ai pus pe pânză portretul Ierusalimului astăzi.
Rămâi aici.
ApreciazăApreciază
6.
noradamian | 27 februarie 2009 la 12:43
fini, bibliophyle,
ironic este ca, in locul propozitiei
„Dar e bine, cel puţin, că se-nţeleg şi se respectă între ele” , scrisesem ca:
” o multime de grupari religioase care si-l revendica pe Hristos, fiecare considerand ca i se cuvine si ca detine adevarul absolut”.
Pe urma am renuntat la asta socotind ca sensul acestor povestiri nu e de a face comentarii religioase sau politice, ci de a relata ce am vazut, ce mi s-a intamplat, ce am auzit… 🙂
ApreciazăApreciază
7.
bibliophyle | 27 februarie 2009 la 13:24
Bine ai facut Nora, lasa religia la profesionisti (astia cu 666). Si un teolog in fasha, o sa-ti explice ca revelatia lui Sf. Ioan (apocalipsa) este de fapt o revelatie retroactiva la timpul lui Nero si 666 este de fapt VIVIVI, o parte din insignia Imperiala Romana. Asa ca prosti cu prosti si noi ramanem cu noi, mama lor de imbecili pagani si fara de Dumnezeu (de nici un fel), 🙂
ApreciazăApreciază
8.
noradamian | 27 februarie 2009 la 13:42
bibliophyle,
sunt curioasa de felul meu, dar aici chiar nu ma bag.
Ar trebui sa stiu mult mai multe decat stiu acum.
De altfel credinta( vorbesc de credinta fundamentata pe „agape”) pana la urma este deasupra cunosterii( desi uneori se ajunge si prin asta, dar mai greu, la a crede) si deasupra culturii…
ApreciazăApreciază
9.
noradamian | 27 februarie 2009 la 17:08
bibliophyle,
adineaori am dat, intamplator, peste iesirea dementa, „iesirea apocaliptica” a varanului la sinteza zilei! Eu nu ma uit din principiu la astfel de chestii. Dar, precum zici, ignoranta imbecililor lipsiti de orice Dumnezeu desi vorbesc in numele lui,e uriasa si, uneori,contagioasa. Antipatizat,antiharismatic, un individ care cauta, ca si vadim, sa antreneze pornirile bolnave ale unora.
ApreciazăApreciază
10.
bibliophyle | 27 februarie 2009 la 17:38
Nora,
cateodata am sansa cu studenti mai inteligenti care au intrebari mai sofisticate (cred ei). Exista in teologie o ramura care se numeste „teodosia” (habar nu am care este termenul romanesc, eu l-am botezat din Englezescul – theodicy). Teodosia se ocupa cu justificare raului pe pamant, asa ca astea tineri, incearca sa-si infunde maestrul tocmai pe chestia asta. De ce ti-am povestit asta, pentru a justifica existenta Varanilor (i-mi place compartai). Deoarece Divinitatea ti-a acordat „liberul arbitru”, este necesar sa-ti dea posibilitate sa inveti exersarea lui, pentru asta exista Voiculesti…etc. Cum poti sa-ti exersezi „liberul arbitru” cand toata lumea este buna si dreapta? 😆
ApreciazăApreciază
11.
noradamian | 27 februarie 2009 la 17:54
Inteleg, bibliophyle,
pentru exersarea raului pe pamant,
varanii mari si mici, uneori fiorosi, alteori experti in manipulare, corupti si corupatori, umplu lumea…
ApreciazăApreciază
12.
bibliophyle | 27 februarie 2009 la 19:14
nora,
Ai dreptate sunt cam multi. Bunul Dimnezeu ar cam trebui sa o mai rareasca, cred ca Romanii au exersat mult prea mult „liberul arbitru”, gata, nu trebuie sa fim egoisti sa-i mai lasam si pe alti 😆
ApreciazăApreciază
13.
noradamian | 27 februarie 2009 la 19:35
da, bibliophyle,
e o serparaie pe meleagurile astea de sa-si faca incăltări toti interlopii indiferent de rangul social, politic, de natie, etnie, partid, religie, cont in banca…
🙂
ApreciazăApreciază
14.
noradamian | 27 februarie 2009 la 19:37
Mi-am adus aminte ca Sara imi spusese odata că in cultul mozaic lipseste notiunea de „diavol( drac, satana etc)”
E adevarat?
ApreciazăApreciază
15.
turnofftheglory | 27 februarie 2009 la 21:02
Nora ai o desfatre vizuala de blog.Imi face mare placere sa citesc despre Israel.
ApreciazăApreciază
16.
bibliophyle | 27 februarie 2009 la 21:03
Dora,
da nu exista satan in judaismul normativ. El exista insa in Kabala 🙂 In judaismul normativ exista Azazel pe post de drac, insa el este considerat slujitorul lui Dumnezeu, vezi cartea lui Iov, Acolo el il slujeste pe Dumnezeu, desi nu prea doreste sa o faca 🙂 In ebraica daca vrei sa trimiti pe cineva la dracul il trimiti la Azazel, care este gunoier in slujba Domnului 😆
ApreciazăApreciază
17.
noradamian | 27 februarie 2009 la 21:06
turnofftheglory,
ma bucur! 🙂
Mie imi pare rau ca mai am putin si termin calatoria…
Dar imi pare bine ca „am salvat-o” in gradina asta 🙂
ApreciazăApreciază
18.
noradamian | 27 februarie 2009 la 21:10
bibliophyle,
am sa-mi iau si numele de dora, poate 🙂
( se bucura fini ca si ea mai scrie cateodata d in loc de n)
Am auzit de azazel! Si am citit cartea lui Iov. Acuma am inteles.
🙂
ApreciazăApreciază
19.
fini | 28 februarie 2009 la 07:22
Sunt „ochi şi urechi” la conversaţia voastră.
ApreciazăApreciază
20.
fini | 28 februarie 2009 la 07:29
Nora,
nici în glumă să nu-ţi treacă prin minte să-ţi iei alt nume.
Ca să nu mai greşesc, mă adresez Dorei cu Ina. Sper să-mi reuşească.
Interesant este totuşi că invers nu greşesc.
ApreciazăApreciază
21.
orangekorpion | 28 februarie 2009 la 08:48
buna dimineata, O’Nora,
frumoasa povestire, ca de obicei….
pacat ca se apropie finalul…
si totusi de ce religiile au produs/produc atitea razboaie??
(intrebare pur si simplu retorica)
si totusi uneori (uneori) religiile au impins societatile inainte, dar si inapoi…
desi sint pagin, ador sa ascult cintecele bisericesti si orga dintr-o biserica
desi sint pagin, imi plac foarte mult bisericile in stil gotic.
desi sint pagin, sint fantastic de departe de varani, pe care, pe unii, i-as impusca.
si revin la prima intrebare din postarea ta :Ce anume poate reface, reconstrui o naţiune? , gindindu-ma la Romania?
si as raspunde ca in primul rind printr-o adevarata JUSTITIE.
si asta cind se va intimpla? pentru ca nu mai am rabdare…
vreau macar cit traiesc sa vad ca incepe aplicarea ei, indiferent de averile inculpatilor…..
ApreciazăApreciază
22.
noradamian | 28 februarie 2009 la 11:48
fini,
glumesc! 🙂
Uneori si in textele mele e posibil sa fie greseli, poate de pronuntie(scriere) poate de alta natura , pentruca povestesc dupa ani de zile impresiile mele dintr-o vizita. Asa ca-mi vine bine orice interventie.
🙂
ApreciazăApreciază
23.
noradamian | 28 februarie 2009 la 12:04
O’Skorpion,
ma-ndoiesc de „paganismul” tau. Esti inca tanar si rebel!… 🙂
(nu te superi, asa-i?)
Energia care sustine nu neaparat prosperitatea, ci mult mai important, perenitatea unei natii e data de credinciosia membrilor ei.
Adica de ceva spiritual, nevazut, care se regaseste mai mult sau mai putin in religia/religiile acelui loc, din care deriva liantul solidaritaţii, a crezului impartasit in valori fundamentale pentru viata omului si cea a societatii, pentru cultura…
Si, desigur, justitia autentica!…
Termenul de „religie” vine de la „relegare”, adica intermedierea facuta de niste oameni numiti preoti prin intermediul unor institutii numite biserici.
Din pacate, „relegarea”, uneori, se face dupa chipul si asemanarea acelor oameni si nu a lui Dumnezeu.
Adica uneori intermediarul,adica mijlocul, devine scop.
Şi atunci lucrurile o iau razna…
Nu si daca reusesti sa pastrezi o credinta autentica, neinfluentata de derapajele exterioare, in sufletul tau.
ApreciazăApreciază
24.
fini | 28 februarie 2009 la 12:27
Skorpi,
nu religiile produc războaie,ci o parte din slujitorii lor. Aceştia sunt cei care au produs şi vor mai produce hecatombe de victime. Aceştia sunt cei care atunci când te duci,din convingere sau pentru că aşa „zice popa”, nu-ţi dau sfânta împărtăşanie.
Mie să nu-mi spui că tu eşti „păgân”. Că nu eşti. Tu nu eşti practicant. Eu înţeleg prin a fi păgân, c-ai fi în stare „să dai cu pietre-n Dumnezeu” . Nu eşti tu „ăla”.
Nici eu nu sunt practicantă, poate din aceleaşi motive cu tine. Poate din cauza asta privesc cu curiozitate şi fascinaţie dialogul dintre Nora şi bibliophile. Dar eu zic că am un Dumnezeu,în faţa căruia de câte ori simt că mă pedepseşte, îmi plec capul; căruia de câte ori mă bucură,mă-nchin şi-i mulţumesc.
In ce priveşte „reconstruirea” unei naţiuni eu cred că familia în care se naşte un copil, trebuie să-i arate că aparţine unei comunităţi cu toate caracteristicile ei. Evreii se pare că practică aceasta. Justiţia este cea care „fabrică” legile şi trebuie să le impună după principiul „unde-i lege nu-i tocmeală”.
ApreciazăApreciază
25.
orangekorpion | 1 martie 2009 la 00:49
Nora, Fini
no comments
dar ramin la parerea mea
🙂
ApreciazăApreciază
26.
noradamian | 1 martie 2009 la 13:20
O’skorpion,
nu intentionez sa ti-o schimb.
🙂
…Fiindca (te)-ai intrebat, fie si retoric, pe tema respectiva au aparut si parerile de mai sus
( nu le lua , neaparat, drept raspunsuri, ci opinii) 🙂
ApreciazăApreciază