Etajul cinci
3 ianuarie 2012 at 18:04 noradamian 88 comentarii
Ciudată întâmplarea pe care mi-o relata Luiza. O născocire, evident. O ascultasem fără s-o întrerup. Fără să comentez. Uşor amuzată. Aha, nici tu nu mă crezi, zice.
… A, nu, nu spun asta, totuși, pare ceva cam suprarealist.
Mă opresc. Îmi dau seama că Luiza e niţel dezamăgită dar n-aveam cum s-o mint.
Da, răspunde resemnată, fusese aproape sigură că n-o să mă facă s-o cred. Ah, şi ce neplăcut e să nu poți să-i convingi măcar pe cei care au încredere-n tine şi să nu… Tăcu mohorâtă.
Se vede treaba că se petrecuse totuşi, ceva; poate un vis luat drept realitate, am mai auzit de asemenea chestii care ţin de psihiatrie. Dar Luiza era de un echilibru perfect în tot ce spunea şi ce făcea; până acum. Probabil că întâmplarea continuă să aibă un efect straniu asupra ei, de vreme ce o reia cu fiecare ocazie. Zilele trecute însă, povestindu-i-o lui Dio, îmi spune, fusese sigură că el știe, fiindcă nu părea mirat. Faţa i se destinde în zâmbet: uite, Dio o crede. Ca și ea, el știe că a trăit toate astea.
Muzică, vorbărie, plus că băuse şi-un pahar de vin de casă, tăricel, aşa că n-auzise apelul telefonic. Încă o oră şi încă una, jocuri, glume, nu şti cum trece timpul. Poante şi surprize- improvizații, inclusiv culinare. Cinci-şase inşi, câţi se erau, plus copiii, aproape seară de seară, se strângeau acolo, parcă teleportați din alt timp. prieteni de o viaţă, din şcoală, de pe terenul de sport, ori din alte-mprejurări. Apartamentul Luizei devenise de câţiva ani, un loc mai plăcut decât o cabană din vârf de munte. Un paradis de vacanţă, nepretenţios, un loc ideal pentru serile pline de veselie în care se simţeau iar liceeni, uitând de grijile din restul anului.
…Telefonul sună şi sună.
– Bine c-ai insistat, jucăm „dixit” și e cam gălăgie, se scuză Luiza.
El e-n drum spre Bucureşti. …Dacă are loc să-l găzduiască până-n zori? O escală de câteva ore i-ar prinde bine, e mort de oboseală. Cu mici întreruperi conduce de mai bine de douăzeci de ore.
– Sigur, cu mare plăcere. Amicii tocmai se pregătesc să plece. În cât timp ajungi? …Aha, e perfect. Răgaz suficient de făcut niţică ordine. …Eu? Eu o să dorm la ai mei.
A, nu, să nu-şi facă probleme, ei locuiesc două etaje mai jos. Aşa că se poate odihni, n-o să-l deranjeze nimeni. Are acolo și un frigider cu bunătăți, la dispoziție.
– Am aerisit, am spălat vase, în câteva minute toate erau la locul lor.
Povestind, Luiza retrăieşte cu emoţie neascunsă, momentele. Încă două, trei minute până la miezul nopţii, când sunase iar telefonul. Între timp, înfăţase şi patul. Sosise.
– Am coborât să-i deschid, era beznă, n-avea cum nimeri butonul la interfon.
Oho, ce surpriză! …De unde vii? …De ce n-ai mai dat un semn de viaţă de atâta timp?
O pupase pe obraz: ei, lasă, e târziu, o să povestim mâine la cafea. Îşi luă o geantă uşoară din maşină şi urcă, în urma ei, cele patru etaje. La etajul trei, pe preşul din faţa uşii unui apartament, dormita un caniş amărât. Curios, de unde se ivise? Îl privi, o clipă: avea o ureche zdrenţuită. Nu-l mai văzusem, se miră, povestind, Luiza.
În apartament era întuneric, probabil se arsese becul din hol. Pe sub uşa închisă a camerei din dreptul celei de intrare în apartament răzbătea o dâră de lumină.
– O deschid cu un fel de teamă, povesteşte Luiza și nu-mi cred ochilor: pe scaunul din faţa computerului, învelit într-un pled, costeliv şi dârdâind din toate încheieturile, un necunoscut. De unde apăruse? Ne privi cu speranţă, ca pe nişte salvatori. Era frig, groaznic de frig, ni se plânse, încercase să pună-n funcţie centrala, dar crede că nu merge. Centrala funcţiona perfect când am coborât, cu zece minute în urmă, iar apartamentul era cald şi scăldat în lumină! N-am mai stat pe gânduri. Omul arăta rău, teribil de rău. Am depăşit momentul de stupoare şi i-am promis că revin să văd ce-i cu centrala. Hai, i-am spus prietenului, prea obosit ca să mă întrebe ce se petrece.
L-am lăsa să doarmă în livingul apartamentului de jos, am găsit ceva de mâncare pentru căţelul de la trei şi am urcat în viteză la straniul colocatar, așa cum îi promisesem. L-am găsit învinețit de frig. Am reglat termostatul la 25 de grade, i-am urat noapte bună şi am coborât buimăcită. Canişul dispăruse. Nu mi-am mai pus nici un fel de-ntrebare. Am adormit de cum am pus capul pe pernă. Spre dimineaţă m-am trezit şi, în vârful picioarelor, am deschis uşa livingului. Nu era nimeni. Nici măcar o urmă că dormise cineva acolo. Se lumina de ziuă. N-am mai stat pe gânduri, am dat fuga sus: nici ţipenie de musafir. Pledul era întins ca de obicei, pe pat. Se auzea doar bâzâitul molcom al centralei, arăta fix 22 de grade.
Poate că ai fost la cinci, îi spun. Cui nu i se-ntâmplă să greşească etajul, câteodată?
Luiza nu răspunde. Hai să dăm o raită prin parc, propune pe neaşteptate. Ne mai aerisim gândurile. Foşnetul vântului prin iarbă, copii alergând pe rotile, biciclişti, ponei înhămaţi la trăsurici pe alei. …Și, surpriză, în fața noastră, Dio! întâlnire de gradul cinci. Privirea mi se opri la canişul pe care-l plimba Dio. De fapt, la urechea lui zdrenţuită. Nu ştiu despre ce am mai sporovăit, chestiuni obişnuite, nici un cuvinţel însă, despre enigmatica întâmplare; ceva uitat. Relaxaţi, am băut o bere la Bolta Rece. Luiza tăcuse aproape toată vremea dar acum părea veselă. Îi tihnise plimbarea. La ieşirea din parc, după ce ne-am despărțit de Dio, Luiza scotocește prin geantă. Îmi întinde o vedere. Am primit-o ieri, îmi spune, laconic. Îmi mulţumeşte pentru găzduire.
– Uitasem, adaugă Luiza, blocul n-are decât patru etaje.
Entry filed under: 7301634, Grădina de Hârtie.
88 comentarii Add your own
Lasă un răspuns
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed
Aventuri în grădina de hârtie 
1.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 18:18
bonsoir-ici,
ciudata dar si simpatica poveste…
deci vizitatorul obosit dupa 10 ore de drum nu a existat?
a existat doar aroma de alcool?
🙂
ApreciazăApreciază
2.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 18:33
Seara bună 🙂
skorpion, fiecare cititor e liber să traducă pe limba lui 😀
ApreciazăApreciază
3.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 18:40
nora,
mi-ar trebui un traducator, stau cam prost cu limbile straine,
😆
ApreciazăApreciază
4.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 18:42
skorpion, tu? Mai curând eu 😆
ApreciazăApreciază
5.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 19:32
Saluttare!
M-am ales cu o amețitoare alergătură după muște, pe casa scării, și-am prins 4 idei:
1.Nu-i numai Luiza în neregulă. 🙂
2.Restaurantul Bolta Rece din Sibiu este amplasat într-un parc.
3.Dio are un caniș într-o ureche zdrențuită.
4.Mare conducător auto și Dio ăsta! De unde nici nu venea, era normal să conducă 20 de ore.
ApreciazăApreciază
6.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 19:37
Bsk, şaradă-n toată regula! 😆
ApreciazăApreciază
7.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 19:37
mai imi trebuie un traducator..
🙂 pentru sarada lui mister B
ApreciazăApreciază
8.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 19:45
Mr. Sk
Luiza are un termostat… sărit rău, de capul lui/ei, de la 25 la 22 de grade. 🙂
Dacă mai povestea un pic, o zicea pe aia cu 10 negri mititei și costelivi.
ApreciazăApreciază
9.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 19:49
Dragilor, poate-mi traduceţi şi mie 😆
ApreciazăApreciază
10.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 19:55
Seara buna!
hai ca si pe mine m-a ametzit Luiza, n-am priceput chiar nimic.
Aaaa, decat ca erau doi caini cu urechea zdrentzuita, unul canish si unul cu Dio.
ApreciazăApreciază
11.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:02
lumi,
de unde 2 ciini, ca eu vazui unul singur,
mortal,
😛
ApreciazăApreciază
12.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 20:04
Luiza i-a promis lui Dio culcușul de la etajul 2, unde nu va fi nicium deranjat, și de fapt pe ea n-a deranjat-o nimeni. 🙂
Dacă avea de gând să-l cazeze la 2, n-avea prea mare rost să-l ducă întâi la 4. (căuta o cheie?)
În timp ce urmăream cum urcaseră amândoi din prima urcare direct la etajul 4, dar au revenit nu știu cum la canișul de la etajul 3, deja mă întrebam: ce naiba fac ăștia, urcă sau coboară? 🙂
ApreciazăApreciază
13.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 20:05
skorpion, pai si ce, la inceput nu erau 5 etaje si dup-aia 4?
tu de unde stii ca era acelasi caine? 😯
ApreciazăApreciază
14.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:08
ha-ha-ha,
:P:P:P
eu am vazut ca au urcat direct la etajul IV, nici gind luiza
sa-l duca pe tip la etajul II…
nu mai recitesc, asa are mai mult farmec dialogul nostru …..surd
hai, ca povestea devine mortala gratie voua
🙂
ApreciazăApreciază
15.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 20:09
Pana la urma tipul a dormit pe acoperish si catzelul la 4, in pat, la 25 de grade.
ApreciazăApreciază
16.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:10
pina la urma toti au disparut: si tipul înghețat, si dio si catelul, care ulterior a aparut pe strasse cu urechea zdrentuita
😛
ApreciazăApreciază
17.
clemycali | 3 ianuarie 2012 la 20:16
Buna seara, buna seara.
Stranie povestioara dar viata iti da ocazia sa ai parte de tot felul de experiente.
ApreciazăApreciază
18.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 20:17
Eu am dedus că Dio era din Sibiu și parcurge drumul până la București în 20 de ore, pe timp de iarnă. Vara iese din casă cu canișul la plimbare. Și el este întreg la minte: n-are îndrăzneala să nege vizita la Luiza. 🙂
De obicei, cine vede stafii se sfiește să povestească (să nu pară ca Luiza 🙂 )
ApreciazăApreciază
19.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:19
lumi,
cine a facut sex cu cine? dani cu zdrentarosul de catel?
🙂
ApreciazăApreciază
20.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 20:20
Enigma de la pct. 1 (din cele 4 de la comentariul meu nr. 5) s-ar rezolva dacă Nora ar recunoaște că Dani nu există. 🙂 🙂 🙂
ApreciazăApreciază
21.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 20:21
skorpi,
cum cine? Luiza cu omul din Caraibe, care era negru, evident.
ApreciazăApreciază
22.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:23
Dani exista,
Luiza NU exista
ApreciazăApreciază
23.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 20:26
Bineinteles ca Dani exista, poate confirma si Mihaela Radulescu.
ApreciazăApreciază
24.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 20:27
Concluzia de la coment 21 s-ar traduce:
vederea era tot o vedenie. 🙂
ApreciazăApreciază
25.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:30
Trageţi în ei!!! Ăstia nu merită să trăiască decât la etajul cinci+
Adică într-o lume paralelă 😆
ApreciazăApreciază
26.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:30
lumi, servus. 😆
ApreciazăApreciază
27.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 20:32
Să întrebăm la un spital de psihiatrie dacă cei mai periculoși sunt ținuți la ultimul etaj. 🙂 Sau poate deja știe cineva. 🙂 🙂 🙂
ApreciazăApreciază
28.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:32
O să mai vin cu povestiri fantastice, vreau să vă vă chinuiesc
😆
ApreciazăApreciază
29.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:34
clemy, salut, da, orice poveste fantastică pleacă de la ceva real. 🙂
ApreciazăApreciază
30.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:35
periculosii la ultimul etaj, adica V,
blocul avind 4,
este bloc sau casa? sau pur si simplu un…..blog
🙂
ApreciazăApreciază
31.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 20:36
Aoleu, Nora, da” ce ti-a cashunat pe noi?
ApreciazăApreciază
32.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:37
Blogul cu cinci etaje 🙂
…ceva real, dar fantastic:
http://www.flixxy.com/bear-animal-nature-film.htm
ApreciazăApreciază
33.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:38
luminiţa, savanţii englezi au zis că cea mai nashpa zi din 2012 e 3 ianuarie. Asa că am trecut la experimente 😀
ApreciazăApreciază
34.
luminita | 3 ianuarie 2012 la 20:41
skorpion, ce mai conteaza cate etaje erau, bine ca a primit vederea.
Apropo, ce scria-n vedere, putem sa stim si noi?
vederea e cheia de bolta a enigmei omului negru care n-a mai venit.
ApreciazăApreciază
35.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:43
Îi mulţumea pentru găzduire. Numai Luiza stie cine 🙄
ApreciazăApreciază
36.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 20:43
Vorbind mai serios, mai există posibilitatea ca Dio să se fi îndreptat spre casa lui din Sibiu. Venea din altă țară (dinspre est) prin București.
Ca să obținem același rezultat, am sentimentul că era suficient dacă Nora ne-ar fi arătat doar un deget. 🙂
ApreciazăApreciază
37.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:45
pentru mine a fost o zi splendida cu soare
🙂
a fost/este cumva marti?
ApreciazăApreciază
38.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:47
Nu stiu Bsk, eu n-am făcut decât să relatez povestea Luizei 😀
ApreciazăApreciază
39.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:47
skorpion, încă vreo trei ceasuri 😆
ApreciazăApreciază
40.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 20:48
😯
ApreciazăApreciază
41.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 20:52
No, dară 🙄 De ce să nu fie bune? 🙄
ApreciazăApreciază
42.
Fini | 3 ianuarie 2012 la 21:00
„Blouse Roumaine” – Matisse
„Matisse his art and his Textiles – the Fabric of Dreams, London, 2005″(retrospectivă) si in acelasi an la Metropolitan Museum of Art, New York, a fost prezentata colecţia de textile ale pictorului francez. Printre acestea o buna parte dintre exponate au fost iile romanesti primite cadou de Matisse de la prietenul sau Theodor Pallady si care l-au inspirat pe marele maestru francez în seria de compoziţii cu aceeaşi temă – ia românească, adică acea “ Blouse Roumaine”.
http://www.google.ro/search?q=la+blouse+roumaine+matisse&hl=ro&client=firefox-a&hs=A7K&rls=org.mozilla:ro:official&prmd=imvns&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=gYABT7CENsPV4QTbt8SSCA&ved=0CDIQsAQ&biw=1262&bih=574
ApreciazăApreciază
43.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:05
Mai am o variantă: musafirul e chiar Dio.
I se defectase instalația de încălzire a mașinii și era înfrigurat. După ce s-au văzut jos, el a luat-o primul și repede pe scări, a lăsat canișul sau l-a scăpat, a ajuns în apartamentul de la etajul 4 înaintea Luizei, s-a așezat pe scaun și se văita de frig. Din urmă a ajuns și Luiza, dar, la lumina camerei, nu l-a mai recunoscut, așa de schimbat era tipul (rezultă că nu s-au văzut de mult).
Când erau la mașină, Luiza nu-l văzuse bine pe întunericul de aceeași culoare. Canișul a avut urechea degerată, apoi s-a zdrențuit.
ApreciazăApreciază
44.
Fini | 3 ianuarie 2012 la 21:05
Henri Matisse – Yves Saint Laurent
Dialogul dintre artă şi modă.
http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/colectie-omagiu-yves-saint-laurent-la-bucuresti.html
ApreciazăApreciază
45.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:11
Bsk, eu zic că toate variantele-s bune, depinde de ce preferă fiecare 😀
ApreciazăApreciază
46.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:11
Spre culcare la etajul 2, Luiza n-a condus pe nimeni. Era deja dusă din cauza sperieturii de etajul 4, apoi și-a mai revenit.
ApreciazăApreciază
47.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:13
Depinde și cât de luminată era și casa scării. Pe întuneric putem merge singuri și să ne credem însoțiți de un negru. 🙂
ApreciazăApreciază
48.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:14
Fini, servus, asta cu textilele, e ceva deosebit de alţi pictori. Matisse, fauvistul, împătimitul de culori, atras şi de iile româneşti Superb! Multzam de link. 😀
ApreciazăApreciază
49.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:16
Luiza voia să ajute pe toată lumea. Şi atunci i-au ieşit în cale niste personaje fictive care, într-o poveste, doar acolo, au sansa să devină reale… 🙂
ApreciazăApreciază
50.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:23
Nora,
În ulttima variantă, Dani a plecat de la Luiza fără să se mai vadă dimineață, tot el comutase înapoi la 22 grade.
Până la revederea din vară, a avut timp să se refacă la vechea înfățișare.
Dacă toate variantele sunt pentru noi la fel de plauzibile, atunci cu noi nu e în regulă. 🙂
ApreciazăApreciază
51.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:32
Bsk, să nu fim cruzi 😆 În proza fantastică se poate întâmpla orice. Şi din toate cele ce se petrec rezultă de regulă, o simplă saradă. Ce e peste asta aparţine imaginaţiei cititorului. Dacă povestea reuseste să-i anime imaginaţia, să-l facă să găsească o ţesătură, un înţeles, înseamnă că povestirea e de calitate 🙂
ApreciazăApreciază
52.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:33
Asa-i că sunt modestă? 😆
ApreciazăApreciază
53.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:34
Se mai poate ca urechea canișului să fi fost zdrențuită dinainte, doar confirmă că e vorba de același însoțitor al aceluiași Dio.
ApreciazăApreciază
54.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:39
logic şi posibil 🙂
ApreciazăApreciază
55.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:41
Știu și eu vreo două povestioare cu enigme. Elucidarea lor presupune ca povestitorului să i se pună numai întrebări la care să răspundă cu „da”, „nu” sau „n-are importanță”.
ApreciazăApreciază
56.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:43
Bsk, sau -si da si nu- 🙂
ApreciazăApreciază
57.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 21:44
Da, și da și nu. 🙂
ApreciazăApreciază
58.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 21:45
😆
ApreciazăApreciază
59.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 22:04
Acum, pe bune, povestirea are si un izvor real. În ajun de Crăciun, un membru al familiei primeste exact la miezul nopţii telefonul cu rugăminte de găzduire. Cum nu era acasă în momentul respectiv, mă roagă să pregătesc un rând de lenjerie pentru apartamentul său, în care stia că nu e nimeni ( chiriaşii, doi baschetbalisti negri, fiind plecaţi la mama lor peste ocean) Fiind o situaţie de urgenţă mă conformez. Numai că unul dintre baschetişti în loc să ia avionul din Cluj, preferase să revină la Sibiu, chestiune de care nu aflase nici măcar, managerul Clubului. Peste tipul ăsta, tremurând de frig, dăduseră ei, pe la două noaptea, când ajunseseră acasă. Şi exact cum spun în povestire a fost „salvat” de îngheţ, după ce i s-a repus centrala-n funcţie. Oaspetele, cel care care dăduse telefon, un cunoscut al familiei, a dormit în living. Iar eu am aflat de tărăşenie abia după 8 dimineaţa când plecase. 🙂
ApreciazăApreciază
60.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 22:08
Nu seamănă, dar se cam potrivește. 🙂
La cât am râs, mai merge una pentru cele 3 ceasuri.
ApreciazăApreciază
61.
Fini | 3 ianuarie 2012 la 22:12
Nora servus 🙂
@ 49
sunt nedormită şi se cunoaşte.
Am uitat să notez că Diaghilev a cerut lui Matisse şi Pablo Picasso să realizeze proiectarea costumelor pentru Baletele ruseşti.
http://artsearch.nga.gov.au/Detail.cfm?IRN=107621
ApreciazăApreciază
62.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 22:20
Bsk, două zile am râs de ciudata întâmplare, asa că era cazul să fac o povestire „tenebroasă” din ea 🙂
ApreciazăApreciază
63.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 22:21
Fini, multzam de observaţie. O dovadă splendidă, de fapt, că marii artişti, pictori ori coregrafi, îşi intersectează cărările
ApreciazăApreciază
64.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 22:24
ApreciazăApreciază
65.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 22:25
Bsk, 61, groaznic 😆 71, si mai si 😆
ApreciazăApreciază
66.
Fini | 3 ianuarie 2012 la 22:29
Nora,
@ 64
unul din ţelurile acestei generaţii de artişti a fost realizarea sincretismului în artă.
ApreciazăApreciază
67.
Fini | 3 ianuarie 2012 la 22:40
Nora,
se pare că prin contribuţia acestor artişi a luat naştere „design-ul”.Istoria designului este o ramură nouă în Istoria Artei. Se referă mai ales la arhitectură, decoraţii interioare, îmbrăcăminte, arte grafice.Începuturile designului sunt legate de mișcarea artistică , stilul și școala germană Bauhaus (la 1919) .
ApreciazăApreciază
68.
Fini | 3 ianuarie 2012 la 22:42
Noapte bună tuturor! 🙂
ApreciazăApreciază
69.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 22:48
Fini, nu stiam de unde, când si cine a adus designul în lumea modernă, desi despre Banhaus am mai citit. Iar sincretismul artistic a amplificat, diversificat până la infinit, posibilităţile artelor 🙂
Noapte bună, Fini 🙂
ApreciazăApreciază
70.
skorpion | 3 ianuarie 2012 la 22:49
waooo,
v-am spus eu ca luiza nu exista???
vezi #23
hai, ca sint grozav
😛
ApreciazăApreciază
71.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 22:50
skorpion, esti detectiv înăscut 😀
ApreciazăApreciază
72.
Bască ilie | 3 ianuarie 2012 la 23:04
E ceasul de somn ușor! 🙂
ApreciazăApreciază
73.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 23:16
Noapte bună 🙂
ApreciazăApreciază
74.
noradamian | 3 ianuarie 2012 la 23:18
Vise plăcute 🙂
ApreciazăApreciază
75.
Creanga | 4 ianuarie 2012 la 06:19
Seara dimineata!
Luiza primeste un telefon, poti sa gazduiesti un domn? De 20 de ore e sofer, ar vrea sa doarma nitel. Casa si inima mare, sigur ca da, ii gasesc loc de culcare. Dupa ce oaspetii au plecat, mi s-a pus pe aranjat, casa era iar curata iar lenjeria de pat schimbata. Dang! inainte de miezul noptii, vin prietenii si hotii. Il pescuieste din parcare sa il duca la culcare, dar cam te-ai schimbat la ten, zici ca esti lovit de tren. Ei! si eu cam obosit, stam maine la povestit. Urca etaj dupa etaj, la trei caine sau trucaj, ferfenitele-i atarna, mai ales pe urechea stanga. Curios! de unde o fi aparut? caini in bloc n-am mai vazut. Ajung in sfarsit la patru crezand ca au dat de dracu, ora 12 a sosit, omul negru a venit, din toate incheieturile dardaia, pooti sa reggglezi centrala? Calculator nou, putina caldura, deja avea promoroaca la gura. Nu l-au mai intrebat cum acolo a picat, cale intoarsa la doi, culcat prietenul si luat un maturoi. Nuuu! nu sa mi-l pocneasca ci caldura sa porneasca, la centrala nu ajungea daca matura nu folosea. La doi a adormit bustean, cu intrebari o mie, o fi Marean? ori farsa lui Ilie? Dimineata, nici urma, nici picior de vizitator, a fost un vis sau s-a tacnit? de atunci oaspeti n-a mai primit. O vedere in semn de multumire pentru a ta gazduire. Nu erau inchipuirile mele, blocul are 4 nivele, iar cainele ratacit, chiar la Dio l-am zarit.
Daca domnul conducea de 20 de ore se pare ca venea din afara tarii, ori erau prieteni foarte buni, ori nu avea bani de hotel. Poate Luiza s-ar fi suparat daca ar fi auzit ca a preferat sa mearga la hotel.
PS pe mine etajul 5 ma duce cu gandul la spitalul de nebuni.
ApreciazăApreciază
76.
oldhashu | 4 ianuarie 2012 la 07:49
Bună dimineața și bine v-am găsit în noul an, petrecăreților! 😀
Un „sfat” din partea unui bătrân pățit pentru Luiza & comp: «Lasați beutura pentru cine ține la ea!» 😆
@nora, debut cu dreptul în 2012! 😉
ApreciazăApreciază
77.
Fini | 4 ianuarie 2012 la 08:15
Neaţa! 🙂
ApreciazăApreciază
78.
Fini | 4 ianuarie 2012 la 08:20
Creangă,
simpatică interpretarea ta! 🙂
„ferfenitele-i atarna, mai ales pe urechea stanga” vorbeşti de „Zdreanţă, cel cu ochii de fainţă” sau de Vanghele, cel căruia îi atârnă ferfeniţele pe urechea stângă, că doar de-aia e şi el de stânga?!
ApreciazăApreciază
79.
monica | 4 ianuarie 2012 la 10:43
Nora,
F frumoasa povestirea ta ! am gasit si explicatia ta lamuritoare,dar in timp ce citeam povestea mi-am amintit de un film rusesc,care a rulat in Ro prin anii 80 ,actiunea petrecandu-se tot de sarbatori,cand, sub influenta votcii si fericirii ca pleaca la distractie, un tip greseste avionul ,fara sa-si dea insa seama,si in loc sa mearga la Leningrad(pe atunci) aterizeaza la Moscova.. Sau invers,nu mai retin .La sosire ia taxiul si da adresa la care trebuia sa ajunga, adresa celor care il invitasera sa-si petreaca revelionul(cred) ,iar taximetristul il descarca exact unde i se ceruse. Dar,stupoare ,la adresa gaseste cu totul alta persoana decat cele care trebuiau ,chit ca i se confirma ca adresa e exacta ;Dupa o ora si ceva in care absurdul situatiei-gen Strada Sapientei 1bis a lui Caragiale,degaja un umor de buna calitate, in care erau subliniate toate tarele comunismului rusesc,inclusiv abureala alcoolica in care traiesc permanent,cele doua personaje inteleg drama, si-si dau seama ca individul se urcase in alta cursa si ajunsese in alt oras cu strazi si cartiere standardizate si ca aspect dar si toponimic, uniformizarea imbecilitatii.
Nu-mi mai aduc aminte macar titlul sau actorii ,stiu numai ca am ras cu lacrimi o ora si ceva exact cum am ras si cand am citit povestea ta si comentariile ce au urmat . A fost excelenta intamplarea asta literara .S-o mai abordezi :)) Iar daca cineva si-a dat seama despre ce film e vba sa-mi dea de veste si mie .Tare as vrea sa-l revad !!!!!
ApreciazăApreciază
80.
noradamian | 4 ianuarie 2012 la 12:49
Ziua bună de ianuarie cu soare 🙂
Crengulin, povesti povestim, din realitate sau imaginate… 🙂 Bună legătura cu Polinezia! Nu vă dusei eu în vreo două rânduri la Honolulu crezând că e Papeete? Noroc că ai corectat direcţia, că mai mergeam si-n 2012 😆
ApreciazăApreciază
81.
noradamian | 4 ianuarie 2012 la 12:51
OldH, beutura, ca să zic asa, e doar pretextul, na, dar sfatul e bun, orisicât 😆
Multzam fain, astept si „iesirea” ta pe strada asta 🙂
ApreciazăApreciază
82.
noradamian | 4 ianuarie 2012 la 12:55
Fini, zdrenţuială, imaginară sau nu, cu noroc de sărbători! Să fie 🙂
ApreciazăApreciază
83.
noradamian | 4 ianuarie 2012 la 12:57
Monica, rusii au un simţ al umorului cu totul special. Probabil de la Ilf si Petrov, li se trage. N-am văzut filmul, mă asociez cererii tale, poate-si aduce aminte cineva si-l găsim pe vreun site de cinematecă. Am si eu o astfel de amintire a unui film rusesc, l-am văzut după revoluţie, în perioada sărbătorilor de iarnă, ca si acum. Ştiu doar că era cu niste demolatori dar nu-mi aduc aminte titlul. Am râs de ne dureau fălcile, de la-nceput până la sfârsit. 🙂
ApreciazăApreciază
84.
Creanga | 4 ianuarie 2012 la 14:50
Neata!
Fini, normal, la Zdreanta ma gandeam dar si la Marean Vanghelie, nu este costeliv, doar de revelion milostiv, la patru negru de suparare, tremura din madulare.
Nora,
Amestecam cele intamplate cu cele reale si iese o super poveste. Prin luna august am trecut si eu prin Sibiu, aveam doar 8 ore de condus, era deja miezul noptii, ar fi trebuit sa opresc acolo, dar mi-au stricat planurile cu noua centura a Sibiului, pana sa imi dau seama deja eram departe de Sibiu. Ce ti-e si cu autostrazile astea!
Eu imi aduc aminte un film ceh sau polonez, un nene pleaca in delegatie la vecina din bloc, dupa cateva zile din reflex se intoarce acasa in pijamale. Poate e film sau doar banc si incurc eu.
ApreciazăApreciază
85.
Bască ilie | 4 ianuarie 2012 la 15:53
Saluttare!
Monica,
Aș fi vrut să știu titlul filmului rusesc, dar nu cred să fie ăsta un motiv de tristețe: vedem secvențe din categoria semnalată, aproape zilnic, în realitatea românească. 🙂
ApreciazăApreciază
86.
noradamian | 4 ianuarie 2012 la 17:34
Crengulin, asa-i cu povestile! TKS 🙂
Cele ale călătoriilor tale, sunt încă asteptate 🙂
ApreciazăApreciază
87.
noradamian | 4 ianuarie 2012 la 17:34
postare nouă
ApreciazăApreciază
88.
noradamian | 3 ianuarie 2016 la 14:33
Reblogged this on Gradina de hartie.
ApreciazăApreciază