Băsescu. Manual de neîntrebuinţare
17 noiembrie 2013 at 15:03 noradamian 38 comentarii
Puţintică tămâie de la Biserica „Adoratorilor lui Băsescu”
„Poate fi un guvern condus de Einstein, cu încă douăzeci de Einsteini mititei. Imposibil să rezolve ei criza, pentru că nu este generată de ţara noastră” (aici)
O opinie a d-lui Vântu din 2009 tacit împărtăşită, cu speranţă, de grosul celebrităţilor politice autohtone şi a cercurilor lor financiar-mafiote. „Pe Băsescu nu-l poate dărîma nimeni decât o criză foarte puternică”, mai adăugase vizionarul domn Vântu (un depozit inestimabil de valori al naţiunii, un invincibil, atunci) într-un interviu din Evz.
Evrika! Criza: iată soluţia anti-Băsescu! Catastrofa economică, recesiune, FMI şi vinovatul a toate alea. V-amintiţi? …Asta-l va doborî pe Băsescu! …Cum să scape „aliaţii” o asemenea oportunitate? Plini de avânt, domnii vântu, voiculescu, năstase, antonescu, geoană, patriciu etc şi, cu voia d-tră ultimul de pe listă, ponta, adică pilonii politico-financiari şi mediatici ai opoziţiei de atunci n-au pierdut vremea şi au trecut la ambalarea relelor crizei. În Băsescu! Ghinion: greii din capul listei au intrat ei înşişi în grave crize existenţial-penitenciar- financiare. Iar asta anunţa vremuri periculoase. Venise timpul useleului salvării naţionale a marilor borfaşi creat anume în acest scop patriotic de vizionarul domn Voiculescu, altă mega ex-crescenţă a naţiunii, invincibil şi el până mai ieri. Într-adevăr, spre încântarea lor şi a grămadă de boboreni, a AMP şi urmaşilor ei oengişti, a pastorului varanist gâdea şi a urmaşilor lui ziarişti, ca şi a unor bravi brancardieri politici de pe dreapta, programul guvernamental uselist ieşi la rampă blindat, de sus până jos, cu programe strategice de ieşire din băsescism. Şi dacă România se-ncumetase în 2009 să răzbească prin criza creată de alţii de afară, alegerile din 2012 erau cel mai nimerit moment să se bulucească-turmă într-o criză creată chiar de aleşii ei. Contra lui Băsescu (păi să n-avem şi noi faliţii noştri?)
Nu cred că Băsescu ar fi rămas un anonim în oricare altă societate. Totuşi, nicăieri nu şi-ar fi pus mai bine abilităţile de luptător decât cu adversari de soiul celor de aici. Nicăieri calităţile ca şi defectele sale n-ar fi pus mai izbitor în evidenţă noncalităţile lor. Nicăieri nu-s mai triste sclifoselile de soiul „insul ăsta enervant nu ne merită pe noi, superintegrii, ultracurajoşii!”… Răsturnând spectaculos, în ultimul moment, asemenea penalty-urilor apărate de Ducadam într-un final de campionat antologic, scorul bătăliilor politice fundamental importante pentru ţară din ultimul deceniu, insul ăsta şi-a umilit impardonabil marii duşmani politici. Mari duşmani, mici politicieni. Şi culmea, nu i s-a urcat la cap! Ăsta fiind numai unul din motivele pentru care stârneşte pasiuni uriaşe. Pro şi anti. Dar să nu ne iluzionăm: vizionari a la vântu&voiculescu şi servitorime disponibilă (funcţionari corupţi, suflete moarte cumpărate la kilogram, foşti şoptitori nostalgici după „puterea” lor de altădată”, plagiatori care mişună prin instituţiile patriei) toţi ăştia şi alţii prinşi de vâltoare sunt la posturi! Plini de zel în distorsionarea evidenţei şi neobosiţi în pervertirea percepţiei publice. După chipul lor. Şi spre paguba lor.
Entry filed under: 7301634. Tags: criză, Domnu Voiculescu, domnu' Vântu, useleul salvării naţionale de justiţie.
38 comentarii Add your own
Lasă un răspuns
Trackback this post | Subscribe to the comments via RSS Feed
Aventuri în grădina de hârtie 
1.
neax | 17 noiembrie 2013 la 18:10
Mie îmi place Băsescu mai ales când e cu spatele la zid. Deja îl vezi muşcând ţărâna, nu e niciun semn de încurajare de nicăieri, în afară de un cuvânt de-al lui, o luminiţă în privirea lui. Şi mai mi-a plăcut în 2012, când, revenind la Cotroceni, a trecut pe lângă ziariştii adunaţi în soare fără să facă nicio declaraţie.
ApreciazăApreciază
2.
dictaturajustitiei | 17 noiembrie 2013 la 18:23
Bună!
Mai am și eu momente în care credința mea în Băse’ se druncină dar este de ajuns să-i văd pe dușmanii și adversarii săi, să-l aud pe președinte vorbind și atunci știu că n-am greșit când l-am susținut.
Și cum mai comentam astăzi pe un site unde nu se dau răspunsuri, când nu ai o „armată” în spate nu pornești războaie pe toate fronturile.
ApreciazăApreciază
3.
nightmare | 17 noiembrie 2013 la 19:05
Curajul si faptele nu pot fi mistificate
Faptele lui Traian Basescu mi-au arătat clar ca are principii corecte si de viața si democratice
Nu mă interesează nimic din ce se spune pe la “colturi” de TB …..FAPTELE LUI VORBESC DE LA SINE…
Este un om corect si curajos,un luptător ….asta nu poate mistifica absolut nimeni …..si nimeni nu-i poate sterge realizările ,oricât de mult ar încerca unii ….devin doar ridicoli in aceasta încercare .
Pe acești oameni ori ii urasti ,ori ii sustii necondiționat ..
Faptul ca se fabrica dosare pentru acest Om îmi certifica inca o data cit de periculos este pentru Sistemul mafiot .
Daca,ar fi sa ii gasesc o poveste i s-ar potrivi foarte bine poveste inimii.
ApreciazăApreciază
4.
nightmare | 17 noiembrie 2013 la 19:08
Povestea începe cam așa ….
Intr-o buna zi un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca el are cea mai frumoasa inima din lume. In scurta vreme, s-au strans in jurul lui o multime de curiosi si trecatori. Inima lui nu avea nicio crapatura, nici cea mai mica zgarietura nu se vedea pe ea. Da, au cazut cu totii de acord… Era cu adevarat cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata.
Cu cat oamenii ii admirau inima mai mult, cu atat tanarul se lauda si mai tare cu inima sa frumoasa. Era tare mandru de ea…
Deodata, un batranel isi face loc in fata multimii si spune cu o voce linistita, ca pentru sine:
“Si totusi, inima ta nu este nici pe departe la fel de frumoasa ca inima mea”.
Brusc, toate privirile oamenilor, inclusiv cea a a tanarului, s-au indreptat catre inima batranului. S-au uitat cu totii la inima ce batea in pieptul batranului. Intr-adevar, inima batranului batea cu putere, insa era plina de cicatrici. Avea locuri de unde bucati din ea fusesera smulse si alte bucati puse la loc, dar nu se potriveau chiar bine si se puteau vedea si cateva margini crestate. Ba mai mult, in anumite locuri ale inimii erau scobituri adanci din care bucati intregi lipseau.
Oamenii se uitau muti de uimire la batran.
“Cum poate sa spuna ca inima lui este mai frumoasa?”, sopteau intre ei.
Tanarul s-a uitat si el atent la inima batranului, a vazut in ce stare se afla si a inceput sa rada.
“Probabil ca glumesti”, a spus acesta. “Uita-te la inima ta si uita-te si la inima mea. Inima mea este perfecta, pe cand a ta este toata numai cicatrici si lacrimi.”
“Da”, a spus cu blandete batranul. Inima ta arata perfect, insa nu as schimba-o niciodata cu a mea. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am dat dragostea mea – smulg o bucata din inima si le-o dau lor, iar ei adesea imi dau o bucata din inima lor care se potriveste in locul gol din inima mea. Dar fiindca bucatile nu sunt rupte la milimetru, am anumite margini colturoase si aspre pe care le pretuiesc deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o.”
Cateodata mi-am dat bucati din inima pe degeaba si cealalta persoana nu mi-a dat in schimb nici macar o bucatica din inima lui. Acestea sunt adanciturile goale din inima mea – a oferi dragoste este a risca. Chiar daca ranile sunt dureroase si raman deschise, ele imi amintesc de dragostea pe care am avut-o pentru acesti oameni si poate ca intr-o buna zi se vor intoarce si vor umple spatiul gol pe care il am cu bucati din inima lor… Intelegi acum care este adevarata frumusete a inimii?
Tanarul a ramas tacut o vreme si lacrimi ii scaldau obrajii. S-a apropiat apoi de batran cu timiditate si si-a atins inima lui cea tanara, frumoasa si perfecta. A smuls o bucata din ea si i-a intins-o batranului cu mainile tremurande. Batranul a primit bucata de inima, a pus-o in inima lui si apoi a rupt o bucata din inima lui brazdata de rani si cicatrici, plasand-o in rana din inima batranului. S-a potrivit, dar nu perfect. Au mai ramas cateva margini colturoase si crestate…
Tanarul s-a uitat la inima lui care nu mai perfecta, insa era mai frumoasa decat oricand din moment ce dragostea din inima batranului a curs intr-a lui. Cei doi s-au imbratisat si au pornit la drum unul langa celalalt.
====================================================
Autorul, se pare, este anonim, iar povestirea l-a impresionat chiar si Paulo Coelho, in al carui blog o regasim redata aproape integral.
ApreciazăApreciază
5.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 19:10
Saluttare, prieteni cumpăniți, răvășiți, hurducăniți, bumbăciți, îndârjiți, fandosiți, cătrăniți, izbăviți, în rest prea mulți liniștiți!
Ia de la Băsescu… manualu’, neamule!
De unică neîntrebuințare, da’ altu’ nici atâta n-are.
Ce se cheamă lucru manual face bezele și bătăi de cap cu nuiele, de nu mai știi cum te cheamă. 🙂
ApreciazăApreciază
6.
nightmare | 17 noiembrie 2013 la 19:13
Pentru ca tot suntem la povestea asta ,as vrea sa amintesc aici de asa numitul instrument al „inimii” ….misteriosul instrument armean vechi de 3000 de ani ,duduk
ApreciazăApreciază
7.
nightmare | 17 noiembrie 2013 la 19:15
ApreciazăApreciază
8.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 19:38
Veni vorba de prietenie și m-a dus gândul la dilema auzită din tinerețe de la un coleg mai sfătuitor din fire:
„Prietenul se cunoaște la beție, mânie și schimb de bani”.
M-a preocupat de-a rândul să completez cu o idee și n-am reușit.
Am găsit, însă, care din ele a verificat și legat prietenii în Grădină:
numai beția. 🙂 🙂 🙂
ApreciazăApreciază
9.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 19:46
M-a preocupat ani de-a rândul , am vrut să scriu; prietenia mi-a mâncat anii.
Prietenia este singurătatea care ne urmărește și după ce dăm colțu’.
🙂
ApreciazăApreciază
10.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 19:57
Colțu’ este locul ideal unde avem timp aproape suficient să cugetăm pe îndelete de ce am dat toată viața… din colț în colț.
Primele semne de recunoaștere au apărut în școala primară, după îndemnul primei mele învățătoare:
-Treci la colț! 🙂
ApreciazăApreciază
11.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 20:05
Următoarele două, consecutive, au fost un colț alb și altul vesel, cu un halat de aceeași culoare pentru injecții antirabice. 🙂
ApreciazăApreciază
12.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 20:24
Colțul unei mese mi-a dat de înțeles că mi-ar mai trebui o viață până voi reuși să trec cu capul până în colțul diametral opus, pe diagonală. Ce n-am reușit nici acum să înțeleg: de ce, după primul eșec cu fruntea însângerată și neajutorată, mă fugărea mama ca să-mi dea și ea un colț de ceva contondent, tot pentru învățătură de minte; de unde știa că n-aș fi priceput nimic din primul colț amețitor?
Ne atrage colțu’ și ne dăm seama abia când nu ne mai ajută la nimic.
ApreciazăApreciază
13.
Mih | 17 noiembrie 2013 la 20:26
Salut iar Gradina, cu drag si aprecierea obisnuita (nu-i vina mea 🙂 )
Daca ma gandesc bine, in mare parte…Basescu e de vina! 😀
ApreciazăApreciază
14.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 20:42
Manualul de întrebuințare a (nu al) lui Băsescu prevede o primă condiție: să nu ceri perfecțiunea acolo unde numai prostia ideală a exigentului – rătăcit în vorbele sale goale, fără practică utilă – își mai găsește locul potrivit.
ApreciazăApreciază
15.
Maria | 17 noiembrie 2013 la 20:53
Bună seara, 🙂
Mister BI, interesant excurs de la un colţ la altul. Ştii matale de unde ne spune etimologicul că provine colţul nostru? Tocmai din idiomurile slavilor sud-dunăreni, mai precis din bulgarul ,,kolec”. Eminescu să ne judece, dar noi suntem datori măcar cu un… colţ. 🙂
Să aveţi o seară frumoasă. Mă întorc la colţul meu de lucru.
ApreciazăApreciază
16.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 21:14
Mulțumesc, Maria, pentru colțul de suflet! L-am înregistrat în colțul de N-E al memoriei (sper, inepuizabilă) 🙂
ApreciazăApreciază
17.
Bască ilie | 17 noiembrie 2013 la 21:46
Noapte bună!
ApreciazăApreciază
18.
noradamian | 17 noiembrie 2013 la 21:48
Seara bună! Neax, exact astea-s momentele, şi în percepţia mea, care l-au consacrat ca „neîntrebuinţabil” fiindcă a evadat din scenariile pe care i le pregătiseră… Şi asta le-a întărâtat ura până la cote demente… 🙄
Carmen, un observator onest, fără „obligaţii” politice n-are cum să nu-şi dea seama de diferenţa între percepţii induse şi realitate.
ApreciazăApreciază
19.
noradamian | 17 noiembrie 2013 la 21:55
Nightmare, cei care trăiau si trăiesc cu obsesia de a-l vedea trofeu împăiat de ei nu pot scăpa de obsesia de a-l măcina mărunt ” pe la colţuri”, cum spui. Colportarea de bârfe, de altfel, pentru mulţi, politicieni, comentatori şi boboreni deopotrivă, înseamnă „schimb de opinii”.
4, sensibilă poveste, plină de tâlc! Iar despre „duduk”, instrumentul armean, aud prima dată, găsesc că are un farmec deosebit. Civilizaţiile vechi mai au încă multe mistere nedescifrate.
Bsk, fără incidente din cale afară de”prieteneşti” nu se putea. Nici măcar într-o grădină 🙂 Deh, cei care au atracţia colţului tot ajung acolo, chiar dacă grădina ar fi rotundă. Ce să zic, e nevoie si de amintiri nostime cu personaje unu şi unu.
Şi da, una din cele mai frecvente arii ale calomniei cântate de piţigoii politici este de a-l învinovăţi pe „vinovat” ( scuze!) pentru lipsă de perfecţiune. ” Păi se poate asa ceva, bibicule?” 🙂
ApreciazăApreciază
20.
noradamian | 17 noiembrie 2013 la 21:58
Mih, la fix! Băse, vinovatul naţional: de toate cele ce au fost, sunt si vor fi supărătoare, de orice natură, pentru oricine. Şi uite-asa creste nivelul de gândire liberă şi de responsabilitate pe cap de locuitor.
Maria, etimologia salvează colţologia! C-avem datorii mari în materie 🙂
Bsc. 17, multzumim!
Noapte bună!
🙂
ApreciazăApreciază
21.
nightmare | 17 noiembrie 2013 la 22:06
Nora ,thx…..daca,nu sunt plictisitor cu hobby-urile mele ,pot sa mai postez citeva povestiri ….duduk-ul e declarat patrimoniu UNESCO …are un sunet care seamănă cu inima care plânge …îmi plac instrumentele vechi si caut povestiri care se potrivesc cu ele …..
ApreciazăApreciază
22.
Maria | 17 noiembrie 2013 la 22:09
Răspund întâi doamnei, c-aşa-i frumos 🙂
Nora, da! Din fericire, colţologia aceasta a şi pus un preţ destul de mare pe capul nostru. 🙂 Iar acum, noblesse nous oblige.
ApreciazăApreciază
23.
nightmare | 17 noiembrie 2013 la 22:10
Cred ca nu o cunosti si in ipostaza asta 🙂
Noapte buna!!!
ApreciazăApreciază
24.
Maria | 17 noiembrie 2013 la 22:11
Mulţumesc şi eu pentru colţul de N-V / N-E al memoriei. Depinde de orientarea în spaţiu. 🙂
ApreciazăApreciază
25.
Maria | 17 noiembrie 2013 la 22:12
24 este pentru mister BI. 🙂
ApreciazăApreciază
26.
noradamian | 17 noiembrie 2013 la 22:15
Night, povestirile legate de instrumentele vechi un farmec aparte. Poartă cu ele istorii misterioase.
Şi sunt oricând bine venite şi bine primite.
Superbă, Gwyneth, inclusiv în ipostaza asta. Una din actriţele mele preferate. Multzam!
ApreciazăApreciază
27.
Mih | 17 noiembrie 2013 la 22:53
M-a starnit Night 🙂
Am vazut si auzit prima data un…hang, acum doi ani, in Park Guell exact in mainile celui din inregistrare (youtube-ul mi-a ‘spus’ ca se numeste Cristian Trejo). Surprinzator, straniu, fascinant instrument…
ApreciazăApreciază
28.
noradamian | 17 noiembrie 2013 la 23:13
Mih,da, ceva special… când am ajuns în parcul Guell, cu doi ani în urmă, tot acolo, da’ între coloane, „Ciocârlia” interpretată de niste instrumentişti români adunase o mulţime de admiratori. Iar asta, îţi dai seama, ne-a făcut ziua si mai frumoasă 🙂
ApreciazăApreciază
29.
Mih | 17 noiembrie 2013 la 23:49
Nora,
Cred ca mi-ar fi dat lacrimile de emotie…
Noapte buna! 🙂
ApreciazăApreciază
30.
neax | 18 noiembrie 2013 la 09:36
Da, şi eu am văzut unul în 2009 în Barcelona, Interesant că cel care cânta refuza banii pe care trecătorii voiau să-i dea.
ApreciazăApreciază
31.
noradamian | 18 noiembrie 2013 la 10:42
Ziua bună! Neax, neobisnuit… era de-al locului sau de alt neam? 🙄
ApreciazăApreciază
32.
nightmare | 18 noiembrie 2013 la 11:47
Mih
ApreciazăApreciază
33.
neax | 18 noiembrie 2013 la 19:31
Era brunet, ca orice spaniol. Putea fi orice. Probabil că era plătit de primărie sau de o firmă, parcă scria ceva pe ligheanul lui.
ApreciazăApreciază
34.
Mih | 18 noiembrie 2013 la 21:18
Buna seara!
Foarte interesant (neasteptat pt mine si…ignoranta mea) hangul aste un instrument vechi de…13 ani si a fost creat de Felix Rohner si Sabina Scharer – Berna, Elvetia…
( http://en.wikipedia.org/wiki/Hang_%28instrument%29 )
ApreciazăApreciază
35.
Mih | 18 noiembrie 2013 la 21:57
Night, multam 🙂
Noapte buna, all!
ApreciazăApreciază
36.
theo | 18 noiembrie 2013 la 22:24
bunä,
käkäräu este jalnic.
ApreciazăApreciază
37.
noradamian | 18 noiembrie 2013 la 23:54
Multzam, prieteni! Postarea nouă, pe mâine 🙂
Noapte bună!
ApreciazăApreciază
38.
noradamian | 19 noiembrie 2013 la 11:18
postare nouă
ApreciazăApreciază