Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (5)

28 iulie 2014 at 12:40 noradamian 5 comentarii

Ploi cu filtru

O oră de ceartă. Subiectul, înţeleg, e supărarea lui Yael pe maică-sa din pricină că nu ştie să organizeze un program de vacanţă. Ochii albaştri ai lui Yael se-ngusteză, se-ntunecă, aruncă fulgere. “Hr”-urile se rostogolesc torenţial odată cu vorbirea ei încărcată de furie copilărească, parcă în acord cu vremea de afară. Ar trebui să intervin, mă simt cam prost, dar îl văd pe Leon complet detaşat jucându-se la calculator, aşa că aştept cu răbdare. Să fiu sinceră desfăşurarea disputei mă fascinează. E un conflict în care nu se face nici cea mai mică încercare de a găsi o cale de încheiere. Dimpotrivă. Miriam pare obosită, dar nu se lasă. Cu ochii de un albastru intens strălucind pe faţa ei creolă, îngustă, încadrată de plete lungi buclate, de culoare închisă, Yael se mişcă de ici colo, gesticulând plină de energie. Ea însăşi e un spectacol. Mică de statură, subţire, cu un timbru vocii mai plin decât al lui Miriam, e surprinzător de autoritară. Stăpână pe situaţie, fără să ridice niciun pic vocea. În fine, îşi adună săgeţile sprîncenelor negre într-o încruntătură caracteristică, îşi scutură semeaţă pletele şi cu geanta pe umăr se îndreaptă spre uşă. Leon ne aşteaptă deja acolo cu cheile-n mână. Miriam îşi ia la repezeală haina de un roşu cam decolorat în privirile dezaprobatoare ale fiică-si. Pe drum amabilităţile se reiau, dar pe un ton ceva mai potolit. Mergem spre Akko. Un loc cu o istorie fabuloasă, un spaţiu care a supravieţuit multor războaie, acum un orăşel  paşnic. Yael  mă pune-n temă cu câte ceva  despre cetatea cruciaţilor. Plouă. Miriam crede că nici n-o să ne dăm jos din maşină. Timpul se schimbă de la un minut la altul. Ploaie în rafale, vânt, apoi un petec de soare. Leon opreşte brusc maşina. Doi soldaţi care patrulează pe şosea, ne cer actele. Leon se conformează. Plecăm mai departe. Yael îşi apostrofează mama. Miriam izbucneşte-n râs.
– Auzi ce zice, că ne-au oprit din cauza vechiturii ăsteia decolorate de pe mine. Yael se uită la mine şi confirmă. Da, de-aia ne-au oprit. S-au enervat când au văzut rujdura aia de haină pe maică-sa. După ce se mai potoleşte din râs, Miriam recunoaşte că de obicei căpăţâna blondă şi cu puţină chelie a lui Leon garantează din mers oricărei patrule, fără să mai fie nevoie de acte, că e evreu sută la sută. N-apucăm să ne înveselim că un nou filtru ne ţine câteva minute pe loc în şirul de maşini luate la control. Sperăm să ajungem, totuşi, să vedem ceva, măcar, din anticul port fenician de la Akko. La kibutzul de lângă graniţa cu Libanul, unde Leon ar fi vrut să ne arate locul lui de muncă, e limpede că n-o să reuşim: un nou filtru ne opreşte la control aproape de intrarea în Akko. Asta se întâmplă de fiecare dată când are loc un atentat ca acela din seara trecută. Adică mai tot timpul, spune Leon.
Nu-mi amintesc mare lucru din ce am vizitat atunci pe o ploaie măruntă şi neprietenoasă. Valurile de culoare întunecată care se izbeau de chei, cetatea medievală a cruciaţilor prin care ne-am învârtit cam zgribuliţi, bazarul arab aglomerat, plin de mărfuri nu prea îmbietoare, restaurantul, tot arab, în care am mâncat ceva foarte condimentat. Şi pe Yael o revăd, după ce se căţărase pe ziduri şi alergase pe chei, ţinând-o cu tandreţe pe maică-sa de umeri în drum spre maşină.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

Entry filed under: 7301634, Grădina de Hârtie. Tags: cetatea Akko, patrule, ploi.