Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (9)

1 august 2014 at 13:39 noradamian 8 comentarii

Agitaţie

– Ce-ar fi să-mi pun un rucsac în spate şi s-o iau frumuşel pe jos, pe linia ţărmului Mediteranei, de la Tel-Aviv, să zicem, până-n punctul cel mai sudic? Pe hartă nu pare prea mult…
– Nu, nu e prea mult, îmi confirmă Leon, vreo treizeci de kilometri până la Ashkelon, că după aia vine Gaza care e sub autonomie palestiniana. Adică, dacă plec dimineaţa, seara sunt la Ashkelon?
– Da, desigur. (Leon se joacă la calculator şi în acelaşi timp e foarte atent la ce-l întreb). Ar trebui să treci însă şi peste nişte greutăţi: un port, şantiere, pază armată, adaugă cu o seriozitate mucalită.
– Hmm, înţeleg…
Îmi reiau lucrul. M-apucasem să ajustez o pereche de pantaloni kaki primiţi de Yael de la tabăra militară. Îi erau prea lungi. Miriam voia să-i dea la modificat unui croitor din vecinătate, un rus bătrân şi cumsecade care fusese chirurg oncolog până să ajungă-n Israel.
“De câte ori mă vede”, spune Miriam” îmi aduce aminte că fiul lui a terminat la Tehnion, că e angajatul unei companii de electricitate şi are un salariu grozav.”.
E mare nevoie de echilibru în materie de meserii, adaugă Miriam. Majoritatea evreilor veniţi din atâtea părţi ale lumii sunt pregătiţi, ştiu să facă una alta, unii au specializări deosebite, dar aici trebuie să se adapteze. Sunt şi artişti, mulţi dintre ei, şi fiecare îşi găseşte ceva folositor de făcut aici… 
„Mai toţi  repatriaţii în Israel coboară din avion fie cu o vioară fie cu un bisturiu„, continuă, glumind,  Leon „unul care coboară fără nimic probabil n-a putut să-şi  care pianul”.
Violoniştii evrei, mai ales cei din Rusia, au devenit faimoşi în toată lumea în special în   ultima sută de ani. Îmi vine în minte muzicalul “Scripcarul pe acoperiş”, un aducător de dragoste şi bucurie în case şi suflete inspirat de un tablou al lui Mark Chagall.
– Pentru evrei nu se potriveşte termenul de “emigrant” spune Leon. Ei n-au plecat de bună voie. Iar reîntoarcerea lor („alya”, numită-n ivrit) forţa care-i aduce acasă din toată lumea, are legătură cu îndemnul de grijă din Talmud, de responsabilitate faţă de semeni. Pe asta s-au bazat operaţiuni de salvare ca aceea de pe aeroportul Entebe din Uganda (numită “Jonathan” după numele fratelui lui Netanyahu care a condus-o şi a plătit cu viaţa reuşita acţiunii) Mai sunt şi altele. De unele, cum ar fi transportul aerian al evreilor etiopieni asediaţi, (“operaţiunea Solomon”) ajutorarea refugiaţilor din Rusia, din Yemen auzisem.
Atmosfera se destinde şi nu prea. Yael se foieşte prin casă, e agitată, vorbeşte aproape de o oră la telefon. În răstimpuri se contrează cu Miriam. E din cale afară de obraznică, crede maică-sa. A învăţat să determine distanţele pe hartă, să le verifice pe calculator şi se crede grozavă.
“O să-i arăt eu, ei ! ” Explodează Miriam.
Ivritul vorbit de Yael sună altfel decât cel al lui Miriam şi a lui Leon. Pentrucă generaţia născută aici vorbeşte corect, îmi explică Leon. O limbă de o muzicalitate aspră, puternică cu hrr-uri dure care asociate cu sunete vioaie, melodioase crează o armonie deosebită. Îmi pare asemenea peisajelor pietroase, deşertice, asociate cu luxurianţa grădinilor şi plantaţiilor de pe aproape fiecare petec de pământ.
Yael turuie într-una, e imposibil de oprit. Nu-mi dau seama de ce se ceartă acum. Că Yael nu mănâncă mai nimic, ştiam, că e nebună, auzisem.
“Auzi”, se revoltă Miriam, “zice că aia-i excursie ce am făcut noi la Haifa? …Excursie cu autobuzul?”
A doua zi Yael urmează să plece, într-o aplicaţie militară, la Masada, lângă Marea Moartă… Am văzut un film, un serial văzut la televizor, îmi aduc aminte. Impresionant. În ochii lui Yael se ghiceşte o scânteie de încântare. Da, îmi spune, un mic grup de zeloţi conduşi de Simon Bar Kohba, care a ţinut piept forţei uriaşe a Legiunii a X-a romane acolo sus, pe fortăreaţa de lângă Marea Moartă. Multă lume vine să vadă locul acela… Uneori conduce şi ea grupuri de turişti (Disting un strop de mândrie reţinută în spusele ei). Miriam oftează fără să mai comenteze.
– S-au dezgropat şi scheletele celor care s-au sinucis ca să nu cadă în ghearele romanilor, adaugă Leon. La doi ani după Războiul de Şase Zile au fost incinerate cu onoruri militare.
Urmărim programul de la televizor. Nişte invitaţi deosebiţi, pare ceva interesant. O repatriată din Brazilia, cântăreaţă, cântă într-o ebraică moale cu accent portughez. Un tânăr arab fugit din Irak care vrea să treacă la judaism, o tânără care repară motociclete. Fiecare spune câteva cuvinte despre sine… 
„Români? Nu, nu prea vin. Nu le place să iasă în evidenţă, îmi spune Miriam. (o chestiune care revine mereu în spusele ei, o deranjează). Până şi africanii sunt mai prezenţi în viaţa publică decât românii.
…“Două victime ale atentatului terorist de miercuri seara: Lea Tzur şi fiul ei Artur. Au rămas orfani de mamă şapte copii.” O ştire de ultima oră, urmată de câteva imagini, o scurtă dezbatere şi de reluarea programului obişnuit…
Pantalonii îi vin perfect lui Yael. E încântată. Se pregăteşte să se întâlnească cu prietenii.
“Yael e ceva special”, îl aud iar pe Leon. Asta e intervenţia lui obişnuită în împrejurările tensionate din casă. O spune blajin, cu seninătate şi un strop de umor.
Miriam e însă agitată şi după ce pleacă Yael. Are de dat nişte telefoane, mai trebuie să-i vină o confirmare. De două zile se ocupă cu organizarea unui program. Vrea să mergem la Ierusalim. (Phiiii, ce mă bucur!)
“Un oraş care n-ar trebui să fie a unuia sau a altuia. Nu este loc de dispută. Un teren de revendicat! Ierusalimul este centrul cultural şi religios al lumii”, crede Leon. „Şi mulţi spun că ăsta e statutul lui firesc.”

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

Entry filed under: 7301634, Grădina de Hârtie. Tags: "Jonathan", Ashkelon, Mark Chagall, Masada, Talmud.