Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (13)

8 august 2014 at 08:54 noradamian 16 comentarii

Menahem, ghidul “schwitzer”

Mai avem câteva staţii până-n Ierusalimul de Est. La opt şi jumătate trebuie să fim în faţa porţii Iaffo unde urmează să ne întâlnim cu alţi turişti dintr-un grup programat pentru un traseu de câteva ore prin vechea cetate a Ierusalimului.
–  Am uitat ceva, spun. Mă sâcâie de azi-noapte gândul.Miriam nu mă aude…  pare cu mintea în altă parte. Priveşte neliniştită pe geamul autobuzului.
–  Ar fi trebuit să-i spun lui Shani cu câtă simpatie îl pomenesc foştii elevi, revin eu la ideea care mă sâcâia. Cum de nu mi-a trecut prin cap? Ingineri, profesori, oameni în toată firea acuma, nu uită că matematica făcută cu profesorul Kramer a fost…
–  Nu-mi plac locurile astea! Nu-mi inspiră siguranţă, mă întrerupse Miriam.
Ajunsesem în faţa biroului ghizilor. După foiala de acolo, puteai crede că nimeni nu se gândeşte la vreun pericol. Cu excepţia lui Miriam, fireşte. Grupuri de turişti aşteptând să fie preluaţi de ghizi, tarabe arăbeşti cu artizanat, cu fructe proaspete, în special curmale. De fapt, Miriam e singura evreică din grup şi e convinsă că toţi arabii din jur ştiu asta.
–  Bine că sunt şi poliţişti pe aici, îi spun în glumă.
Nu mă ia în seamă. Într-adevăr, doi poliţişti călare fac rondul. Unul din cai, uriaş, te duce cu gândul la un experiment genetic. Tot un produs special pare să fie şi ghidul.
“Menahem”, se prezintă. Ochi albaştri spălăciţi,  şapcă ponosită, umeri largi, barbă scurtă cenuşie, blugi… Cincizeci de ani? Cam atât. Poate doi, trei peste…
–   Parc-ar fi proprietar de saloon. Sau… un hangiu irlandez din secolul XIX?
Miriam e complet opacă la glume. Renunţ…
„Suntem cincisprezece de pe trei continente”, trage linie Menahem după ce ne declarăm, ascultători, pe rând, numele şi ţara din care venim.
Urcăm pe Muntele Măslinilor încercând să ne ţinem cât mai aproape de Menahem. Şi să-i prindem din zbor explicaţiile. Întinsă pe patru versanţi calcaroşi ai munţilor Iuda, construită din piatră albă, cetatea Ierusalimului apare în toata strălucirea ei. Lui Menahem îi place să explice. Poate ar fi fost bine să am cu mine un carneţel să notez câte ceva, cum văd că fac unii din grup. Când îi vede scriind, Menahem vorbeşte mai rar, ca un dascăl la catedră. Observ că Miriam zâmbeşte. Asta o amuză.
–  Mi-am adus aminte că în liceu eram tocilara şcolii. Exagerez?…
–  Hmm, cam aşa păreai:  conştiincioasă, ochelaristă, caietele ordonate…
Menahem ne aruncă o privire mustrătoare şi ne readuse la tăcere. Îşi reluă explicaţiile. Cum vorbeşte o englezească destul de fonetică, înţeleg aproape tot ce povesteşte. A fost suficient apelul de la plecare ca să ne ştie pe toţi pe numele mic. Ne tutuieşte cu naturaleţe şi şarm.
–  Naturaleţe de cowboy asortată cu şarmul unui hangiu. Hangiul din “Hanul Jamaica” intră-n joc, însfârşit, Miriam. Tu mi-ai dat cartea, plin de mistere acolo, cum să uit?
–  Parc-ar merge şi “Şeriful din Old Town”, ce zici?
Râdem pe-nfundate. Era clar că talentele ghidului n-o încântă.
–  Un… cum să spun, un schwitzer, îmi şopteşte Miriam. Un şmecher.
–  L-ai ghicit, dar să recunoaştem, totuşi, că are prestanţă, ştie să se impună.
Degeaba încerc eu să-l apăr, e clar că Miriam nu-l agrează.
…”Spre răsărit, în zidul cetăţii dinspre muntele Moria dominat de cupola aurită a Domului Stâncii, se vede poarta Damascului şi mai departe poarta lui Irod…  da’ voi de ce nu sunteţi atenţi?” se-ntoarce Menahem spre un cuplu de  englezi vorbăreţi. Disciplina se reinstaură instantaneu şi „hangiul” (cowboiul ori şeriful) cu un aer comandant de trupă îşi reluă istorisirea: …“iar în partea opusă, în nord vest, de la poarta Iaffo de unde am pornit (toată lumea e numai ochi şi urechi) dacă mergem spre est, pe acelaşi versant, al Garebului, ajungem la Sfântul Mormânt.”
Am înţeles: după ce am văzut panoramic toată cetatea, urmează să vizităm cele patru cartiere istorice: creştin, arăbesc, armean şi evreiesc. Coborâm pe o cărare pietruită spre zidul cetăţii. În stânga, pietrele albe ale mormintelor unui vechi cimitir evreiesc în contrast cu covorul de un roşu sângeriu al anemonelor. În dreapta, biserici. Ne oprim din loc în loc. Ghidul pare că se grăbeşte.
“Heeei, aţi rămas în urmă, fetelor! La ce te uiţi, Nora?” îl aud pe Menahem.
„Cu Schwitzerul nu-i de glumă”, bombăne Miriam. Coborâm cu pas alert drumul spre zidul Cetăţii. Înainte de a ajunge la Poarta Leilor, în stânga, Biserica Sfântului Ştefan. Lângă trunchiurile contorsionate ale Grădinii Ghetsimani câteva japoneze plâng în hohote. În Biserica Naţiunilor întâlnisem alt grup de asiatici, la fel de tulburaţi. Menahem continuă să ne prezinte locurile, cu gesturi largi şi o voce baritonală uşor răguşită. Am intrat în cetate pe drumul pe care a fost dus Isus după ce a fost prins în Ghetsimani. Trecem pe lângă scăldătoarea oilor, pe lângă Siloam şi ajungem la fortăreaţa Antonia, trecând de Poarta lui Irod, de unde începe Via Dolorosa… Mă gândisem pe drum că aproape fiecare locşor fusese acoperit cu o biserică. Şi, odată cu asta, şi autenticitatea locurilor. Altfel, erau deosebit de frumoase. Totuşi, pentru mine impresionantă fusese cărarea povârnită pe care am coborât spre cetate. Străbătută de Isus cu 2000 ani în urmă. Nu-mi amintesc ca Menahem să fi dat atenţie unor amănunte de-astea.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

Entry filed under: 7301634. Tags: cartiere istorice, ghidul Menahem, Ierusalimul de est, Muntele Măslinilor, poarta Iaffo, turişti.