Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (16)

20 august 2014 at 12:02 noradamian Lasă un comentariu

Meah Shearim

–  În cartierul ăsta e bine să nu intri-n vorbă cu nimeni, mă dăscăleşte Miriam.
Are doi veri care locuiesc aici, mă mai informează. Sunt hasidimi originari din Maramureş, ultraortodocşi. S-au ales ei aşa, din toată familia. Nu, nu mai păstrează nici o legătură cu verii ei. Ca toţi cei care locuiesc acolo- şi ei au o grămadă de copii, zece sau poate mai mulţi, aşa auzise. Trăiesc în regulile lor, autoizolaţi, nu vor să ştie de cei care trăiesc în afara cartierului, nici dacă le-ar fi fraţi. „O mie de porţi”, cartierul ultra-ortodocşilor, un fel de ghetou auto-impus în care trăiesc în totală indiferenţă şi dispreţ faţă de restul lumii, înţeleg. Respectând, însă, cu stricteţe Tora. Ne examinăm încă odată înainte să intrăm în Meah Shearim, cum se cheamă, în evreieşte, locul. Suntem echipate decent, cu fuste lungi. “Nu cu aparate de fotografiat, că rămâi fără: sar la tine şi ţi le iau. Şi poate te mai şi bruschează”, mă atenţionase Miriam. Nu crede că şi-ar recunoaşte verii nici dacă s-ar întâlni cu ei faţă-n faţă. Mai întâi, fiindcă nici nu mai ţine minte de când nu i-a văzut. Apoi, îmbrăcaţi în costumele alea negre, cu un fel de poncho negru si lung pe dedesubt, “talit katan” din care ies niste ciucuri, „ţiţituri”, cum li se spune, aşa raşi în cap cum sunt, cu chipe şi pălării negre şi cu bărbi, arată toţi la fel!

Stranie populaţie, mă gândesc, în vreme ce ne plimbăm pe străduţele din cartier. Ne ferim de un grup de bărbaţi antrenaţi într-o discuţie aprinsă gata să dea peste noi, apoi de două femei cu capul acoperit şi cu copii de mână. Nimeni nu ne aruncă vreo privire. De fapt, asta am şi vrut. Parcă suntem invizibile. Chiar şi pentru copiii care se joacă-n stradă. Cât pe ce să mă dărâme unul din ei fugind după o minge! Praf, larma obişnuită a unui joc înfierbântat, strada pare a fi a câtorva băieţi îmbrăcaţi în negru, cu cămăşuţe albe, chipe-n cap şi perciuni. Noroc că nu era o zi prea caldă. Mă-ntreb cum or arăta când se-ntorc acasă. Atmosfera e calmă azi, dar îmi vin în cap nişte reportaje televizate pe care le văzusem în urmă cu câteva zile despre conflictul dintre două grupări care locuiesc în cartier. Una a ultrareligioşilor radicali care încearcă în fiecare zi de Sabat să oprească circulaţia pe arterele de legătură, cu Tel Aviv-ul în primul rând, cealaltă, ceva mai puţin radicală, care se împotriveşte. Aşa că se încaieră cu regularitate, se bat ca-n filme, oferind un spectacol urmărit, la ştiri, de tot Israelul. Ar merita văzut, numai că sâmbătă n-o să mai fim în Ierusalim. Încă nu mi-e prea familiară, democraţia, dar nu pot să nu mă minunez de faptul că minoritatea asta trăieşte şi are drepturi într-un stat pe care nu-l recunoaşte! N-au buletine şi nu se sfiesc să declare că şi dacă ar ajunge sub stăpânire arabă, nu i-ar deranja. Miriam e de-adreptul revoltată. “Israelul nu există, pentru ăştia. Va exista numai când va veni Mesia” spun ei.“Adevăratul Mesia.”

…Totuşi hasidismul a revigorat căutarea bucuriilor spirituale ale credinţei. A plecat de la “Stăpânul Bunului Nume”, Rabbi Israel ben Eliezer, cunoscut şi ca Besht, de la exemplul unic al personalităţii sale vesele şi iubitoare de viaţă. Un model care a generat  adevărate dinastii Hasidim ale evreilor aşchenazi vorbitori de idiş originare din diferite oraşe ale Europei. Hasidimii au dus mai departe în lume concepţia optimistă despre viaţă în ciuda atâtor suferinţe şi opresiuni, odată cu stilul vestimentar, cu tradiţiile şi credinţa în omul sfânt (ţadic) care împarte dreptatea şi aduce lumină pe unde trece.

Muzica klezmer de care pomenise Ariela mai devreme are un izvor valoros  şi în cea a hasidimilor maramureşeni ( “ţi-am spus că am rude hasidimi de acolo”). În Maramureş, klezmorinii, cântăreţii de klezmer de la nunţi şi sărbători, vorbeau în română, maghiară şi idiş. Klezmer înseamnă muzica pe care o ascultau în toate cafenelele şi restaurantele din Sighet, Borşa şi Sătmar, muzica pe care, alături de cea populară, petreceau, dansau şi sătenii văilor din Maramureşul Istoric, Galiţia învecinată şi Bucovina, muzica interpretată atât de klezmorinii evrei cât şi de ceteraşii români, primaşii maghiari, ţigani şi ucrainieni. Rădăcinile klezmerului sunt împletituri din muzica liturgică hasidică, doina românească, muzici lăutăreşti. Un curent muzical complex care  se bucură azi de apreciere în toată lumea. Odată cu migraţia de la începutul secolului XX şi după holocaust, muzica klezmer a ajuns nu numai în Israel ci şi dincolo de ocean. Amestecat cu jazz-ul şi alte forme muzicale, în America, se cântă atât în cluburi cât şi-n săli de concert. Ca şi muzica lăutărească, place peste tot, adăugă Miriam, reuşind să-mi trezească interesul pentru acest gen muzical de care auzisem prima dată, întâmplător, de la Ariela! Miriam, ştiam, e o mare iubitoare de muzică populară românească, are o mulţime de CD-uri aduse cu fiecare călătorie din ţară. Auzise, îmi spune ea, că mai există klezmorini în România care încearcă să recreeze muzica pe care au ascultat-o bunicii şi străbunicii ei înainte de masiva migraţie către Israel şi Statele Unite. Încearcă să repună-n valoare această marcă muzicală unică din secolul XX care exprimă într-un mod inconfundabil, suferinţele şi bucuriile, dragostea de viaţă a evreilor, a românilor şi a altor naţii din Europa de est. “Parc-ar merita să se ştie mai mult despre istoria acestui gen muzical şi amprenta lui românească”, mai spune Miriam, într-o doară.

…Cu părere de rău constatăm că azi n-o să reuşim să vedem tot ce aveam în program. Nu-i timp şi pentru Biblioteca Universităţii Ebraice unde ne aştepta Shoshana, prietena ei care lucra acolo. Miriam îi dă telefon, se scuză („ni s-au încurcat socotelile, am pierdut mult timp cu drumurile, o să venim mâine”). Aşa că schimbăm parcursul. Ne suim iar în autobuz şi coborâm în zona administrativă unde ne despărţisem de dimineaţă de Ariela. Ieşim din Court of Justice, o construcţie masivă cu ziduri groase din aceaşi piatră alb-roz, în Parcul Rozelor. Străbatem panta dominată de tufe de pini, în nuanţe de verde argintiu, verde-muşchi  şi roşietic cărămiziu, plăcut armonizate cu culorile aprinse ale trandafirilor dar şi cu roşul nelipsitelor anemone, ne legitimăm şi intrăm în clădirea Knessetului. Parlamentul Israelului, mă informează Miriam, are doar două formaţiuni politice bine cunoscute, Partidul Muncii şi Partidul Liberal (Likud) dar acestora li se asociază şi celelalte formaţiuni astfel încât toate segmentele, indiferent de mărime, sunt reprezentate. Chiar şi ultraconservatorii. Un model democratic specific acestui stat diferit de al “democraţiilor” ţărilor învecinate. Ziduri groase ca de cetate din piatra roz cu nuanţe mai deosebite aici, gălbui spre roşietic, o adevărată fortăreaţă, solitară. E construită anume în stilul ăsta care aminteşte de anticul palat al regelui David, aşa cum l-au descris cercetătorii şi arheologii. ”Era în locul acela la care n-am mai ajuns ieri fiindcă… mi-era frică” glumeşte ea aducându-şi aminte de despărţirea de Schwitzer.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

Entry filed under: 7301634. Tags: "Stăpânul bunului renume", Cartierul "O mie de porţi", hasidimi, klezmer, Knesset, Maramureş, ultraortodocşi.