Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (19)

26 august 2014 at 15:11 noradamian Lasă un comentariu

 La o cafea în Tel-Aviv

În capătul străzii Dizenghoff, un bătrânel cântă la trompetă “Valurile Dunării”. Urcăm într-o piaţetă, de fapt un mic parc rond în vârful unei coline domoale din centrul unei pieţe largi, care domină panorama modernă şi elegantă din inima Tel-Avivului. O oază verde şi liniştită suspendată deasupra aglomeraţiei şi agitaţiei pe care o lăsasem mai jos. Câteva bănci ocupate de mămici cu bebeluşi în cărucioare, de perechi care şuşotesc, de bătrânei care citesc ziare. Palmieri, iarbă,  o fântână arteziană. Gălăgia plăcută a copiilor care aleargă pe lângă noi. Povestim, ne relaxăm şi, bineînţeles, rupte de foame după drumul făcut până aici, mâncăm. După atâta umblet, sandvişurile, făcute cu artă dis-de-dimineaţă de Leon, sunt delicioase. La şapte şi un sfert eram deja în gara din kiria (o localitate ca şi Bialik aproape de Mediterana – kiria Motzkin, cred). Mai aveam un sfert de oră de aşteptat, aşa că ne-am plimbat de colo-colo pe peronul pustiu. Miriam mă pusese în temă asupra mijloacelor de transport public din Israel. Există o singură cale ferată pe axa nord-sud. În rest, se merge doar cu autobuze şi autoturisme. Parcă era şi avion, până la Eilat, la Marea Roşie, da’ nu sunt sigură c-am reţinut bine.

…Se făcuse zece, se-ncălzise, atmosferă plăcută. În părculeţul suspendat nu era rost de cafea dar aveam o zi întreagă-n faţă şi o să găsim de toate-n drum. Chiar aproape de Ambasada Română, unde avea puţină treabă, Miriam ştia o cafenea tare primitoare. Nu prea ne vine să o luăm din loc. Ne simţim puţintel obosite deşi călătoria de dimineaţă cu trenul nu durase mult. O oră, cred. Puţini călători. Un compartiment elegant cu serviciu de catering ca în cursele aeriene. Nu se-nghesuia însă, mai nimeni să consume ceva. Odată cu noi mai urcaseră câţiva, plus încă vreo doi pe traseu. Majoritatea, tineri în uniformă militară, băieţi şi fete care se duceau la taberele lor de instrucţie. Somnoroşi, unii dormitau cu capul pe măsuţele din dreptul fotoliilor. Parcă eram într-un dormitor pe roţi. Obişnuită să se culce la nouă seara şi să se scoale la cinci diminaţa, Miriam sporovăia vioaie spre deosebire de mine care picam de somn. În ajun stătusem în poveşti până după miezul nopţii cu Leon şi Yael, aruncând un ochi la campionatul mondial de patinaj artistic. Yael avusese o săptămână încărcată, cartografiase o hartă, n-a fost deloc simplu, dar se descurcase. “Ei, acuma dacă tot aţi pornit pe drumuri, ne încurajase Leon după ce ne-ntorsesem de la Ierusalim, daţi o fugă şi la Tel-Aviv, că e mai aproape”. Nu eram chiar hotărâte dar cum sprâncenele lui Yael se aliniaseră într-o încruntătură anunţând o intervenţie în forţă, ne-am decis instantaneu: mergem!…

–  Ar fi trebuit să luăm cafea cu noi, sau să bem una pe tren. Miriam cască. Se molipsise de la mine. Prin tunelul de la baza colinei însorite pe care ne aflăm, maşinile intră şi ies în viteză, se resfiră pe străzile laterale şi dispar brusc din raza vederii noastre. Cel puţin cinci bulevarde număr la repezeală ieşind, ca nişte raze, din acest centru circular etajat, în care anul trecut muriseră cîteva zeci de persoane în două atacuri teroriste simultane.
–  Unul a fost acolo, îmi arată Miriam, un mall uriaş pe una din laturile pieţei. Un terorist izbutise să treacă de controlul sever de la intrare. Iar celălalt nu se vede de aici.
…”Aşa că, să nu te miri de ce-au fugit toţi din compartiment”, îmi aduce aminte Miriam de scena petrecută acu’ două ore, în tren. Un incident fără urmări, consumat în linişte deplină. Cineva coborâse într-o gară uitându-şi bagajul  lângă o fereastră. Imediat ce fusese observat (un bagaj uitat nu e niciodată de ignorat acolo) toată lumea din compartiment, în tăcere, se precipitase spre ieşire. Noroc că eram puţini…”Noroc că n-a fost nimic”, îmi ia vorba din gură Miriam. Probabil era al unui militar adormit.

Mergem agale pe străduţele pitoreşti ale vechiului Tel-Aviv. Vile elegante, deşi multe poartă patina vremii, cu ochiurile ferestrelor abia vizibile prin ţesătura verde. Arbuşti căţărători pe ziduri  şi pe gardurile grădinilor, terase. Flori, pretutindeni, flori. Ronţăim seminţe, mieji de nucă de un soi exotic, fisticuri, cumpărate de pe la tonetele din drum. Nu ne grăbim. La ambasadă e deschis până târziu. Mai amânăm şi cafeaua.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

Entry filed under: 7301634. Tags: bagaj uitat, militari, tren.