Aventuri în grădina de hârtie

„Societatea se repolarizeză. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa, răbdarea. Refuză să construiască, să se construiasca pe sine. Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete şi aprinde fitile. Uneori, fără să-şi dea seama e împins să facă asta. Şi o face fiindcă e slab. Are o dizabilitate fundamentală: cecitatea produsă de orgoliu. Chiar onest fiind (ceeace e o posibilitate între altele) n-are mijloacele de a controla efectele demersurilor sale pe care nu pare să le înţeleagă, de altfel.

Aparent, colectarea frustrărilor, resentimentelor colective şi activarea lor ar trebui sa însemne un succes al demersului justiţiar. Numai ca e exact invers: reculul atacului justiţiar e suportat de justiţie şi prin ea e afectată, odată-n plus, societatea. O societate ale cărei energii, a cărei libertate de opinii, se îndepărtează tot mai mult de construcţia statului de drept, de solidaritatea comunitară, într-o absurdă şi nocivă încăierare, fără reguli şi fără învingători.

În România, opiniile critice adesea excesive, venite dinspre opinia publică, justificate, din păcate, de lipsa de vlagă a metabolismului statal parazitat de corupţie, aburesc încă, oglinda democraţiei. Riscul confiscării lor pentru a fi folosite de interese oculte, sub masca justiţiarismului, ar trebui înlăturat prin susţinerea, ca societate civilă, a reformării justiţiei. Pentrucă primatul justiţiarismului în faţa justiţiei ar dovedi nu voinţa societăţii civile ci lipsa ei”