Aventuri în grădina de hârtie

În locul de naștere a democrației nu exista niciun cetățean care să nu asiste la spectacolele de teatru și la competițiile olimpice. Era modul lor de a trăi. Teatrul, concursurile, creațiile literare, arhitecturale, sculpturale, filozofia și științele, dezbaterile din Agora, realizări prin care societatea ateniană se ridicase deasupra vremii, dând sens vieții în cetate, le aparțineau de drept. Din totdeauna și pentru totdeauna.

Răspândirea ulterioară a modelului grecesc de cultură și civilizație în spațiul european și dincolo de el fiind cât se poate de firească în logica progresului omenirii.

Dar mai aveau ceva esențial, atenienii, ceva de care o nicio societate liberă și vie nu se poate lipsi: UMORULl! 

Aristofan, dramaturgul emblemă din secolul de aur al vechilor greci, ar fi surprins să vadă cum azi, după 2500 de ani, comediile sale continuă să fie jucate cu succes pe marile scene ale lumii, în numeroase limbi. Umorul spumos, replicile, condimentate, pe ici pe colo, cu expresii licențioase, calambururile savuroase, glumele acide bine țintite prin care satiriza moravurile epocii, textele inspirate ale corului, nu s-au demodat. Nu se pot demoda cât timp tarele din cetatea avangardă a democrației sunt la ordinea zilei și astăzi. Aristofan satiriza absurditatea războiului (Acharnienii), calitatea slabă a unor spectacole de teatru, (Broaștele), ridiculiza moravurile promovate de sofiști găunoși, plini de importanță care se credeau educatori (Norii).

Dacă ar trăi azi, Aristofan ar fi dezgustat de hidoșenia Hybrisului actual care amintește de respingătorul Cleon, și ar fi intrigat de credulitatea electoratului. Totuși, n-ar pregeta să satirizeze discursurile ipocrite, găunoase, livrate de demagogi respectabili. Nu s-ar abține să nu râdă de prostănacii care înghit pe nemestecate frazeologii alambicate ambalate în sofisme sau citate din Biblie. Ar ținti în manipulările ordinare și în intoleranță. Ne-ar distra copios imitând orăcăitul fals al broaștelor, că-s destule, din bălțile culturale.. 

 Prin natura lor, spiritele mărunte, închistate și întunecate, sunt dușmanii naturali ai umorului. În societățile totalitare, în mediile concentraționare, râsul, dacă nu e interzis, e prost văzut. Oricum, oamenilor le piere pofta de râs într-o lume dominată de cerberi. Nici în în mediile ideologizate, umorul bun, nu glumele de autobază care-s la același nivel cu injuriile, nu e agreat. Iar clericilor le sună a fluierat în biserică.

Comedienii care au făcut lumea să râdă de tirani sunt mai mult decât simpli umoriști! Dictatorii lumii se tem din totdeauna de spiritele libere, luminoase. Nu le plac poeții (excepție versificatorii de „curte”). Și, în general, nu suportă decât aplaudaci și yesmeni. Pe umoriști i-ar alunga din cetate. Chaplin, în „Dictatorul”, Louis de Funès, imitând ca nimeni altul același monstruos personaj în scene antologice, au dăruit lumii exact de ce avea nevoie în momente de cumpănă, expunându-l pe Hitler și pe aghiotanții săi în bestiarul politic.

„Râsul are o funcție socială. Trebuie să răspundă „exigențelor vieții în comun”, afirma Henri Bergson în „Teoria râsului.” Deși filozoful își construise teoria, presupun, pornind de la valențele rafinatului umor al patriei sale, imperativul lui e de luat în seamă în orice societate care are nevoie de corecții. De fapt, de la Atena antică și până acum n-a existat și nu există nicăieri o societate care să nu aibă nevoie de corecții; de igienizare moral- spirituală. În România s-au strâns atâtea lucruri de îndreptat că înainte de a râde ar trebui să plângem. 

Urmează…