Aventuri în grădina de hârtie

Apariția cărții în 1949 a stârnit cum era de așteptat și reacții adverse violente. Scriitoarea franceză e amenințată și batjocorită de grupurile misogine timp de aproape două decenii.

Triumful avea să vină în mai 1968 când, pe fondul protestelor studențești de la Paris, „Al doilea sex” devine best-seller și ghid al tinerei generații.

Era vremea libertății nezăgăzuite, a acelui „Il est interdit d’interdire”, cuceritorul slogan al libertății absolute, adolescentine, a revoltaților „primăverii pariziene”. Un impuls izvorât din paradigma filozofic marxistă a negării negației nu poate însă să ducă în paradisul terestru al iluzoriului „power-flower”, ci dimpotrivă. Dar  atunci nimeni nu se gândea la asta.

Să dăm însă, timpul înapoi. 1931, câțiva ani înaintea declanșării celui de al doilea război mondial.

Două absolvente strălucite din Franța primei jumătăți a sec. XX ale prestigioasei École Normale Supérieure din Sorbona au marcat societatea franceză de atunci influențând prin gândirea și viața lor filozofia și conduita socială a lumii de azi: Simone Weil și Simone de Beauvoir. 

Născută la Paris în anul 1909 dintr-o familie de intelectuali evrei din clasa medie, remarcată pentru inteligenţa ei sclipitoare, Simone Weil absolvă filozofia la Ecolé Normale Supérieure pe primul loc, devansând-o pe Simone de Beauvoir. Se înscrie pe un traseu intelectual sinuos, mai întâi în activismul de stânga ca angajată la uzinele Renault, îl abandonează după ce înțelege înşelătoria ambalată ideologic și alege mistica creştină (fără a deveni practicantă în cadrul unui cult). „Cred că nimic nu e mai christic decât identificarea cu cei marginalizaţi şi aflaţi în suferinţă, „scrie  ea, la scurt timp după ce-și dăduse seama că bravii luptători pentru drepturile celor sărmani nu voiau decât să-i folosească ca mijloc de parvenire.
„Ori de câte ori mã gândesc la crucificarea lui Hristos sãvârsesc pãcatul invidiei„, își mãrturiseste Simone Weil crezul unui prieten într-o scrisoare. Fragila Simone Weil intră în mișcarea de rezistență. Inclusă într-o misiune a „Franţei libere”, organizaţie de rezistenţã condusã de Charles De Gaulle, considerase firesc să se supună regimului de hrană raţionalizată acordat de Hitler francezilor în Franța ocupată. Răpusă de tuberculoză în sanatoriul de la Ashford din Anglia la doar treizeci şi patru de ani, cea numită „Fecioara Roşie” cu câţiva ani în urmă, n-a mai apucat să fie martoră dezastrului adus de bolşevism în lume.  Deși a trăit atât de puțin, Simone Weil a marcat pe mulți intelectuali ai timpului său (Andre Gide, Albert Camus, la noi Nicolae Steinhardt)

Declarându-se atee încă de la 14 ani, Simone de Beauvoir alege drumul opus. „Voi construi o forță în care mă voi refugia pentru totdeauna» spune ea în scrierile timpurii. Această forță se va manifesta curând în viața ei prin voința fermă de a scrie. Vrea să scape de căsătorie, maternitate, cămin. Să trăiască liberă.()
«Nimic nu ne limita, nimic nu ne definea, nimic nu ne supunea; legăturile noastre cu lumea noi le cream; libertatea era însăși substanța noastră.» declară Simone de Beauvoir în „Puterea vârstei”, făcându-și ea singură portretul – France Culture

Și apoi, celebra frază prin care Simone de Beauvoir declanșează febra celui de-al doilea val al feminismului: „Nimeni nu se naște femeie, devine femeie”.

Împreună cu Sartre, ea experimentase deja acest lucru seducându-și elevele.  Simone și Sartre întrețin relații cu elevi, unii din ei minori. Simone era cea care atrăgea fetele, întrucât apariția filosofului provoca repulsie tinerilor. Parteneră sexuală a Simonei, Olga Kosackiewicz, prima victimă, a ajuns să se automutileze cu arsuri și tăieturi pe piele, pentru că nu voia să facă sex cu Sartre. Bianca, Olga și alte tinere racolate de cuplu pentru a se distra au fost pe rând abandonate.   

În 1938 Bianca Bienenfel avea16 ani și era elevă de liceu când a fost sedusă -intelectual și sexual- de profesoara ei de filozofie, Simone de Beauvoir. „La șaisprezece ani cazi ușor în orbire”, mărturisea ea mai târziu. Provenind dintr-o familie de evrei polonezi care trecuse prin multe necazuri, abia ieșită dintr-o copilărie zbuciumată, eleva e atrasă de siguranța acestei profesoare de 29 de ani care susține idei noi tulburătoare: libertatea femeilor, independența lor financiară, refuzul supunerii lor prin căsătorie și maternitate. Frumoasă, cochetă, pasionată, Bianca se lasă sedusă până la identificare cu modelul ei, îi împrumută și ticurile verbale, dorind să devină, ca și ea, conferențiar de filozofie. În anul următor, de Beauvoir o pasează principalului ei partener, filozoful Jean-Paul Sartre. Cei trei au format un menage a trois până în 1940, când Bianca a fost părăsită brusc de cei doi mentori și iubiți. Pentru tânăra evreică într-o Franță ocupată în care ororile naziste erau la ordinea zilei, abandonul brutal a fost devastator. Bianca a căzut psihic. A intrat în depresie severă de care n-a scăpat toată viața deși episoadele s-au rărit după căsătoria cu Bernard Lamblin și reluarea relației cu Simone, de data asta, platonică.
„Perversitatea a fost ascunsă cu grijă sub exteriorul blând al lui Sartre și aspectul serios și auster al lui Beauvoir”, avea să spună Bianca Lamblin, a treia lor victimă, în 1990, după moartea Simonei de Beauvoir, citind stupefiată scrisorile ei către Sartre și Jurnalul de război publicate postum.

Așadar, drama nu se terminase. Bianca descoperă în publicațiile postume ale idolilor ei din adolescență întreaga amploare a înșelăciunii profesoarei sale căreia îi căzuse  victimă. Află direct de la celebrul cuplu existențialist cum și-au bătut joc de ea și au abandonat-o când s-au plictisit. Tonul cu care se refereau la ea era plin de dispreț. Retrăiește tulburătoarea aventură și șocul produs de trădare.
Bianca recade psihic dar își găsește puterea să redea întreaga poveste și efectele dramatice asupra vieții ei ulterioare într-o carte de mare răsunet în care dezvăluie cu amărăciune cum a făcut parte ca „terț în afacerile „contingente” ale lui de Beauvoir și Sartre” și cum a supraviețuit acelei aventuri rușinoase.
 Bianca nu scrie doar despre de Beauvoir și Sartre și prăbușirea ei după abandon, ci și despre dragostea pentru soțul ei Bernard care a ajutat-o să se recupereze și despre viața întunecată din timpul ocupației germane când, în rezistența franceză fiind, a fost martoră la bătălia de la Vercors.

Cu 20 de ani înainte de publicarea cărții Biancăi Lamblin, steaua Simonei de Beauvoir se apropia de extincție. Nu mai era invitată prin cafenele să schimbe lumea. Tinerețea are doza ei de cruzime. Parisul intrase în vâltoarea protestelor  studențești, dar „Baba” de 60 de ani e dată jos de pe baricade. E depășită. „Revoluţia rămâne masculină”, avea să declare chiar de Beauvoir, cu resemnare. 

Sartre, în schimb, e adoptat de studenţi şi urcat pe soclu. Fără ea! Cărțile lui, mai ales „Greața”, se bucură de mare succes. Fabuloasă scena caricaturală imaginată de Boris Vian în „Spuma Zilelor”, cu studenții care-l asaltau pe Jean Paul Sartre la celebrele lui conferințe luând notițe pe hârtie igienică!

Lui Simone de Beauvoir nu-i rămâne decât să organizeze la ea acasă, dezbateri  privind libertatea sexuală și legalizarea avortului. În locuința ei devenită cartier general al feminismului se naște „Manifestul celor 343″, publicat în Le Nouvel Observateur, cu trei sute patruzeci şi trei de semnături de femei, între ele o serie de actrițe celebre care declară că au făcut un avort. Acţiunile lor vor duce, în 1976, la legalizarea avortului. 

Faimosul cuplu existențialist își menține însă atașamentul față de marxism până la invazia sovietică de la Budapesta din1956. Susțin amândoi independența Algeriei și semnează „Manifestul celor 121″, pentru dreptul la insubordonare.

Prin egalitatea de șanse, lumea contemporană a evoluat spectaculos. În același timp, gândindu-mă la efectele emancipării feministe confiscată de revoluția sexuală nu pot să nu constat ravagiile din viețile multora care nu știu, nu vor sau nu pot să-și prețuiască dreptul de a se bucura de libertate.