Aventuri în grădina de hârtie

Primul gând care-mi trece prin minte citind Theodoros e o îndoială. Cum se împacă bogăția poetică luxuriantă, picturală, care inundă narațiunea, uneori și cu elemente repetitive, cu așteptările cititorului unui roman de aventuri? Nu cumva e în dauna acțiunii? Oare nu plictisește? Nu știu cum, dar în romanul lui Mircea Cărtărescu poezia și acțiunea se susțin atât de firesc, de organic, încât dau, într-un mod unic, autenticitate personajelor și întâmplărilor. Asemenea unor nestemate, inserțiile poetice din roman imprimă farmec scriiturii și forță, acțiunii.

Împletiturile de evenimente și de fapte consemnate în cronicile epocii, de mituri cu eroi care au trecut lumea prin foc și sabie, abundența de versete și profeții biblice și de texte apocrife, de legende și povești înfricoșate din negura timpului alcătuiesc universul care îi deschide lui Tudor dorința de a urca în ierarhia lumii, iar cititorului, o fereastră fabuloasă în veacul premergător modernității tehnicizate, mult mai săracă în povești și mistere.

Martor al vieții aventuroase al fiului Sofianei, grecoaica adusă dintr-o însorită insulă din Ciclade să-i fie slujnică nevestei lui Tache Ghica, boier înstărit din Valahia, și al lui Gligorie, slujitor la conac, povestitorul derulează filmul vieții lui Tudor -Theodoros- Tewodros, purtându-l prin toate isprăvile lui, ale tovarășilor și dușmanilor lui. Îngăduit să-și împlinească destinul de nelegiuit până când i se vor aduce, în ziua judecății gloatelor, în fața ochilor, faptele vieții lui în toate detaliile.

Cititorul știe de la bun început cum va sfârși Theodoros, dar asta nu-l face mai puțin curios să-i afle isprăvile, ceea ce, cred eu, e un mare plus al romanului.

Crescut la curtea boierului Tache din Ghergani, copilul Tudor deprinde, odată cu buchiseala, cu învățăturile creștine, miturile Eladei, și limba elinească de la maica sa, Sofiana, fiind și destoinic ucenic al moravurilor necreștinești văzute prin iatacurile boierești și grajdurile conacului.

Mult influențat va fi și de istorisirile lui Ghiuner, tătarul cu hanger și pistoale pripășit la curtea lui Tachi după ce abia scăpase de furia de încornorat a unui grof din Ardeal, tovarăș de nădejde care îl va însoți în preumblările lui prin ostroave cu pirați și mai departe.

În trecerea anilor, Tudor își hrănește spiritul aventuros din istoriile cu tâlhării și silnicii aflate din belșug în terfeloagele de la conac și poveștile auzite pe la târguri și sărbători. Ajunge însă și la „bucoavnele lui Erasm, Machiaveli și Sofocle”, din biblioteca boierului Tachi Ghica, cea mai mare din Valahia. Niciunul din faimoșii războinici ai lumii de care află din cărți și povești nu-l captivează mai mult decât Alixandru Machidon.

Pe haiducul Iancu Jianu, mânuitor neîntrecut de pistol și sabie, nelipsit din poveștile Valahiei acelei vremi, are ocazia să-l urmeze, cu gloata de iobagi, slugi și haiduci, la sărbătorirea Vicleimului din Sălcuța în vreme de iarnă grea, cu viforniță și nămeți, timp potrivit pentru poveștile lui Ghiuner. Aceea a lui Skinderiu împărat, cu deosebire, avea să-i vâre-n cap lui Tudor, vicleșugul prin care va ajunge, încoronându-se, ca Alixandru Machidon sau ca Napoleon, împăratul unei țări africane.

Flăcău în toată firea fiind, părăsește Ghergani, rămâne o vreme servitor la casa din București a boierului Tache Ghica, apoi se alătură haiducilor Jianului ca zapciu și poteraș, le stă aproape în toate înșelătoriile prin care temutul haiduc ajunsese agă lăudat al Bucureștiului. Toate astea și multe altele îi sunt amintite lui Theodoros de naratorul purtător al judecății divine, ca într-o scrisoare deschisă, în limbajul savuros al vremii, în graiul melodios condimentat cu arhaisme pline de aroma timpurilor și a locurilor.

În plină epidemie de ciumă, atins de boală, Tudor iese vindecat și scapă teafăr și din cumplitul război al ciumaților cu cioclii purtat pe ulițele sordide pline de morți ale unui București respingător. Orori redate în toată hidoșenia lor. Supraviețuirea îi întărește convingerea că-l așteaptă un destin măreț.

Nebunia măririi va prinde definitiv în mintea lui Tudor, când un telal evreu din Obor îi deslușește o tâlcuire din cartea iluminării, Sefer Ha-Bahir, despre tainele ascunse în cuvântul SAVAOTH. Din persecutorul crud al sărmanului Moshe și al evreilor din Oborul Bucureștiului, Tudor ajunge, fără să-și dea seama, victimă. Evreul torturat îi deschide cartea la o profeție, încredințându-l că e predestinat s-ajungă rege în țara Cuș. El, OPUSUL, cum scria în slovele mistice din cartea negustorului de zdrențe.

Însoțit de Ghiuner și Sisoie, Theodoros trece Dunărea înghețată, străbate munții și ajunge în insulele bântuite de pirați și de potere ale Mediteranei. Își face tavarăși de prăduială dintre ei însângerând ostroavele din arhipelag până-n insulele Ionice, căutând neobosit semnele kabalistice din cărțulia ferfenițită a telalului Moshe din Obor nădăjduind a ajunge la Chivotul Legământului, ascuns în țara din inima Africii, așa cum era scris în Cartea Slavei Regilor Etiopiei, Kebra Nagast din mânăstirea Debra Tabor, scrisă de 318 sfinți părinți ortodocși.

Arhitectura narațiunii, împărțirea în episoade de mică întindere și relativ egale, ușurează parcurgerea celor trei mari părți ale cărții de peste 600 de pagini. Înaintând în lectură descoperi o lume barocă fantastică plină de contraste. O boltă cerească ca un palat oriental cu încăperi bogat decorate și grădini fastuoase, insule paradisiace, dar și locuri exotice ocolite de civilizație și ținuturi vitregite, lovite de războaie aducătoare de moarte și întuneric prin care hălăduiau haiducii și pirații.

În drumurile sale spre tronul împărătesc mult râvnit al țării africane cu „ceruri înflorate”, veneticul Theodoros trece prin primejdii de moarte fără să fie atins. Era, de bună seamă, sortit să împărățească. Pentru tovarășii lui mai vechi, ca și pentru cei noi, invincibil ca un zeu. Sau împărat.

Faptele se petrec în dinamicul secol XIX al schimbărilor istorice în lume. Călătoriile în ținuturi îndepărtate deveniseră mai accesibile, imperiile se clătinau slăbite de rebeliuni, neamurile își căutau identitatea. În lume au loc transformări rapide. Legi de eradicare a sclavagismului reașează omenirea (deși rănile lui erau departe de a fi trecut). Colonialismul încă rezista, dar marile imperii nu mai aveau mult până la extincție. Înălțări și prăbușiri. Împărați, regi, țari. Napoleon Bonaparte. Pacea de la Paris. În Europa revoluțiilor de eliberare națională se înfiripa iluminismul. Singura Anglia victoriană stăpânea încă ținuturi bogate din Africa, Asia, Australia. ocupând, după înfrângerea lui Napoleon, și câteva teritorii din arealul mediteranean între care și insulele Ionice. Statele Unite își proclamaseră independența aducând un suflu puternic în mișcările de democratizare a popoarelor. Revoluția tehnologică urma să le asigure, în mai puțin de un secol, statutul de mare putere în lume.

Drumurile valahului pornit să urce pe scara mai marilor lumii în miezul acestor transformări favorabile răsturnării vechilor rânduieli i-l scot în cale pe evreul Ioshua Abraham Norton, aventurier scăpat miraculos din sclavia de pe insulele Molucce din care se alesese pe vecie cu un miros persistent de cuișoare. Atins de aceeași nebunie a măririi, Ioshua vindea suveniruri ciudate prin insulele cu pirați ai Mediteranei cu gândul înfipt în minte s-ajungă împărat în America. Nu înainte să-și afle un prieten pe măsură în Theodoros, căruia îi împărtășește secrete de mare folos în drumul spre cucerirea regatului african.

Prădăciunile pe uscat și pe mare, scufundarea corăbiilor, uciderile și siluirile întrerupte doar duminica și la zile de sărbătoare când, curați și îmbrăcați decent pirații lui Theodoros făceau închinăciuni evlavioase însoțite de danii bogate la mânăstiri, îl făcuseră faimos pe temutul valah în toate ostroavele. Pusă în gardă de premierul Disraeli (cel care adusese India și Canalul de Suez sub coroana britanică) despre tulburările din Insulele Ionice, regina Victoria, proaspăt încoronată, decide intervenția armatei în mica insulă Antikithera, cuib al piraților lui Theodoros care-și arogase titlul de strateg al insulelor ionice. Numai că, și de astă dată, valahul scapă miraculos de glonțul plecat din muscheta unui militar englez ceea ce-i va întări convingerea că îi e scris s-ajungă împărat.

Formula narativă în care elementele reale se armonizează cu plăsmuiri e îmbogățită de scrisorile pline de iubire adresate de Theodoros Sofianei, cu descrieri de fapte peste măsură de gogonate, pentru oricine dar nu și pentru mama sa. Hainului venetic îi e dor de locul natal, chiar și de frigul cumplit de la nașterea sa păstrat în adâncimile insondabile ale memoriei sale care-l făcuse să caute căldura sudului. Îi scrie Sofianei lungi misive în limba copilăriei, cu litere chirilice, vorbește în graiul de acasă cu Ghiuner și cu Sisoie, pictorul de la conacul din Ghergani, care acum picta pânzele corăbiilor din Mediterana -ca pe pereții bisericii părintelui Elpidifor din Ghergani-, și poartă de atunci în sufletul lui câinos, alături de cuvintele înțelepte din Biblie, de maică-sa Sofiana, și icoana iubirii sale romantică și eternă pentru Stamatina, pe care i-o răpise pentru totdeauna, Zburătorul.

Impresia macabră lăsată de ciuma din București e alungată ca un coșmar de descrierea splendidă a pasiunii pătimașe dintre regele iudeu Solomon și Makeda, regina neagră din Sheba Etiopiei. Diniubirea lor legendară se va naște Menelik, fiul înțeleptului rege Solomon, din spița mărețului rege David. Regele Menelik întâiul, pe ai cărui urmași îi va ucide impostorul valah.

Răscolind ostroavele în căutarea literelor din cartea lui Moshe telalul, ca dovezi ale rostului său de oștean învrednicit de Hristos să ducă cuvântul ortodox în haotica țară a Etiopiei cu pretendenți nevolnici la tron și prinți rivali de diverse credințe, Theodoros învinge toate piedicile, din Skyros până în Hidra unde, cu ultima literă descoperită întregește numele de SAVAOTH. Neîmblânzitul valah mulțumește cu evlavie Celui de Sus pentru călăuzirea sa, așa cum îi povestește Sofianei în scrisori, lăudându-se cu faptele de vitejie care-i aduseseră respectul în toate insulele Mediteranei.

În toiul făptuirilor sale pline de cruzime, se simte atras de poezie, ca în copilărie, la Ghergani, când asculta cu nesaț poveștile maică-si. Barbarul cunoscător de scripturi, iubea cărțile bune, știa de marii poeți, scriitori, filozofi. Poezia, marfă de contrabandă, e interzisă în insule, i se plânge Theodoros Sofianei într-una din scrisori, povestindu-i de pasiunea sa pentru bucoavnele scrise de vechi poeți și din cei renumiți ai vremii. Își încropește o bibliotecă pe corabie, compune versuri…

Reluarea în felurite combinații a motivelor reper din partitura romanului îi imprimă o curgere plăcută cu vârtejuri captivante din loc în loc din care țâșnesc cu mai mare putere undele povestirii întregindu-i frumusețea asemenea unei simfonii armonioase de muzică orientală cu inflexiuni balcanice.

Descrierea în cele mai mici detalii a personajelor, locurilor, gesturilor, stărilor, tradițiilor, împrejurărilor, întâmplărilor, parcă desprinse dintr-o antropologie social-culturală apocrifă moștenită de la martori trăitori atunci, e modul în care posibilul poate fi realitate dacă e lucrat în atelierul imaginației unui mare scriitor.

Theodoros câștigă bătălie după bătălie în Etiopia, câmpurile de luptă se umplu cu morți, armata sa, o adunătură de pirați și tâlhari, în uniforme militare primite din Anglia, ucide și schingiuiește dar nu se atinge de văduve și orfani, cum învățase de la haiducii Jianului, iar asta-i aduce mult popor alături. Copleșită de scrisorile lui caraghioase însă mai mult decât prietenoase, regina Angliei îl tratează cu îngăduință interesată un timp, îi oferă instruire inginerească și armament, văzând în el un deschizător de drumuri spre bogatele ținuturi africane din sudul Etiopiei.

Își înlătură adversarii și, ca Skinderiu împărat din poveștile lui Ghiuner, îl ucide pe Hailu, prințul de Kassa din Kwara, falsul urmaș al lui Menelik, și-i preia identitatea odată cu pecetea batjocoritoare de fiu al vânzătoarei de leacuri pentru limbrici. Ca să scape de infamanta poreclă, Theodoros se răzbună cumplit pe batjocoritori. Îi ucide unul câte unul. Gata cu limbricul, venise vremea lui, a marelui cuceritor, a tiranului sângeros care avea să fie încoronat sub amenințare, cu numele de Tewodros II, în biserica Fecioarei Mariam din cetatea Dirasge, lângă câmpul unde avusese loc măcelul.

Pentru regina Victoria, impostorul ridicol care se încoronase împărat cu forța în ținutul african aflat sub jurisdicția coroanei nu mai avea niciun haz. Bezmeticul aventurier care-i scria misive împodobite cu multele sale titluri pompoase, toate inventate, devenise indezirabil. „Leul cuceritor al tribului lui Iuda nu era decât o hienă cu botul însângerat”. Unul dintre mulții exaltați ai lumii care, îndesându-și o coroană pe cap, se credea împărat, cum îi spunea Reginei unul din lorzii ei sfătuitori – „în timp ce eu nu sunt decât o regină”-, oftase cea care domnea peste cel mai întins imperiu al lumii la vremea aceea. Deși îi dăruise nebunului două pistoale de preț lucrate cu artă, prietenia se isprăvise. Urma ca armata sa, condusă de generalul Napier, să-i curme nelegiuitului pofta de împărățit.

„Nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela-l săvârșesc”, cum zicea sfântul Apostol Pavel, îi amintește Theodoros în altă scrisoare, Sofianei. Moshe telalul știa ce va urma când, arătându-i profeția, îi spusese că el e „OPUSUL”.

Tâlharul sentimental cu iubiri neîmplinite sau prea repede pieritoare, în căutarea smintită a Chivotului Legilor prin bisericile subpământene de la Lalibela, decăzut, ruinat de hașiș și buruieni halucinogene, dezumanizat dincolo de orice închipuire, își urmează destinul nebunesc aducând tot mai multă moarte în jurul lui până când, părăsit de toți, chiar și de maică-sa, Sofiana, urât ca un diavol, convins de inutilitatea vieții sale, apasă pe trăgaciul unui pistol de preț din cele primite în dar de la Regina Angliei.

Război era și între îngeri și potrivnici, pentru sufletul lui, întrerupt de Domnul în acest magistral final imaginat de autor:

„… După o lungă vreme, se auzi deodată, dinspre măreața corabie-mamă a ținuturilor de deasupra, un râset molcom, prefirat prin barba și musteți colilie, râs de vâj mucalit. Era Domnul ce chicotea cetind din cartea vieții tale, dând filă după filă cu deștul muiat în gură din când în când. Nici nu băgase de seamă la cumplitele lupte date pentru sufletul tău, căci n-avusese vreme de asta. De când avea cartea-n față, se schimbase cu totul. Cetind primele file, îl prinse nerăbdarea să vadă ce va urma… ”