Arhivă autor
Un copil inocent și un mesaj otrăvit
Trucuri electorale, evident. Nu bănuiam însă că erau semnale timpurii ale invaziei de sutane, bărbi și veșminte monahale ale unor pseudo-profeți cum se întâmplă acum pe Tv-uri și rețele sociale.
Precum carcalacii, au ieșit brusc din cotloanele lor întunecoase să-și adune pălmașii ca pe robii analfabeți din satele vechilor mânăstiri. Obișnuiți să se umilească, bieții amărășteni actuali își conservă umilința strămoșească făcând cu osârdie același lucru și pe FB.
Stihiile istoriei au scos din lada de zestre tragică a neamului, ideologii politico-religioase de tristă amintire distribuindu-le, prin mesageri vicleni, celor ușor de prins în capcana falsului patriotism. Șoimii patriei de ieri ar fi azi mândrii copii de trupă ai unor „părinți” cu simpatii politico-legionare.
Fără îndoială că micul Rareș și-a executat impecabil numărul de dresură. Cel mai talentat concurent al emisiunii de la Pro-tv și-a meritat premiul. Statele totalitare (sau foste) n-au rivali în dresajul propagandistic. Toate evenimentele de acest fel din Rusia, China, Coreea de Nord și, cu voia d-tră, ultima pe listă, România lui Ceaușescu (sau post-Ceaușescu) întrec în perfecțiune demonstrațiile copiilor talentați din țări în care manifestările artistice sunt scutite de accente politico-patriotarde.
Băiețelul delicat și expresiv are deja un palmares artistic neobișnuit de recitări cu mesaj istoric vindicativ sau politico-ortodox cu conținut legionar precum „Crezul” de Radu Gyr, recitat în urmă cu doi ani ca membru al unui ansamblu botoșănean.
De rău augur faptul că apologeții acestui curent pestilențial ies pe „mocirle-tv”, poate i-ați văzut la RTV-ul infractorului Ghiță, și pe site-uri cu simpatii legionare, sărind indignați în apărarea inocentului recitator, apărându-și în realitate mesajul lor pervers.
Fuziunea ortodoxismului neo-legionar cu ultranaționalismul ceaușist amplificat de otrăvurile auriste prefigurează o tendință de autodistrugere. N-ar trebui să ignorăm semnele, oricât de nesemnificative și nevinovate ar părea.
„Ciuma” lui Camus e mai actuală ca oricând.
Un viitor în umbra trecutului
ILARIE LA ORA DE ATEISM
În clasa zecea eram cred, când am avut parte de o experiență ciudată. În locul lecției de fizică, o tovarășă de la partid ne ținuse o lecție de ateism. Diriginta, cam stânjenită, ne-o prezentase și ieșise din clasă lăsând-o să-și îndeplinească „misiunea”. Cu catalogul în față, femeia ne întreba pe rând dacă credem în Dumnezeu. Colegii răspundeau evaziv, neplăcută chestie și pentru ea, mă gândeam, mai ales când Ilarie, colegul meu de bancă, îi spusese pe un ton ferm, „eu cred”. „Uite băiete, eu nu cred și încă nu m-a trăznit Dumnezeu”, îi replică enervată tovarășa. „Mai este timp”, o asigură Ilarie blocându-i misiunea în hohotul general de râs.
Dictatura a căzut în 89, numai că fundamentului noului regim, la fel de găunos, i s-au lipit în următorii ani și alte tare reciclate ideologic.
„Trecerea” de la un stăpân (diavolul comunist) la altul (un Dumnezeu croit după chipul și asemănarea noilor patroni) a devenit o trăsătură tipică a societății actuale. Ateismul de partid și de stat pierzându-și rostul odată cu prăbușirea regimului comunist, popii au luat locul secretarilor de partid în spiritul unei supușenii înrădăcinată de secole. O credință inerțială, în virtutea unei obediențe structurale.
AȘA A FOST ATUNCI,
spun împăcați susținătorii regimurilor trecute care au menținut țara într-o degradantă obediență. Așa spun comuniștii, naziștii, legionarii. Așa spun și popii care colaborau cu structurile conducătoare. Nici măcar de formă, nu-s în stare de un regret public, de un sentiment de culpabilitate, o schimbare convingătoare de atitudine.
Toți sunt la fel, toți am fost la fel. E suficient să apară o carte ca aceea a bizantinologului Oliver Jens Schmit despre relațiile instituționale BOR-stat din timpul dictaturii comuniste și a celor anterioare, ca să stârnească nesiguranță în stratosfera spirituală a teologilor. Simțindu-și pozițiile nesigure, ies din carapace vrând să pună stavilă ideii de dezbatere deși admit, de formă, că e nevoie.
Ocultarea trecutului arată că structurilor conducătoare actuale le displace profund eliberarea din confortabilul ermetism. Și cum altfel, din moment ce perpetuarea vechilor relații le asigură puterea. Consolidate în ultimul deceniu, corupția, duplicitatea și lașitatea socială suverană înseamnă stabilitate, cum ar spune un oberchef.
Standarde mari, standarde mici
În fiecare vacanță, cel mai mare dintre nepoți, elev la Saint-Étienne, liceu catolic din Strasbourg (să nu vă imaginați că elevii erau obligați să facă religie acolo!) îmi relata chestii care mai de care mai interesante despre orele de teorie și practică, diversele ateliere, inclusiv artistice, sporturile practicate în școală. Devenise o tradiție, venea pregătit cu notițe, scheme, pe caiet sau cu filmulețe. An de an aflam lucrurile noi care-i stârniseră interesul. Și de fiecare dată mă gândeam, ce emulație trebuie să fie într-un colectiv școlar în care elevii țin expozeuri pe teme impuse sau lla alegerea lor, pregătite în grupuri mici, unde erau liberi să evolueze în ritm propriu! În atelierul de pictură, de pildă, conform programului, pictau în stil naiv, clasic sau suprarealist. Științele exacte și cele umaniste erau pe prim plan, iar științele naturii erau studiate în mod interdisciplinar. Practicau mai multe sporturi la alegere iar în vacanțe mergeau în tabere de cercetare, de obicei în munții Vozgi. Acum vreo doi ani venise cu ditamai caietul de științe, avea ca temă de vacanță, sub formă de exerciții pe criterii date, de stabilit corelații interdisciplinare între noțiuni de geografie, chimie, biologie și protecția mediului.
La serbările de sfârșit de an, elevii prezentau creații artistice de echipă pe o temă stabilită de comun acord, în care fiecare coechipier își interpreta rolul. O încântare! Temele erau variate, pe unele le găseam pur și simplu fabuloase.
Chiar și Marea Neagră și Delta fuseseră la un moment dat o temă de interes pentru echipa lui, o prezentaseră cu succes întregii clase.
La sărbătoarea de absolvire prezentaseră artistic Polinezia Franceză, cu informații economice, turistice, culturale, cu dansuri și cântece.
Și acum, gândindu-mă la astea, mă întreb (a câta oară?) de ce nu reușește nicio reformă a educației în țara noastră?
ÎNVIEREA
Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.
I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva pescari, oameni neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea în suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie.
Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se schimbe integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.
Învierea
Isus murise. Doi oameni, dintre neştiuţii care crezuseră în El, se îndreptau spre Emaus, o mică aşezare aflată la câţiva kilometri de Ierusalim. Mergeau către Emaus sau către neant. Îşi pierduseră toate visele şi orice entuziasm. Nu mai puteau crede în nimic. Lăsaseră totul pentru El, îl urmaseră zi şi noapte, speraseră că avea să elibereze lumea de rău, credeau că nu-i va părăsi nicicând. Nu erau dintre cei doisprezece, nu ocupaseră locurile din frunte, erau nişte anonimi, sărmani, care-L urmaseră încercând să se facă şi ei de folos: să-i cheme pe oameni să-L asculte pe Învăţător, să-i consoleze pe cei care nu se putuseră apropia prea mult. Şi iată că totul se sfârşise. El murise fără a încerca să se apere şi toţi cei care, săptămâni la rând, se îmbulzeau să-i fie în preajmă acum îl abandonaseră. Până şi cei mai apropiaţi, ucenicii săi iubiţi, se ascunseseră înspăimântaţi. Se povestea chiar că Petru jurase că nu-l cunoaşte pe Isus.
I-a ajuns din urmă un alt om. Îi ascultă o vreme, apoi le vorbi de istoria lumii, de Moise şi profeţii. I-a făcut să-şi deschidă inimile, a împărţit pâinea cu ei şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci l-au recunoscut. Au ieşit din întuneric, din deznădejde şi s-au reîntors la Ierusalim. S-au regăsit cu alţii rămaşi în neagră disperare. Un grup de ţărani, câţiva pescari, oameni neştiutori de carte, nişte amărâţi, furioşi, cu moartea în suflet, care aşteptau noaptea ca să fugă din acest oraş întunecat. Au aflat de la cei doi că Isus este viu, dovada fiind faptul că-L văzuseră, vorbiseră şi mâncaseră împreună cu El. N-au crezut imediat cum n-au crezut nici ce le spunea Maria Magdalena, prima căreia i se arătase, în zori, când femeile găsiseră lespedea mormântului dată la o parte şi, în mormântul gol, doar giulgiul! Nu-L recunoscuse nici ea imediat şi nici ucenicii. Iar lui Toma, cel mai sceptic dintre ucenici, i se oferi cea mai concretă dovadă, când Isus însuşi, îi întinse mâinile cu urmele cuielor să le pipăie.Asta povestesc, fiecare în felul ei, Evangheliile. Am putea pune la îndoială veridicitatea lor, mai ales după ce au trecut două milenii. Dar, neîndoielnic, ceva extraordinar s-a petrecut în zilele acelea, ceva exploziv, o erupţie de credinţă care i-a făcut pe toţi oamenii aceia deznădăjduiţi în noaptea care a urmat morţii Sale pe cruce să se schimbe integral. Ceva ce i-a făcut să vorbească neîncetat despre toate acele lucruri şi nimic să nu-i sperie ori să-i oprească; nici moartea! Ceva, adică întâlnirea lor cu Isus cel înviat. Nici o dovadă istorică, religioasă, arheologică -şi au apărut suficient de multe în tot cursul celor două milenii- mai cu seamă în ultimele câteva zeci de ani, nu e mai grăitoare decât schimbarea acelor oameni. Fiecare are dreptul să pună la îndoială faptul. Dumnezeu vestit atunci de Isus respectă într-atât libertatea oamenilor încât îi lasă să aleagă. Ceva s-a petrecut în acele zile, ceva care a schimbat cursul lumii.
Surse: Evangheliile, „Isus” de Jacques Duquesne
Aventuri în grădina de hârtie 
Comentarii recente