Posts filed under ‘Grădina de Hârtie’

Ei nu

un vânt virtual
desfrunzește sfârșitul de vară
răscolește neliniști
le înșiră pe garduri
ca ardeii iuți pe sfoară
pentru activarea metabolismului general

infernal, sfârșitul de vară
cu post-adevăruri
mărșăluind prin labirintul de oase
războindu-se-n hăuri

mânați de un duh venal
învârtejind amețitor
inflamabile angoase
nebuni, orbi și fără haz
cu cununi pe râturi groase
clovni gușați făr’ de obraz
monștri cu spinări solzoase
umplu lumea de venin

ei nu vor
ei nu știu
că pe alei de ieri
încă e senin
ei nu pot
ei nu cred
în blânde adieri de tei
ei nu simt
ei nu văd
ocrotitori discreți
cum leg
-cu inefabile silabe-
nevroze și tristeți
ei nu înțeleg

ei nu

29 septembrie 2017 at 11:20 4 comentarii

Gâștele dichisite ale tușei Floare (2)

Istorioară inspirată din realitate
(prima parte aici)

Când ieși în ogradă, baba Floare crezu că are vedenii. Vai de mine! Își făcu cruce după cruce, tremurând. Gâștele ei albe ca laptele cum n-avea nimeni în sat zăceau moarte. Poate de la zațul de vișinată să i se tragă, că băuse tot ce mai rămăsese pe fundul damigenei. Nuuu, nu-i de la vișinată, e pedeapsă de la Cel de Sus. Pedeapsă meritată! Că, de zgârcită ce era, n-ar fi dat nici o pasăre pentru ospățul de duminică.

– Nu-s toate moarte, tușică, uite că alea două mai mișcă, o liniști Getuța de peste gard. Nu te mai văicări că-s numa’ bune de supă și friptură, o să vezi dumneata, c-o să-ți pupe mâna toți la nunta aia. Și chinezii…

Baba Floare așteptă să se întunece ca să n-o râdă lumea, le băgă una câte una în bucătăria de vară și se apucă să le ciupere, înainte să înțepenească săracele! Două perne de puf, măcar, să-i rămână. Când le văzu așa golașe, fără pene, simți o sfârșeală la inimă: era o criminală. O apucă plânsul. Le lăsă acolo, pe un preș, cu gând să le taie dimineața, adună puful într-un sac de iută, și se duse la culcare.

Nea Gheorghe avusese dreptate. Miercuri la prânz, Breaking news: primarul anunță că tocmai semnaseră cererea în Consiliu, să li se trimită alt preot în sat. Urgent! Miercuri seara, când damigeana cu țuică bătrână se golise de tot, gospodarii știau bine ce au de făcut. „Vor nuntă de comedie? N-au decât! …Să-și facă, dar nu la biserica noastră. Că nu-i a lor, e a satului”.

– Tușă Floare, unde ești, nu te-ai trezit încă?
Getuța mai să sară gardul. Gălăgia de la biserică se întețise, răzbătea până aici…
– Tușicăăăă, hai iute la biserică, bai mare, nici nu știi ce pierzi! Căpoșii satului au pus lacăt la biserică și un drug de fier pe ușă. Primarul, consilierii și ăia trei proprietari de pensiuni din gașca lor n-au mai avut ce face, au plecat înjurându-i de cele sfinte. Iar Duțu și Paulică al meu erau cât pe ce s-o încaseze. Dacă nu-l lasă pe părintele Avram, închisă rămâne. Scoală-te, Tușică, uite că și gâștele ți-au înviat!

Flămând, purcelul se văita în coteț, nemâncate și ele, păsările făceau zarvă. Iar din bucătăria de vară se auzea gâgâit de gâște de parcă intrase vulpea peste ele. În sfârșit se trezi și baba Floare. Ieși buimacă din casă în cămașă de noapte și se luă cu mâinile de cap.

În fața bisericii, parcul prinsese contur încă din zilele petrecute de chinezi în sat. Oaspeții se simțiseră bine, nu păreau deloc deranjați că nunta tradițională dispăruse din program. Erau încântați de oameni, de sat, de împrejurimi. Iar țuica bătrână din clondirele lui nea Gheorghe de la pensiune era grozavă. Dar cea mai plăcută surpriză fusese pentru ei întâlnirea întâmplătoare cu un cârd de gâște îmbrăcate cu vestuțe colorate, cu motive populare. Nu mai pridideau cu fotografiatul. Fiecare vestuță avea alt model. Așa ceva nu mai văzuseră nicăieri. Era nevoie de un parc acolo. Satului ăstuia cu oameni atât de inimoși, i-ar fi prins bine o donație pentru asta, au decis pe loc chinezii. Și vor veni și la anul, convinși că sătenii ăștia năstrușnici mai au și alte idei…

11 iulie 2017 at 17:25 4 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri (4)

La noi miroase a gogoşi. Mama le scoate, aurii, din uleiul încins şi eu doar le dau prin zahăr şi-mi ling degetele. Până se mai face un rând, stau pe masa de lecţii şi sporovăim amândouă. Eu cu mama.
– Arde! Ţip la Adi, care nu mai are răbdare Nu te-nfige!
Hoopa, se înfiinţează şi Petrişor, după aia Mitruţ, frate-su şi Marius Ordean. Au mirosul foarte dezvoltat.
– Vai, zice Marius, deşi mă doare capul de dimineaţă din cauza cititului noaptea, tot am luat doi de zece astăzi. De mirare îmi cade papucul din picior şi Marius mi-l pune grijuliu la loc. Sar de pe masă şi mai preiau un rând de gogoşi.
– Na, luaţi! Le-ntind farfuria şi lor, şi lui Adi.
Băieţii o-ntind pe afară muşcând din gogoşi. După un timp aud pe sub uşă şuieratul lui Mitruţ şi până să bage cineva de seamă dispar. Îi dau lui Mitruţ cele trei timbre greceşti de la bunicu’ cum ne-nţelesesem şi-i promit că după masă îi arăt şi locul de cârtiţe de lângă gardul de la Westen. Nu-i nimeni la ei. Ne băgăm în atelierul lui taică-su. Adică o cameră cât a noastră, a copiilor, de acasă. Mitruţ îmi arată tablourile dar nu mă lasă să mă ating de ele. E foarte mândru!… Da-i fricos, i-e frică să nu-şi dea seama tat-su că-i cotrobăise prin atelier. Într-un colţ stau tablourile „de piaţă”. Cu astea maică-sa circulă pe la prieteni şi vecini şi scoate bani pentru traiul zilnic. După un paravan sunt altele, însă, nişte minunăţii, pe care nu le-a văzut încă nimeni, înafară de taică-su şi de noi. Mai ales unul îmi ia ochii! Mitruţ zice că nu-i terminat. Vedeai în el colţul grădinii lui Liebb, pe unde venim noi de la şcoală, numai tufe de măcieşi aplecate-n pârâu şi mai încolo acoperişuri şi grădini, mai departe, peste Târnavă, ziduri, turnul atingând cerul. Roşu închis, cafeniu, galben; şi ceva în el foarte trist.
Îi mai promit lui Mitruţ nişte viermi de mătase de la Dănuţ (mama zisese că-i aruncă pe toţi) şi o ștergem înainte s-apară bătrânii.

Moare Mitruţ! Înainte de Sfântu’ Niculae moare Mitruţ. Sărim gardul de la Westen şi el cade jos şi nu se mai ridică.
– Nu muri, Mitruţ, ce faci? Ţipăm şi plângem toţi şapte, opt, câţi fusesem împreună, ne jucasem nebuneşte, de-a ascunsa, apoi de-a prinsa şi pe urmă ameţisem dându-ne-n leagăne până ni se-nvineţiseră mâinile şi feţele. Mitruţ era bolnav, avea ceva la inimă, dar nimeni nu ştiuse de aşa ceva. Mă gândesc la tenişii lui Mitruţ. Diseară trebuia să ne punem papucii curaţi în geam să vie Moş Niculae. „La dracu’ cu el!” Ţip şi arunc cu ghetele-n uşă.

În vacanţa de primăvară vine bunica, mama mamei cu verişoara mea Angela din Dumbrăveni.
– Tulai, ce au crescut copiii ăştia de astă vară, se miră bunica.
Angela-i ca o zână de frumoasă, leită cu cea de pe coperta de la „Poveşti din bătrâni”. Şi are un „zbenghi” în frunte, cum zice bunica, o aluniţă adică, care-i stă foarte bine. Toţi se uită la ea, câtva timp şi se minunează. „Ţţţţ, e ca o cadră, copila asta!”. Pe urmă povestim. Angela stă cu mâinile-n poală ca bunica. Şi vorbeşte tot ca bunica. Tot la două vorbe ale mele clatină din cap şi ţâţâie a mirare. E pe clasa a doua la Şcoala Germană. La serbarea de sfârșit de an ea o să fie Gretel, cea din poveste.
– Şi, dacă m-ajută Dumnezeu, mă duc şi la carnaval, mai spune Angela.

Vine şi Fănuţă cu soră-sa şi Mircea Nimescu, colegi cu Dănuţ. Bem lapte cald şi mâncăm pâine cu unsoare. Dănuţ îşi presară zahăr pe unsoare. Ne hotărâm să mergem pe deal. Îi las ca deobicei Islandei un bileţel pe pian. Aşa-i place. Îi promit că o să mă-ntorc la timp şi o să-i aduc viorele.
Pe dealul din dreptul Westen-ului, acolo unde locuieşte Gertie Oleinek într-o casă albă mare cu coloane şi cu o terasă mare-n faţă, poarta e încuiată. O strigăm pe Gertie, ne uităm prin şipcile gardului. Nu se vede nici o mişcare la ei. Din spatele casei până sus se-ntinde via. Mai sus de vie sunt piersici, nuci şi meri. La câteva sute de metri distanţă, pe acelaşi versant de deal, stă tanti Eliza, sora mamei. De fapt, acuma, familia ei locuieşte pe strada Podului lângă boiangerie până o să fie gata casa. O luăm într-acolo. Pe la jumatea dealului, într-o râpă, câţiva ţigani fac cărămizile. Puiu, văru-meu şi vreo doi colegi de ai lui îşi fac de lucru pe lângă cărămizile puse la uscat. Sunt mari, pe a opta şi îşi spun unul altuia „Ilustre” şi „Maestre”. Ţiganii se căraseră şi lui Puiu îi dăduse prin cap ceva. Lui totdeauna îi dă prin cap ceva. Ia trei hârtii de zece lei şi, cu un ac de gămălie, le fixează-n trunchiul unui cais.
– Care vă mai băgaţi, întreabă Puiu, că vă răsplătesc regeşte.
Ridică mâinile şi spune cu vocea groasă:
– Priviţi, priviţi, sclavii cum aduc prinos zeilor albeaţa de lotus a trupurilor lor.
Se-ntoarce şi se uită la noi încruntat:
– Pe voi, pirpiricilor, vă bag pe gratis, dacă vă prind că…
– Nu râdeţi, bă, sar eu, că Puiu nu glumeşte.
Din noroi iese Hanţi Muller ca un bivol şi se repede să ia zece lei. Puiu îi face o fentă şi-i spune: „purifică-te, mai întâi, Ilustre”. Mai la vale, cu furtunul, se purifică Nelu Nicoară, destul de cătrănit, al dracului, noroi, tare greu se mai duce.
– Maestre, altă dată nu se mai prinde, strigă el, te bag eu în mocirlă şi te ţin până…
– Lasă, lasă, zice Maestrul şi cântă: „Amore, amore, numele tău e durere” …
Lăsăm viorelele pe altă dată.

Intru în clasa şaptea şi Dănuţ pe a şasea, la acelaşi liceu din centru. Numai Adi care e pe-a doua, merge la o şcoală nouă, construită pe chiar pe locul unde fusese gospodăria lui badea Ghica.
Pe Podul Mare îl vedem într-o dimineaţă pe Contu. A mai crescut, e mare şi parcă mai ciolănos. Are în spate un ghiozdan cam mic, pentru el. Nu ne vede. În ziua aia n-am vrut să ne facem nici o lecţie.

Cinci ani mai târziu, la fabrica de acid sulfuric de la Copşa Mică, are loc un accident. Câţiva stropi pe faţă, în ochi. Contu orbeşte. Era angajat acolo după ce terminase o şcoală profesională.

În primăvara aia a plouat mult. Cu toate că au fost inundaţii, eram mai mari, aveam altele pe cap, nimeni nu se ma juca de-a vikingii. Într-una din vijelii, luat de apele furioase ale Târnavei, a dispărut Podul Mare. Toată lunca era sub apă. Aleea cu arţari de-alungul Târnavei, atât de animată altă dată, devenise o dungă de pământ gălbui, pustie. Casa unde locuise tanti tanti Eliza şi Puiu ca şi boiangeria de alături au rămas o vreme în apă până la acoperiş. Noroc că ei se mutaseră pe deal. Au alunecat atunci şi o parte din dealurile care coborau spre Târnavă cu vii şi păduri cu tot. Dealurile de mai sus de luncă, de Westen, de casele noastre însă, au rămas neschimbate, străjuind locurile ca totdeauna. În toamnele luminoase, printre pomii desfrunziţi şi butucii de vie, sus pe culme, se mai văd şi acum, căprioare.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

26 mai 2017 at 15:18 7 comentarii

Apogeul

Revedeți parcursul politic, ca trasat, al celor 27 de ani. La suprafață, echipe partinice cu etichete, doar etichete, dreapta’ stânga, jucând non-stop în tot felul de variante, alba neagra. La fund, rădăcini adânci îmbârligate indestructibil de mangrove politico-mediatice pe cale de a înghiți orice fir de opoziție democrată, de civism, de rezistență.

Neîndoielnic că țara avea nevoie de politici alternative de dreapta și de stânga, cu accent pe cele inovatoare de dreapta, reparatoare de comunism. Dar de ce-am mai acoperi acum un artificiu politic programat? De ce să le validăm jocul? De ce mulți încă nu văd că, umplut cu minele prostiei&dezbinării de tehnicienii minciunii&corupției, recipientul ideologic s-a dovedit un izvor nesecat de „învrăjbește și stăpânește”?

Implementată în anii ’90 de nomenclaturiștii&serviciile defunctului dictator pentru a-și perpetua „victoria revoluționară”, polarizarea politică a funcționat, în fapt, ca anihilator al democrației reale și al pluripartitismului autentic; o farsă de care aveau nevoie cotropitorii statului, în noile condiții, ca să corupă, să stăpânească și să dicteze. A mai susține însă, o farsă cu farsorii activi la vedere, nici conformism nu se poate numi.

Departe de a dovedi viclenia perfecționată a stângii, strigătele elitist războinice ale dreptei, dornică de a-și clama supremația, n-au sensibilizat boborul. În schimb, n-a trecut mult timp și toată lumea a ajuns să dușmănească pe toată lumea. O lume războinică, bășcălioasă, sedusă de idoli de mucava, dependentă de justițiarisme extrase din teorii aeriene și-a găsit locul potrivit într-o capcană în care propagandiști de laborator extraterestru, din afara realității concrete, alimentează învrăjbirea pârjolind sistematic terenul politic de centru. inclusiv societatea civilă. Propagatorii urii&alienării par un fel de entități ectoplasmatice de judecată universală, veniți de niciunde să betoneze capcana fără a aduce câtuși de puțin ceva de Doamne Ajută…

Revedeți traseul presărat cu învrăjbiri nevindecabile, cu steagul aleșilor înfipt în cel mai înalt vârf al corupției, cu răul ajuns la apogeu și o să vă dați seama că am fost toți parte din spectacol. Mulți, doar ca figuranți. Deși târzie, trezirea uriașului adormit, solidarizarea de neoprit a străzii, ar putea fi unica șansă de intrare în normalitate…

23 mai 2017 at 13:44 4 comentarii

Duhuri blânde pe dealuri (3)

Noaptea sună talanga, sărim din somn, ce-o fi, foc, apă, nenorocire, când sună talanga e de rău! Coborâm scările-n grabă. Dinspre prăvălie se văd flăcări, lumea aleargă-ntr-acolo. Arde magherniţa până-n temelie. Un chibrit aprins sau un muc de ţigare, nişte pantaloni curăţaţi cu benzină. Ard şi sacii de făină, orez, mălai, cu flăcări până la cer. Arde şi o femeie ce-şi făcuse sălaş acolo de câtva timp. Ale bărbatului ei erau hainele. Bărbatul scăpase, era la lucru.

Începuseră să se ridice câteva blocuri, cam pe unde se nimerea.
– Când va fi gata ăsta din faţă nu mai vedem noi viile şi căprioarele de pe deal, oftează mama.
În blocul cel nou abia terminat, se mutaseră câteva familii. Între ei îl văd pe Saşa, colegul meu de clasă dintr-a treia.
Saşa are două bunice rusoaice: Baba Ania, care se roagă toată ziua în cămăruţa ei plină de icoane şi Maria Pavlovna care mă cheamă uneori să-mi arate tablouri cu picturi de la Ermitaj.
– Meserie, zic încet să nu m-audă bătrâna când deschid albumul. Pe urmă nu mai spun chiar nimic. Totuşi, i-am făcut o impresie mortală bunică-si, aşa-mi spune Saşa. Peste o săptămână, când mă duc iar, Maria Pavlovna îmi dă un ciorap rupt, o ciupercă de lemn şi acul cu aţă.
– Să văd dacă ştii să cârpeşti ciorapi, mă-ndeamnă şi mă priveşte severă prin ochelari.
– Vrea să ne căsătorim când o să fim mari, îmi spune Saşa după ce am coborât în curte încercând o demonstraţie de dat peste cap pe o bară de scuturat covoare.
Nici nu-şi isprăvi bine vorba şi căzu zdravăn pe spate, dar nu-i scăpă o lacrimă.

Familia Panin se mutase de la Westen şi tanti Clava îmi lăsase mie pianul. Nu mai avea unde să-l ducă. Primele lecţii le iau cu domnişoara Ivone pe care mama o primise de mai multă vreme să locuiască la noi, într-o încăpere improvizată sub scară. „Ivona” spunea că e prinţesă din familia Cantacuzino. Mai târziu, după ce primise o cameră pe undeva pe lângă fabrica de cărămidă, continua să vină pe la noi. Era îmbrăcată tot mereu cu acelaşi taior gri, cu mănuşi, pălărie şi bluză albă.
„Apăi mai dă-o încolo, de treabă”, spune mama lui Buri, povestind cu vecinele, „puie şi ea mîna pe ceva, să intre-ntr-un servici, să muncească, să-i deie statul locuinţă”.

Răi, ai dracului, erau fratii Bugar din imobilul de mai sus de noi unde, la parter, locuia Fănuţă Trifan, prietenul lui Dănuţ. Numai la cotonogeală le era gândul. Ţi se-ntorcea stomacul pe dos numai când îl vedeai pe cel mare, pe buburosu de Pali. Nu trecea unul pe lângă ei, din ăştia mici, să nu se aleagă barem cu  o înjurătură și un picior în fund. Dănuţ, Adi, Ioniko, Mitruţ, Fănuţă, toţi o încasaseră. Intr-o zi, în timp ce o aşteptam pe mama în curte, Pali şi frate-su, Feri, scuipaseră în direcţia noastră. Pe urmă se-ndepărtaseră mergând agale, fluierând mulţumiţi. Când ne-ntoarcem, o s-o las pe mama mai-nainte şi o să le trag cu piatra-n geam, îmi spun. Sunt o tipă hotărâtă. Bugarii ăştia trebuie trozniţi. Ba chiar lichidaţi! Îmi luasem, special pentru asta, nişte pietricele în buzunarul rochiţei de organdi (barem pe unul să-l omor, mă gândeam amintindu-mi, o clipă, şi de cuţitul lui Ioniko.)

Câteva crime tot ar fi avut loc şi bătăi, nu mai vorbesc, dacă n-ar fi fost Contu. Nimeni nu ştia de unde vine Contu, cine-i sunt părinţii. Apărea şi dispărea dintre dealurile împădurite ale Veverului. Era blond şi cioturos. Şi ochii-i erau galbeni. Nu mergea la şcoală. Iarna venea pe un buştean din vârful Hulei. Şi în sus pleca tot pe buştean. Unul tras de un lup. Mitruţ îl văzuse, putea să jure! Când ajungea sus pe culmea dealului se aprindeau luminile la hanul părăsit al lui Lele Ană, asta ştiam toţi. Cu Contu nu se bătea cu nimeni niciodată. Ba să nu mint, odată încercase nătărăul de Pali Bugar să-i sară-n spate. Râsu’ dracului.
– Lasă, se smiorcăia  zbătându-se-n braţele Contului, lasă că te prind io odată şi…
– Ce să las, frai-miu? Dacă las, cade! Şi buf cu buburosu-n praf.
Contu ştia toate buruienile, toate păsările. Şi stelele le ştia şi locurile de coropişniţe. Ţinea degetul cel mare între cleşti de rădaşcă. Putea să ţină viespile-n pumni şi una nu-l înţepa.

Ivona îşi lichidează treburile şi pleacă-n Elveţia la fiică-sa. Înainte să plece, aşa, ca de despărţire, îmi face horoscopul. Citesc, împreună cu mama: „Va avea o mare sensibilitate în zona toracică. La şaişpe ani va suferi de pneumonie. Se va căsători la douăştrei de ani cu un om înalt, aspru, cu şapte ani şi jumătate mai în vârstă. Bun gospodar. Are mintea iute, dar, pentru ordonarea gândurilor, se recomandă următorul exerciţiu: În fiecare zi, stând întinsă pe canapea, să se străduiască să nu se gândească la nimic…”
– I-auzi! Se miră mama. Râdem de ne dau lacrimile.

Ivona ne-o adusese pe Islanda, adică domnişoara Isley. Mama îi dă să mănânce, îi găseşte nişte haine groase că mereu îi era frig. Nu ştiu de unde apăruse Islanda, dar tare-mi place de ea. Mama spune că e cam şleampătă, dar mie-mi plac hainele ei largi, colorate în fel şi chip. Râde mult, e vorbăreaţă şi are un accent cam caraghios. Nu prea ne omorâm cu pianul, eu nu fac exerciţiile obligatorii, ea nu mă forţează, cânt numai ce-mi place şi o pun mereu să cânte unele bucăţi după care mă-nnebunesc, ceea ce-i face o mare plăcere. Niciodată nu se plictiseşte cântând. Uneori nici nu observa când plecam de lângă ea. Odată, când m-am întors după masa târziu de la joacă, Islanda era tot la pian, cu o farfurie cu checsuri proaspete făcute de mama.

Cu toată lecţia de la Contu, buburosul nu băgase nimic la bostan Să vezi! Unu’ Aurică Ciorogaru, nou venit printre noi, dintr-un bloc construit în locul magherniţei, vine şi-mi aduce un pisoi cât pumnul.
– Na-ţi-l, spune. E al tău.
– Întinde-o, ţigane, până eşti viu, se repede Pali Bugar.
Îl ţiu de mână pe Aurică, cu cealaltă strâng pisoiul la piept să nu mi-l ia buburosu şi-i fac semn cu capul: dinspre Vever apăruse Contu, desculţ, cu un şarpe pe după gât. Pali rânjeşte şi se aşează pe un bolovan de unde se uită ca prostu’. Contu-şi dezleagă mânecile bluzei pe care o ţinea ca pe o traistă şi scoate din ea tot felul de minunăţii: ghinde, un pui de arici, o punguţă cu jir bun de mâncat, două rădăşti într-o cutie. Are şi o ţarcă legată la un picior.
– Rahaturi, mormăie Pali de la distanţă, dar se vede că moare de ciudă.
Mâncăm jir, ne jucăm cu ariciul şi cu ţarca. Contu-şi ia ariciul, dar dezleagă ţarca şi o lasă să zboare.
– Ştii, maică-mea a născut o fată, adică eu am o soră, zice Aurică.
O s-o boteze ca pe tine: Lionora.
Parc-ar fi ziua mea, mă gândesc.

Peste o săptămână chiar e ziua mea şi Saşa îmi dă în dar o carte. „Micul păstor de Piotr Zamoiski”, citesc pe copertă. Mă bucur tare mult. Iţu e plecată la şcoala ungurească la Sibiu şi eu nu prea-mi găsesc locul. Citesc cartea pe nerăsuflate. Îmi rămâne-n cap o propoziţie: „Ei, Petea, bine că ţi-ai dat igzamenul, acum poţi să te duci să paşti vacile”.

Citesc fel de fel. Mă uit la fotografia Zoiei Kosmodemianskaia din altă carte şi mă gândesc că mie mi-ar fi frică şi să mă duc noaptea singură până la cotul Târnavei de la Jibji. Citesc Baltagul. Noaptea visez că merg pe apa Târnavei neagră ca păcura. Peste dealuri apune soarele. Eu trebuie să ajung la Jibji. Ştiu că acolo o să-l găsesc pe Contu omorât de Pali Bugar.

În noiembrie primesc scrisoare de la Iţu.
„Dragă Kisi Keiko” (ăsta era un nume pe care mi-l dăduse în vară, era al unei artiste dintr-un film care-i plăcuse). „Duminică viu acasă şi dacă te lasă părinţile tale mergem la biserică la noi şi după aia la cinema. Mie poţi să-mi spui de acuma Mirabela, am văzut un film…” Scrisoarea are floricele la colţuri şi jos, pe foaie, desenat un timbru cu o pisică verde.
Îmbrăcate frumos, Duminică mergem la Biserica Franciscană. Ne băgăm degetele în apa sfinţită şi ne udăm fruntea. Pe urmă, căscăm gura un pic pe la statuile strălucitoare (sunt din aur, spune, cu mândrie, Iţu) şi mergem la cinema.
– Uite pe frăţioarele tale! Se bucură Iţu când ajungem în faţă la Cinema Central.
„Vikingii”, filmul văzut zilele acelea de toată suflarea locului, a adus câteva schimbări importante în viaţa noastră de cartier. De pe uscat, bătăliile se mutaseră în bună parte pe apă, dat fiind că anul acelea fusese cam ploios. Pe „lacurile” din gropile fundaţiilor pentru alte construcţii din vecinătate, după fiecare ploaie mai zdravănă, apăreau „corăbii lungi” făcute cu meşteşug din bucăţi de scândură legate cu sfoară de cânepă. După strigăte războinice („Oodin, Oodin”) începeau luptele. lupte grele! Unele „corăbii” se răsturnau ceea ce producea fiori de groază celor care asistau de pe margini. Odată, era gata să se termine tragic pentru Fănuţă. Ca de atâtea ori în situaţii de astea, Contu, care era pe aproape, dar nu participa la bătălii, îl scosese în ultimul minut, mai mult mort decât viu.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

19 mai 2017 at 11:38 4 comentarii

Articole mai vechi Articole mai noi


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 934.206 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.454 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 934.206 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: