Aventuri în grădina de hârtie

Duhuri blânde pe dealuri (3)

Noaptea sună talanga, sărim din somn, ce-o fi, foc, apă, nenorocire, când sună talanga e de rău! Coborâm scările-n grabă. Dinspre prăvălie se văd flăcări, lumea aleargă-ntr-acolo. Arde magherniţa până-n temelie. Un chibrit aprins sau un muc de ţigare, nişte pantaloni curăţaţi cu benzină. Ard şi sacii de făină, orez, mălai, cu flăcări până la cer. Arde şi o femeie ce-şi făcuse sălaş acolo de câtva timp. Ale bărbatului ei erau hainele. Bărbatul scăpase, era la lucru.

Începuseră să se ridice câteva blocuri, cam pe unde se nimerea.
– Când va fi gata ăsta din faţă nu mai vedem noi viile şi căprioarele de pe deal, oftează mama.
În blocul cel nou abia terminat, se mutaseră câteva familii. Între ei îl văd pe Saşa, colegul meu de clasă dintr-a treia.
Saşa are două bunice rusoaice: Baba Ania, care se roagă toată ziua în cămăruţa ei plină de icoane şi Maria Pavlovna care mă cheamă uneori să-mi arate tablouri cu picturi de la Ermitaj.
– Meserie, zic încet să nu m-audă bătrâna când deschid albumul. Pe urmă nu mai spun chiar nimic. Totuşi, i-am făcut o impresie mortală bunică-si, aşa-mi spune Saşa. Peste o săptămână, când mă duc iar, Maria Pavlovna îmi dă un ciorap rupt, o ciupercă de lemn şi acul cu aţă.
– Să văd dacă ştii să cârpeşti ciorapi, mă-ndeamnă şi mă priveşte severă prin ochelari.
– Vrea să ne căsătorim când o să fim mari, îmi spune Saşa după ce am coborât în curte încercând o demonstraţie de dat peste cap pe o bară de scuturat covoare.
Nici nu-şi isprăvi bine vorba şi căzu zdravăn pe spate, dar nu-i scăpă o lacrimă.

Familia Panin se mutase de la Westen şi tanti Clava îmi lăsase mie pianul. Nu mai avea unde să-l ducă. Primele lecţii le iau cu domnişoara Ivone pe care mama o primise de mai multă vreme să locuiască la noi, într-o încăpere improvizată sub scară. „Ivona” spunea că e prinţesă din familia Cantacuzino. Mai târziu, după ce primise o cameră pe undeva pe lângă fabrica de cărămidă, continua să vină pe la noi. Era îmbrăcată tot mereu cu acelaşi taior gri, cu mănuşi, pălărie şi bluză albă.
„Apăi mai dă-o încolo, de treabă”, spune mama lui Buri, povestind cu vecinele, „puie şi ea mîna pe ceva, să intre-ntr-un servici, să muncească, să-i deie statul locuinţă”.

Răi, ai dracului, erau fratii Bugar din imobilul de mai sus de noi unde, la parter, locuia Fănuţă Trifan, prietenul lui Dănuţ. Numai la cotonogeală le era gândul. Ţi se-ntorcea stomacul pe dos numai când îl vedeai pe cel mare, pe buburosu de Pali. Nu trecea unul pe lângă ei, din ăştia mici, să nu se aleagă barem cu  o înjurătură și un picior în fund. Dănuţ, Adi, Ioniko, Mitruţ, Fănuţă, toţi o încasaseră. Intr-o zi, în timp ce o aşteptam pe mama în curte, Pali şi frate-su, Feri, scuipaseră în direcţia noastră. Pe urmă se-ndepărtaseră mergând agale, fluierând mulţumiţi. Când ne-ntoarcem, o s-o las pe mama mai-nainte şi o să le trag cu piatra-n geam, îmi spun. Sunt o tipă hotărâtă. Bugarii ăştia trebuie trozniţi. Ba chiar lichidaţi! Îmi luasem, special pentru asta, nişte pietricele în buzunarul rochiţei de organdi (barem pe unul să-l omor, mă gândeam amintindu-mi, o clipă, şi de cuţitul lui Ioniko.)

Câteva crime tot ar fi avut loc şi bătăi, nu mai vorbesc, dacă n-ar fi fost Contu. Nimeni nu ştia de unde vine Contu, cine-i sunt părinţii. Apărea şi dispărea dintre dealurile împădurite ale Veverului. Era blond şi cioturos. Şi ochii-i erau galbeni. Nu mergea la şcoală. Iarna venea pe un buştean din vârful Hulei. Şi în sus pleca tot pe buştean. Unul tras de un lup. Mitruţ îl văzuse, putea să jure! Când ajungea sus pe culmea dealului se aprindeau luminile la hanul părăsit al lui Lele Ană, asta ştiam toţi. Cu Contu nu se bătea cu nimeni niciodată. Ba să nu mint, odată încercase nătărăul de Pali Bugar să-i sară-n spate. Râsu’ dracului.
– Lasă, se smiorcăia  zbătându-se-n braţele Contului, lasă că te prind io odată şi…
– Ce să las, frai-miu? Dacă las, cade! Şi buf cu buburosu-n praf.
Contu ştia toate buruienile, toate păsările. Şi stelele le ştia şi locurile de coropişniţe. Ţinea degetul cel mare între cleşti de rădaşcă. Putea să ţină viespile-n pumni şi una nu-l înţepa.

Ivona îşi lichidează treburile şi pleacă-n Elveţia la fiică-sa. Înainte să plece, aşa, ca de despărţire, îmi face horoscopul. Citesc, împreună cu mama: „Va avea o mare sensibilitate în zona toracică. La şaişpe ani va suferi de pneumonie. Se va căsători la douăştrei de ani cu un om înalt, aspru, cu şapte ani şi jumătate mai în vârstă. Bun gospodar. Are mintea iute, dar, pentru ordonarea gândurilor, se recomandă următorul exerciţiu: În fiecare zi, stând întinsă pe canapea, să se străduiască să nu se gândească la nimic…”
– I-auzi! Se miră mama. Râdem de ne dau lacrimile.

Ivona ne-o adusese pe Islanda, adică domnişoara Isley. Mama îi dă să mănânce, îi găseşte nişte haine groase că mereu îi era frig. Nu ştiu de unde apăruse Islanda, dar tare-mi place de ea. Mama spune că e cam şleampătă, dar mie-mi plac hainele ei largi, colorate în fel şi chip. Râde mult, e vorbăreaţă şi are un accent cam caraghios. Nu prea ne omorâm cu pianul, eu nu fac exerciţiile obligatorii, ea nu mă forţează, cânt numai ce-mi place şi o pun mereu să cânte unele bucăţi după care mă-nnebunesc, ceea ce-i face o mare plăcere. Niciodată nu se plictiseşte cântând. Uneori nici nu observa când plecam de lângă ea. Odată, când m-am întors după masa târziu de la joacă, Islanda era tot la pian, cu o farfurie cu checsuri proaspete făcute de mama.

Cu toată lecţia de la Contu, buburosul nu băgase nimic la bostan Să vezi! Unu’ Aurică Ciorogaru, nou venit printre noi, dintr-un bloc construit în locul magherniţei, vine şi-mi aduce un pisoi cât pumnul.
– Na-ţi-l, spune. E al tău.
– Întinde-o, ţigane, până eşti viu, se repede Pali Bugar.
Îl ţiu de mână pe Aurică, cu cealaltă strâng pisoiul la piept să nu mi-l ia buburosu şi-i fac semn cu capul: dinspre Vever apăruse Contu, desculţ, cu un şarpe pe după gât. Pali rânjeşte şi se aşează pe un bolovan de unde se uită ca prostu’. Contu-şi dezleagă mânecile bluzei pe care o ţinea ca pe o traistă şi scoate din ea tot felul de minunăţii: ghinde, un pui de arici, o punguţă cu jir bun de mâncat, două rădăşti într-o cutie. Are şi o ţarcă legată la un picior.
– Rahaturi, mormăie Pali de la distanţă, dar se vede că moare de ciudă.
Mâncăm jir, ne jucăm cu ariciul şi cu ţarca. Contu-şi ia ariciul, dar dezleagă ţarca şi o lasă să zboare.
– Ştii, maică-mea a născut o fată, adică eu am o soră, zice Aurică.
O s-o boteze ca pe tine: Lionora.
Parc-ar fi ziua mea, mă gândesc.

Peste o săptămână chiar e ziua mea şi Saşa îmi dă în dar o carte. „Micul păstor de Piotr Zamoiski”, citesc pe copertă. Mă bucur tare mult. Iţu e plecată la şcoala ungurească la Sibiu şi eu nu prea-mi găsesc locul. Citesc cartea pe nerăsuflate. Îmi rămâne-n cap o propoziţie: „Ei, Petea, bine că ţi-ai dat igzamenul, acum poţi să te duci să paşti vacile”.

Citesc fel de fel. Mă uit la fotografia Zoiei Kosmodemianskaia din altă carte şi mă gândesc că mie mi-ar fi frică şi să mă duc noaptea singură până la cotul Târnavei de la Jibji. Citesc Baltagul. Noaptea visez că merg pe apa Târnavei neagră ca păcura. Peste dealuri apune soarele. Eu trebuie să ajung la Jibji. Ştiu că acolo o să-l găsesc pe Contu omorât de Pali Bugar.

În noiembrie primesc scrisoare de la Iţu.
„Dragă Kisi Keiko” (ăsta era un nume pe care mi-l dăduse în vară, era al unei artiste dintr-un film care-i plăcuse). „Duminică viu acasă şi dacă te lasă părinţile tale mergem la biserică la noi şi după aia la cinema. Mie poţi să-mi spui de acuma Mirabela, am văzut un film…” Scrisoarea are floricele la colţuri şi jos, pe foaie, desenat un timbru cu o pisică verde.
Îmbrăcate frumos, Duminică mergem la Biserica Franciscană. Ne băgăm degetele în apa sfinţită şi ne udăm fruntea. Pe urmă, căscăm gura un pic pe la statuile strălucitoare (sunt din aur, spune, cu mândrie, Iţu) şi mergem la cinema.
– Uite pe frăţioarele tale! Se bucură Iţu când ajungem în faţă la Cinema Central.
„Vikingii”, filmul văzut zilele acelea de toată suflarea locului, a adus câteva schimbări importante în viaţa noastră de cartier. De pe uscat, bătăliile se mutaseră în bună parte pe apă, dat fiind că anul acelea fusese cam ploios. Pe „lacurile” din gropile fundaţiilor pentru alte construcţii din vecinătate, după fiecare ploaie mai zdravănă, apăreau „corăbii lungi” făcute cu meşteşug din bucăţi de scândură legate cu sfoară de cânepă. După strigăte războinice („Oodin, Oodin”) începeau luptele. lupte grele! Unele „corăbii” se răsturnau ceea ce producea fiori de groază celor care asistau de pe margini. Odată, era gata să se termine tragic pentru Fănuţă. Ca de atâtea ori în situaţii de astea, Contu, care era pe aproape, dar nu participa la bătălii, îl scosese în ultimul minut, mai mult mort decât viu.

„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009

19 mai 2017 at 11:38 noradamian 4 comentarii