Aventuri în grădina de hârtie

Pe urmele viitoarelor noastre victorii.(2)

Chiar dacă râcâim doar la suprafaţă, precum pasărea archeopterix prin osuarele darwiniste, şi tot o să avem ocazia să descoperim că spusele lui Confucius fac parte, în alt mod, din fibra creştinismului. Că fracturarea celor trei planuri, oriunde şi oricînd va produce aceleaşi efecte. E vorba de o lege, prin urmare. Cât va exista omenirea nu va conteni să descopere într-o formă sau alta legile în baza căreia există, funcţionează şi evoluează. Libertatea într-o societate umană normală, cum se ştie, e acelora care-i respectă legile. Cum iarăşi se ştie, istoria culturii şi a civilizaţiei e una a descoperirilor. A legilor care guvernează dintotdeauna mersul lucrurilor. Legi referitoare la materie, energie, la dimensiuni temporale, spaţiale, relaţionale, informaţionale. În microcosmos ca şi în macrocosmos. Nimic nou în ce am spus mai sus. Înseamnă că se pot bucura de libertatea fundamentală, reparatoare şi creatoare, doar cei care respectă legile naturale. Numai că în societatea planetară în curs de globalizare, ca şi în societăţile debile sau malformate, legile naturale sunt adesea încălcate discret sau brutal, cu efecte dramatice şi implacabile. Justiţia fără morală cade pradă justiţiarismului anarhic.

Iar exerciţiul de aducere a legilor naturale în subordinea celor omeneşti şi politice, adesea rezultate la masa de protocol a intereselor private, este similar cu un joc de-a dezastrul. Joc care tinde, în extremis, să producă o lume cârpită condusă de coduri utopice. Cum să te împotriveşti unui asemenea trend?

Organismul universului pământesc e străbătut de o infinitate de fluxuri informaţionale. Avem de ales între ce ne e util şi ce ne face rău. Dificilă alegere! Ce ar spune înţelepţii? Dar mintea noastră atunci când o lăsăm să se refugieze în suflet? Mai întâi să dăm din nou o fugă la gânditorii de la soare răsare unde îl regăsim pe Confucius: „Înăuntru suntem toţi la fel, cultura face diferenţa”, ne spune. Iar Lao Tse vine cu metafore pline de înţeles referitoare la misterele apei. Apa, un fluid vital ale cărui însuşiri singulare, contrare legilor fizicii îl transformă într-un concept simbolic transcedental. „Ce este flexibil şi maleabil cucereşte ceeace este puternic iar ceea ce este moale erodează ceea ce este dur.” (De aici vine, probabil, sintagma „picătura chinezească „, o parodiere, mai curând!”). „Toti ştiu asta, dar nimeni nu îndrăzneşte să trăiască în baza acestui lucru.” Remarcă fără bucurie, înţeleptul.

Miracolul vieţii e legat de taina apei pe pământ. E un concept de patrimoniu cultural al planetei. Stă la fundamentul tuturor ritualurilor religioase şi credinţelor umanităţii. În realitatea prozaică a zilei, scăderea accelerată a cantităţii apei concomitent cu denaturarea calităţii ei pe planetă, e cel mai îngrijorător fenomen. În afară de urmările dramatice imediate pentru setea şi sănătatea planetei, are şi semnificaţia unui proces ireversibil de reducere a vitalităţii pământului. A şansei de renaştere. Ceeace e mult mai tragic decât scăderea rezervelor de petrol.

E greu de acceptat că forţa noastră stă în slăbiciune. O slăbiciune conştientizată, mărturisită sincer. În imperfecţiunea generatoare de maleabilitate şi smerenie. În suferinţă şi înţelegere. În iertare. În dragostea la timpul prezent, nu ca promisiune. Doar recunoscându-ne golul putem avem acces în tărâmul apei vii. „Un vas” umplut cu orgoliu şi ipocrizie, n-are nevoie de înţelepciunea şi puterea de regenerare a credinţei.

Savanţii spun că apa dintr-o sămânţă în momentul germinării atinge o presiune de 400 atmosfere! Dacă un ţipăt de pasăre poate declanşa o avalanşă, de ce energia gândurilor bune eliberate de resentimente şi vanitate, nu ar declanşa o ploaie benefică seminţelor din întuneric pornite în căutarea soarelui?

Trăim într-o lume de miracole, din care prea puţin desluşim, iar de împărtăşit şi mai puţin. Pentru că e greu de acceptat că şi obişnuitul aparţine de miracol. Cred că rareori înţelegem cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre aşa cum şi noi iertăm…” ca nemijlocită sursă de empatie deşi mulţi dintre noi le pronunţă sau le gândesc, repetat. De fapt, de la un capăt la altul n-am spus nimic nou. Toate-s ştiute de milenii. Şi toate devin noi când le redescoperim. În plus am cam abuzat de citate. Recunosc. Dar trebuie să le mulţumesc fiindcă mi-au sărit în ajutor.

Scânteieri de înţelepciune şi cuvinte bune găsim pretutindeni. Departe dar şi în cei de lângă noi. Prieteni sau adversari. Oricând putem intra în rezonanţă, cu ele, fie şi polemizând! Până şi în unele ziceri în răspăr, răsărite, te miri de unde, în lumea noastră obişnuită, se pot găsi adevăruri mărunte, aparent fără importanţă.

Îmi vine în minte expresia: „ia uite-l ce face pe grozavul, parcă el a descoperit mersul pe jos…sau el a pus coada la prună!” Sau: „…ăsta acum a descoperit roata!…Fără tine America rămânea nedescoperită…” Dincolo de vorbele astea de folclor de cartier înţepător, care ţintesc naivitatea, uneori vanitatea, se poate desluşi şi altceva. O măruntă revelaţie personală care conţine o fărâmă de inocenţă sau una de ridicol, poate avea impactul unei descoperiri personale neobişnuite. Iar asumarea unei asemenea experienţe presupune recunoaşterea valorii ei iniţiatice sau chiar transformatoare. Orice justificare pentru brutalitate, agresivitate, răzbunare, trădare, falsitate, egoism e anulată de legile naturale, prin efectele ei implacabil, dureroase. Asta e mai puţin decât o descoperire.

Un şir lung de întâmplări vor să ne ajute să învăţăm. Numai că pentru a învăţa să câştigi trebuie, mai-nainte, să înveţi să pierzi. Iar ca să înveţi să trăieşti e nevoie, spune poetul, să înveţi să mori.

27 noiembrie 2008 at 12:58 noradamian 13 comentarii