Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (8)

Furtună la Marea Moartă

Preşedintele Weissman cade la coborârea din elicopter. Îşi rupe piciorul, o coastă. Îl vedem la ştirile de dimineaţă, la televizor, pe un pat de spital. La ştirile de la ora 12, în aceeaşi zi, aflăm că şi Bill Clinton s-a accidentat, dar ceva mai uşor. “O furtună magnetică cu ţintă politică! …Auzi, comentariu”, se supără Miriam întrerupând convorbirea la telefon cu Leon, „că azi suntem în 13 martie. Parcă poţi glumi cu aşa ceva!” …Cu o zi înainte, îl văzusem pe preşedinte în vizită împreună cu rabinul Grossman într-o mică localitate, o nouă kiria înfiinţată la 25 km de Bialik pentru evreii veniţi din Rusia şi cei aduşi, nu demult, din Etiopia. Elevi în uniforme însoţiţi de profesori, vizibil emoţionaţi. Mici discursuri. Fizionomii extrem de diferite. O horă în care se prinseseră elevi etiopieni, ruşi şi de alte naţii împreună cu preşedintele şi rabinul. Apoi cântând toţi împreună. Ceva mai târziu întreţinându-se amical cu un grup de deţinuţi. În fine vizita continuă în cartierul credincioşilor ultraortodocşi din Ierusalim, bărbaţi cu redingote şi pălării negre, copii cu kippa, femei cu fuste lungi. Cartierul fusese construit, aflu de la Leon, de hasidimi veniţi din România, din Sătmar (Satu Mare). Deşi repatriaţi, nu toţi recunosc statul Israel. Miriam ridică din umeri: “N-ai ce le face. Sunt fanatici”.

În cursul dimineţii ne plimbăm prin Bialik, facem cumpărături din magazine mici în care miroase a cafea proaspăt măcinată şi a scorţişoară. Ne învârtim pe alei liniştite pietruite cu dale colorate şi mărginite de arbuşti înfloriţi. Unde te uiţi prin micile părculeţe, triunghiuri, ronduri la intersecţii, e plin de flori. Nelipsite, anemonele, de un roşu sângeriu ca al macilor, însufleţesc orice petec de vegetaţie. Palmieri crescând parcă, din mănunchiurile de orhidee din jurul lor, ca din vase exotice. Flori şi pe plăcuţele cu numele străzilor: a Smochinului, a Dafinului, a Viţei de vie. Case joase, cochete, cu curţi mici pardosite cu gresie colorată, cu palmieri iţindu-şi coroanele pe deasupra unor gărduleţe din piatră, nu mai înalte de jumătate de metru. Nelipsite, panourile solare. Case ascunse în vegetaţia grădinilor împrejmuite cu garduri din arbuşti cu flori viu colorate. Plănuisem să trecem şi pe la Rachel, prietena lui Miriam, evreică iraniană, dar era târziu şi se-ntunecase tare a ploaie. Nu-şi amintea să mai fi fost pe la ei aşa o vreme ciudată. Altă dată, pe la jumătatea lui martie se instalează brusc hamsinul,o perioadă de câteva zile fierbinţi însoţite de un vânt uscat, secetos, dinspre răsărit.
Miriam e îngrijorată. Yael nu dăduse de două zile telefon.
– Tot timpul trăieşti cu presimţirea că în secunda următoare se va întâmpla ceva.
– Înţeleg, dar cu obsesia asta permanent nu faci decât să… Mă opresc. Pe micul ecran apare o mulţime panicată, disperare, ambulanţe, armată. Un soldat iordanian deschisese focul, cu câteva minute-n urmă, asupra elevelor care coborau dintr-un autobuz. Plecaseră din Beth Semes (Casa Soarelui) o mică localitate de la sud de Ierusalim, în excursie la Petra. „Un nebun”, şopteşte Miriam cu vocea gâtuită. „De ce?? Nu suntem în război cu Iordania. Avem relaţii foarte bune. Regele Hussein, un om bun, un om deosebit” (Chiar ieri îmi povestise Leon că Regele Haşemit intenţiona să-şi doneze unul din palate unui orfelinat). „Da’ soldaţii ăia din jurul nebunului de ce nu l-au oprit?”… Beat de sângele care curgea pe caldarâm, soldatul îşi încărcase încă odată mitraliera îndreptând-o spre cele câteva micuţe supravieţuitoare. A doua rafală, cine ştie din ce cauză, o defecţiune de moment, n-a mai pornit.
În costum negru, Regele Hussein deplânge atentatul. Îi e greu să înţeleagă. Feţe albe, feţe negre. Copii, adolescenţi, femei bătrâni, evrei de rase diferite. Feţe împietrite, feţe înlăcrimate. Vorbeşte Netanyahu, vorbeşte Hussein, vorbeşte Bill Clinton. Vorbesc miniştri, ambasadori, parlamentari. Ofiţeri şi soldaţi. Oameni de pe stradă. Reporteri. Locuitori din micuţul kibutz din apropiere care au sărit în ajutor. Infirmiere. Elicoptere survolează zona. Nu ne mai dezlipim de la televizor până seara târziu. O seară întunecoasă, cu nori negri brăzdaţi de fulgere, venind dinspre Mediterana. Furtuna înaintează spre sud, ajunge în zona de graniţă cu Iordania, la Marea Moartă.
Nu mi-aş fi imaginat că în vizita mea în Israel aveam să iau cunoştinţă, live, de obiceiurile de înmormântare din partea locului. Conform canoanelor, fetiţele ucise au fost înmormântate în seara aceleiaşi zile de 13 martie, 1997. După înmormântare, urmează săptămâna de jale (şivah) în care evreii trebuie să stea în casă primind pe cei veniţi să le aducă mângâiere în această perioadă atât de dureroasă. Un ceremonial care semnifică respect pentru cei decedaţi, sprijin şi consideraţie pentru cei rămaşi. Imediat după înmormântare s-a anunţat că regele Iordaniei urma să facă în ziua următoare, o vizită de condoleanţe familiilor îndoliate din Beth Semes. În timp ce avionul particular al regelui Hussein ateriza la Ben Gurion pe ploaie, alţi reporteri relatau ce se întâmplă la Beth Semes. O jurnalistă transmitea din casa celei ce a fost micuţa Savin. Casa era plină de oameni în aşteptare. Aici regele va face prima vizită. Tatăl lui Nirit, altă victimă, aflăm din altă transmisie, îşi pierduse şi fratele într-un atentat. Se afla într-un autobuz care a explodat în urmă cu un an la Ierusalim. În atentatul acela fuseseră ucişi şi şase muncitori români, îmi spune Miriam. Părinţii lui Adi, a treia victimă, sunt surdomuţi. Adi învăţase limbajul semnelor şi-i ajuta să comunice, povesteşte cineva din încăperea plină de lume în aşteptare. Pe ei nu-i interesează vizita regelui, îi spune tatăl lui Adi prin intermediul unei traducătoare, comentatorului TV. Ei o vor pe Adi înapoi. Membrii familiei stau unul lângă altul, pe pernele dispuse lângă pereţi. Comentatorii şi translatorii stau în genunchi. Afară, o mulţime curioasă cu umbrele. Maşini încărcate cu soldaţi sosesc în diferite puncte ale traseului vizitei regale pentru asigurarea protecţiei. În Beth Semes majoritatea populaţiei e de origine orientală. Mai sunt şi români, ruşi, africani. Întâmpinat de premierul Netanyahu, regele haşemit merge mai întâi să-l viziteze pe preşedintele Weissman la spitalul Hadassa din Ierusalim dar şi pe profesoara şi fetiţa care au supravieţuit atentatului, internate tot acolo. Regele poartă o kaffiya cu pătrate albe şi roşii strânse-n două inele negre în jurul frunţii. La sosire în Beth Semes un rabin îi întâmpină cu o tavă cu tradiţionala “pitta”. Hussein şi Netanyahu intră pe rând în casele îndoliate. Îngenunchează, strâng mâini întinse. Tatăl unei alte victime le citeşte un fel de scrisoare-memoriu, în engleză, în care le mulţumeşte pentru onoare şi-i roagă să lupte mai departe pentru pace în Orientul Mijlociu. Regele se uită la fotografiile de familie în care apar şi micuţele victime. Hussein atinge mângâietor, pe toţi membrii familiei. Impresionante gesturi! Şi pentru cei de acolo şi pentru noi, cei ce privim de la distanţă. Se apropie şi doamna Weissman. Îngenunchează, strânge mâinile întinse. Convoiul se îndreaptă prin ploaia deasă spre altă casă. Reporteri, rabini, miniştri, oameni politici, soldaţi. Crengile copacilor biciuite de ploaie se apleacă până la şoseaua udă blocată de maşinile poliţiei. Doliul impune claustrarea în casă a familiei timp de şapte zile. În timpul zilei stau direct pe podea sau pe perne. Mama Nataliei e sigură că dacă fetiţa ei grav rănită ar fi ajuns rapid la Hadassa ar fi trăit. Numai că fusese dusă de iordanienii prezenţi acolo la un spital de pe teritoriul lor. O fetiţă de disprezece ani. Faţa albă, păr castaniu, ochi albaştri, miraţi. Ca ai maică-si. Reporterii se uită în albumul de familie. Cei ai casei stau tăcuţi pe pernele înşiruite de-alungul pereţilor, cu picioarele învelite în pături. Nici nu-l privesc pe Hussein. Nici pe Netanyahu. Mama Nataliei leşină. Cineva din preajmă îi dă o palmă, o scutură. E albă ca un cadavru şi nu reacţionează. Regele o priveşte tăcut. Netanyiahu le spune ceva, n-am priceput ce. Doamna Weissman mai face o încercare, încercând să-i mângâie, fără răspuns. La fel şi regele Hussein. Miriam uită să mai traducă. (Mai ales că tocmai apăruse Yael şi, ca de obicei, îşi trântise haina şi bagajul pe jos. E încercănată şi deloc veselă. Nu m-aştept la o seară prea tihnită). Un fulger puternic urmat de tunet ne face să tresărim. Miriam închide toate ferestrele din casă. Televiziunea de la Aman transmite cu întârziere şi fragmentat, reportajul. Crainicele iordaniene comentează cu reţinere evenimentul.
”La ce să te aştepţi de la război dacă aşa arată pacea?” Se-ntreabă Miriam. O întrebare pe care o aveam şi eu în minte gândindu-mă că locul de la frontiera cu Iordania în care fuseseră asasinate fetiţele plecate în excursie pe o vreme mohorâtă din “Casa Soarelui” purta numele de “Insula Păcii”.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

31 iulie 2014 at 14:14 noradamian 9 comentarii