Posts tagged ‘biserică’
Gâștele dichisite ale tușei Floare (2)
Istorioară inspirată din realitate
(prima parte aici)
Când ieși în ogradă, baba Floare crezu că are vedenii. Vai de mine! Își făcu cruce după cruce, tremurând. Gâștele ei albe ca laptele cum n-avea nimeni în sat zăceau moarte. Poate de la zațul de vișinată să i se tragă, că băuse tot ce mai rămăsese pe fundul damigenei. Nuuu, nu-i de la vișinată, e pedeapsă de la Cel de Sus. Pedeapsă meritată! Că, de zgârcită ce era, n-ar fi dat nici o pasăre pentru ospățul de duminică.
– Nu-s toate moarte, tușică, uite că alea două mai mișcă, o liniști Getuța de peste gard. Nu te mai văicări că-s numa’ bune de supă și friptură, o să vezi dumneata, c-o să-ți pupe mâna toți la nunta aia. Și chinezii…
Baba Floare așteptă să se întunece ca să n-o râdă lumea, le băgă una câte una în bucătăria de vară și se apucă să le ciupere, înainte să înțepenească săracele! Două perne de puf, măcar, să-i rămână. Când le văzu așa golașe, fără pene, simți o sfârșeală la inimă: era o criminală. O apucă plânsul. Le lăsă acolo, pe un preș, cu gând să le taie dimineața, adună puful într-un sac de iută, și se duse la culcare.
Nea Gheorghe avusese dreptate. Miercuri la prânz, Breaking news: primarul anunță că tocmai semnaseră cererea în Consiliu, să li se trimită alt preot în sat. Urgent! Miercuri seara, când damigeana cu țuică bătrână se golise de tot, gospodarii știau bine ce au de făcut. „Vor nuntă de comedie? N-au decât! …Să-și facă, dar nu la biserica noastră. Că nu-i a lor, e a satului”.
– Tușă Floare, unde ești, nu te-ai trezit încă?
Getuța mai să sară gardul. Gălăgia de la biserică se întețise, răzbătea până aici…
– Tușicăăăă, hai iute la biserică, bai mare, nici nu știi ce pierzi! Căpoșii satului au pus lacăt la biserică și un drug de fier pe ușă. Primarul, consilierii și ăia trei proprietari de pensiuni din gașca lor n-au mai avut ce face, au plecat înjurându-i de cele sfinte. Iar Duțu și Paulică al meu erau cât pe ce s-o încaseze. Dacă nu-l lasă pe părintele Avram, închisă rămâne. Scoală-te, Tușică, uite că și gâștele ți-au înviat!
Flămând, purcelul se văita în coteț, nemâncate și ele, păsările făceau zarvă. Iar din bucătăria de vară se auzea gâgâit de gâște de parcă intrase vulpea peste ele. În sfârșit se trezi și baba Floare. Ieși buimacă din casă în cămașă de noapte și se luă cu mâinile de cap.
În fața bisericii, parcul prinsese contur încă din zilele petrecute de 
chinezi în sat. Oaspeții se simțiseră bine, nu păreau deloc deranjați că nunta tradițională dispăruse din program. Erau încântați de oameni, de sat, de împrejurimi. Iar țuica bătrână din clondirele lui nea Gheorghe de la pensiune era grozavă. Dar cea mai plăcută surpriză fusese pentru ei întâlnirea întâmplătoare cu un cârd de gâște îmbrăcate cu vestuțe colorate, cu motive populare. Nu mai pridideau cu fotografiatul. Fiecare vestuță avea alt model. Așa ceva nu mai văzuseră nicăieri. Era nevoie de un parc acolo. Satului ăstuia cu oameni atât de inimoși, i-ar fi prins bine o donație pentru asta, au decis pe loc chinezii. Și vor veni și la anul, convinși că sătenii ăștia năstrușnici mai au și alte idei…
Gâștele dichisite ale tușei Floare (1)
– …plus bani pentru renovarea bisericii, poate și pentru părculețul din față… Ar fi păcat să ratați așa o pleașcă, își încheie mesajul trimisul de la județ.
– Așa-i maică, ar fi bine să ajutăm biserica, că și biserica ne ajută… Baba Floare își făcu câteva cruci și, înainte de a ieși, băgă niște bănuți în cutia milei.
Sătenii, însă, nu păreau convinși. Mai zăboviră un pic la poarta bisericii sperând s-apară preotul. Popa Avram întârzia, cine știe ce mai avea de vorbit cu omul de la partid, așa că nu mai pierdură vremea și se împrăștiară care încotro, la treburile lor.
Spre seară se adunară la nea Gheorghe pe terasă, nerăbdători să reia subiectul, profitând că turiștii încă nu dăduseră năvală în sat și pensiunea era aproape goală.
– Eu zic că popa nost’ n-o să se învoiască. Îi tânăr și încă n-a luat mirosul banului.
Nea Gheorghe știa ce spune. Văzuse multe la viața lui, dar asta era prea de tot… Le umplu cu țuică, de-aia bătrână de trei ani, clondirașele pictate primite în dar de la un turist finlandez mai an, îi lăsă să pună satul la cale și ieși să-și hrănească animalele din bătătură.
– Da’ Nichifor pe cât s-o fi învoit ca s-o lase pe Chivuța lui să facă pe mireasa? …să-i puie popa altă coroană și alt inel pe deget?
Taină mare!… mai mare ca a Sfintei Căsătorii. Nimeni nu știa. Poate negociase, că se pricepea la târguri de-astea, poate se învoise doar de dragul satului.
Ce se va întâmpla de-acuma, depinde numa’ de Cel de Sus. și de popa Avram. De asta nu se îndoia niciunul din meseni. Că primarul și consilierii își terminaseră treaba: mireasa și mirele erau pe fază, costumele erau din alea de la expoziție, la căminul cultural se făcuse curățenie ca de Paști, echipa de dansuri din comună era cea mai bună din județ. Câteva cumetre își scoseseră deja la aerisit hainele bune din lăzile de zestre și așteptau doar semnalul de la Primărie ca să se apuce de pregătit masa, cu supă de pasăre cu tăiței de casă, cu fripturi și plăcinte.
Delegația chinezilor era așteptată să sosească în sat, vineri după amiază. La primărie, pliantele cu programul tipărit erau gata. Atracții, una și una. Și, ce noroc, în sâmbăta aia se nimerise să aibă loc o nuntă tradițională la care erau invitați și oaspeții! Oportunitate de neratat pentru sat, cum le spusese, apăsat, trimisul de la județ…
– Io nu le dau dintr-ale mele pentru paranghelie, n-au decât s-adune de la tot satul… nici pe cocoșul ăsta bătrân nu-l dau, se suci baba Floare aruncând grăunțe în curtea păsărilor. Pe urmă goli tot acolo și vișinele din damigeana cu vișinată de anul trecut.
Nu știu cine veni cu vestea că popa Avram refuză făcătura (chiar așa a zis, „făcătură”). Păi, asta așteptau! Pe terasă, oamenii parcă luară foc. În afară de Duțu, nepotul primarului, și de Paulică, secretarul de la primărie, ceilalți erau de partea părintelui. „Bravo lui, om tare, din cap până-n picioare!… Da’ nici noi nu suntem linge-blide”.
– Tare, Părintele, dar asta, fiți siguri, îl costă. Că ăștia, îi știți, nu renunță nici de-ar fi să-l aducă aici pe mitropolit, se încruntă nea Gheorghe. Și, să nu zic vorbă mare, da’ începând de duminică, cred c-o să ne trezim cu alt popă, mai supus, mai de-al lor.
Rezistență și mefiență
Angheliță Gheenu, zis Aghiuță, comisar principal pentru România din partea lui Scaraoțki, gubernia iad 1, nu e în apele lui. Se teme că vor avea parte de cazne grele pentru toată legiunea dacă nu duc până la capăt misiunea. Scaraoțki nu iartă. Ar fi a doua înfrângere, una și mai mare după eșecul cu mitomanul Copy Paste pe care l-au pus în capul mesei, ca niște draci tâmpiți ce-au fost, crezând că minciunile pe care i le suflau non-stop vor rezista cât iadul. Iar după toată tărășenia aia rușinoasă, acum să cadă din lac în puțul cu smoală? Să dea de dracu și cu Dracnea? De ce? Fiindcă-i căzuse cu tronc d-nei Pippidi care-l chemase la casting pentru un rol în „Evangheliștii”?
„Ziceați că e copitat serios, ai? Că-i dat naibii de clonțos, exact ce se cere în fișa postului, că are competențe speciale dovedite, experiență în munca de noapte, c-a lucrat bine în cimitir, cu dracii, că ne-a umplut de mândrie pe mapamond și în Brazilia?” Negru de mânie, Aghiuță tuna și fulgera: „Păi cum, mama dracului, v-ați lăsat manipulați în halul ăsta, naiba-să-l ia de pripășit? Chiar l-ați crezut în stare să ducă TelDrumul dracului până-n fundul iadului? Să fie la putere până face din România o groapă? Ați căzut voi, în gropile lui, draci idioți ce sunteți! Americani și europeni, bancheri și mineri, toți vă dau cu flit; sau cu aghiazmă. I-res-pi-ra-bil! Ați ajuns de râsul lumii. Râd și moldovenii, și bulgarii. Chiar și copiii. Și Biserica s-a lepădat de voi, nevrednici ce sunteți. M-aștept să se revolte și parlamentul iadului, naiba să vă ia! Toate victoriile strălucite ale cohortelor satanice de elită, în cap cu Iliescu, Năstase și MefistoFelix se duc de râpă. …În râpa porcilor, cum în care râpă!? Unde o să cădeți și voi, acuși, că eu n-am chef să vă exorcizez”.
Conferinţă pro-capitalism
Satiră cuminţică
În sala mică de conferinţe a hotelului Gold-Mania Corporation se fac aranjamentele de ultimă oră înainte de a începe o consfătuire privată sub patronajul primului ministru, pe probleme economice. Se reglează luminile, microfoanele, se aşează la distanţe egale, scaunele. Pe masa lungă dintr-un cap în celălalt al încăperii, participanţilor (oameni de afaceri români şi vreo doi invitaţi din afară) li s-au pregătit, în afara obişnuitelor cărţi de vizită şi mape, tăvi cu cozonac ardelenesc şi sticle cu apă plată „Bucovina”. Apar, pe rând, invitaţii, jurnaliştii şi-n cele din urmă premierul.
Primul ministru (plin de importanţă, rotindu-şi ochii asupra invitaţilor şi a camerelor de luat vederi aţintite asupra sa )
– Bine-aţi venit, Welcome! Domnilor! în calitate de prim ministru al acestei ţări, de politician şi de potenţial om de afaceri am organizat acest eveniment fiindcă socialismul a ajuns la fundul sacului, domnilor! Avem nevoie de capital. Din pământ, din piatră seacă, trebuie scos grabnic de undeva, altfel, după dezastrul lăsat de Băsescu, n-o mai scoatem la capăt. Opiniile exprimate aici vor fi mediatizate, procesate şi folosite în strategia de asigurare a independenţei sub toate aspectele. Personal, mă interesează mai mult cea juridică. Avem noi programe, am pus la punct noi proiecte, am reaşezat taxele pe baze comerciale rentabil- productive dar acum ne izbim de zidul opoziţiei şi nu reuşim să le punem în practică. Vă cer sfatul, vă aştept cu idei proaspete, bănoase, de care, repet, ducem lipsă în acest moment… Aşadar, aveţi cuvântul!
Un domn serios din stânga premierului face semn, nerăbdător, vrea să vorbească.
– Borfaşu Ion mă numesc, deţin o magazie şi trei stâlpi proprietate personală de care am nevoie pentru demararea unei afaceri comerciale cu electricitate. Am făcut planul de afacere şi cererea de finanţare pentru bani europeni. Dacă guvernul mă scuteşte de taxe, acceptă să-mi fie partener şi câştig, jur că n-o să rămân dator….
Premierul dă să intervină, însă un ins ciugulind dintr-o felie de cozonac i-o ia înainte (nu se prezintă)
– Domnule premier, mă iertaţi, da’ de ce zid al opoziţiei vorbiţi că io nu-l văd nici cu binoclul!? Doar dac- o fi ăla de la Cotroceni!… Că-n afară de ciumpalacii care pierd de săptămâni de zile vremea pe străzi şi de nişte cârcotaşi, majoritatea anonimi, care se agită prin on-line, în rest, nu văd nici o opoziţie! Nimeni nu vă stă în cale… Ori nu cumva, v-aţi gândit că-i lumea cam posacă pe aici şi aţi dat-o pe glumiţe…
Rumoare la masă, atmosfera se mai dezgheaţă un pic, câţiva invitaţi izbucnesc în râs. Premierul face o grimază acră garnisind-o cu-n zâmbet forţat.
– Sper că n-avem şi infiltraţi pe aicea, microfoane ascunse, că-n ţara lui Băsescu nu-i de mirare! Noi suntem socialişti, domnule… da’, fiindcă dreapta nu le are cu capitalismul, îi ţinem locul. Adică suntem şi stânga şi dreapta. Deci construim un capitalism socialist …Haideţi, că v-ascult! Dumneata de colo, voiai să ne spui ceva…
Toate privirile se-ndreaptă spre un mustăcios gras cu un lanţ de aur peste cămaşă.
– Mein Name ist Uve Schön Fronius. Und es ist meine Frau (Trude, ridică-te meine liebe, să te vadă herr premier!) Vrei bănuţi, domnu’, nu? Că de-aia ne-ai chemat pe noi şi nu pe Dan Diaconescu ori pe Gruia din poveste. Păi cu noi ai dat lovitura, Herr! Trude ist free artist în Hamburg, cântă jazz-manele, opera-manele, rock-manele, ce manele vrei dumneatale, că io-s impresarul ei, io-i fac program. Facem turnee, nemţii ne iubeşte, francezii ne iubeşte, europenii ne iubeşte… Aranjează-ne matale ceva concerte guvernamentale la Expo, că de adus lumea ne ocupăm noi!
O voce amuzată din partea opusă:
– Bă, Herr Schochon, nu eşti cumva, din Târgu Frumos? Ăla cu armonica, de-ţi spuneam Făt Frumos din gară, că făceai turnee şi atunci, adică naveta prin vecinătate… Odată ţi-am pus doi lei în pălărie, ai uitat? Pe urmă ai dispărut şi unii ziceau că te-au văzut prin metroul parizian…
– Am notat, îl întrerupse premierul, mergeţi, domnu’ Fronius, cu un CV şi nişte înregistrări la secretariat o să vă preia un consilier muzical. …Altcineva?…
Îşi aţinti ochii undeva, în capul opus al mesei.
– Ehe, părinte, nu te prezinţi şi mata cu ceva, că biserica e cea mai capitalistă afacere socialistă, ştie oricine! Şi că nu prea ajutaţi nevoiaşii… Nu vă ruşinaţi, Sfinţia Voastră, aici sunt numa’ oameni de afaceri. De la fiecare lumânare vândută, un bănuţ se duce… Unde se duce? Sfinţiile Voastre ştiţi mai bine, io nu vă-ntreb… Da’ dacă tot v-am făcut cu catedrala neamului vrem şi noi ceva în schimb. Tot pentru neam…
Sondaje, cifre: valori, măi? De unde?
…Daca intoarcem cifrele, ne cutremuram. 66% dintre romani nu au incredere in cel mai bine plasat politician, prezidentiabil socotit favorit. 76% nu au incredere in presedintele Senatului. 80% nu au incredere in presedintele Romaniei. 83% nu au incredere in premierul Romaniei. Dar nici institutiile nu stau mai bine. Potrivit IMAS, doar biserica (83%) si armata (66%) au peste 50% incredere. (Ioana Ene, ziare.com. actualitate, 4 mai, cu referire la sondajul intern PDL)
…Înainte de toate, însă, românii şi-au pierdut dramatic încrederea în ei înşişi, atâta câtă le-a mai rămas după zeci de ani de comunism, abia în libertate. Oare de ce?
Un banc spune că o nevastă unguroaică ar fi ideală la tinereţe, că-i focoasă, mai spre maturitate, o franţuzoaică, fiindcă e rafinată, iar colo la bătrâneţe o româncă de bună seamă, că ştie să pună nişte parastase… Aparent fără legătură, îmi vine-n minte o scenă (care mă îmbolnăvise aproape, în spital fiind cu ani în urmă, internată pentru o pneumonie). La un pat distanţă de mine, o tânără străvezie de o slăbiciune extremă cu cancer la plămâni în fază terminală era vizitată de o mulţime de persoane, nu numai din mediul familial şi al apropiaţilor ci şi din mediul preuniversitar căreia îi aparţinea dar şi cel sportiv, dat fiind că fusese până nu demult schioare de performanţă. Ceva firesc numai că fiecare năvală de asta însemna un efort cumplit pentru ea. Ceea ce mă intriga teribil de fiecare dată, însă, era atitudinea multora care păreau a-şi da întâlnire acolo la o şuetă. Între trăncăneli obişnuite privind meciul de seară şi preţurile la gogonele-n piaţă, o căinau cu voce tare amintind şi de bieţii copii care aveau să rămână orfani. Nici n-am încercat să-mi imaginez jelaniile pioase ale acestor persoane la înmormântarea care avusese loc, aflasem, la trei zile după ce eu fusesem externată. Fără să vreau mă duce gândul la tradiţionalismul înmormântărilor şi, mai ales, al parastaselor la care, după potopul de lacrimi, frecvent la al doilea pahar încep bancurile şi veselia. Hmm! Mă gândesc, totuşi, că populaţia a păstrat şi bogăţii spirituale precum bijuteriile de familie, ca şi fel de fel de tradiţii inclusiv cele bisericeşti. Asta face ca biserica să fie încă percepută ca suport. Un suport, poate, dar unul care şi-a pierdut puterea regeneratoare din simplu motiv că după regimul represiv n-a catadixit să-şi plece capul ci şi-a iertat fără jenă păcatele alegând să-şi “valorifice” atribuţiile tradiţional-instituţionale cu corupţie cu tot. Şi-atunci, ce mai face boborul? La sărbători se-nghesuie să pupe moaşte, nu rareori cu înghionteli şi-njurături. ”Eminescu, Alexandri, ei au scris Biblia” răspund nişte săteni la întrebarea unui reporter de la Prahova-TV! …În mod sigur spaţiul dintre ignoranţa/infantilismul nonvaloric, pe de o parte şi ipocrizia celor care pozează altfel, pe de alta, nu e pustiu, dar nici bogat şi fertil nu poate fi! De curând, o mostră de băşcălie nefericită emanată de Caţavencu prilejuită de un eveniment tragic soldat cu victime ajunsă pe FaceBook a stârnit oroare! …Mai demult, la moartea Monicăi Lovinescu, într-un editorial din Cotidianul, Gabriel Liiceanu îi pictase cu exces de detalii macabre portretul de muribundă plus rătăcirile mentale dinaintea sfârşitului cu voluptatea morbidă a unui prieten devotat şi purtător autodeclarat de valori. Inclusiv iubire.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii