Aventuri în grădina de hârtie

12 Martie, 1990, Proclamaţia de la Timişoara, Punctul 8: “…propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. (…)Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special, care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării.

Întrebare după 24 de ani: exista în primăvara anului 1990, o forţă capabilă să pună-n aplicare proclamaţia? Şi încă una: avea şanse, două luni mai târziu, „Piaţa Universităţii”, să devină o mişcare naţională de forţă? Ca document programatic teoretic, Proclamaţia de la Timişoara arată exact de ce avea nevoie societatea românească pentru a a se despărţi rapid de purtătorii de comunism. Practic însă, a fost un document idealist născut dintr-o iluzie. O iluzie generată chiar de colportorii pseudo-revoluţionari din decembrie ’89. Iluzia că poporul celor peste douăzeci de milioane de cetăţeni, în frunte cu o mână de intelectuali -care s-au arătat atunci naţiei- au răsturnat dictatura şi, după înlăturarea dictatorului şi a familiei sale, sătui de lichele, au decis să întemeieze o societate liberă de comunism. Iluzia s-a spart ca o oglindă care minte frumos odată cu  triumful alegerii, aproape în unaminitate, a lui Iliescu în 20 mai 1990, ca preşedinte. Şi s-a făcut ţăndări în iunie ’90 odată cu spulberarea ultimului spaţiu al idealismului anti-comunist sub bâtele trupelor de securişti& mineri ai proaspătului ales la Cotroceni.

Pentru a anihila din start pericolul de a fi interzişi şi pentru a pune din capul locului căpăstru justiţiei, noua putere a democratizat societatea prin minciună şi furt. Prin politizare, învrăjbire şi manipulare. A adus populaţia în cuşcă. În cuşca televizorului. I-a anesteziat civismul. I-a alterat valorile. Faptul că peste jumătate din populaţie îşi exprimă constant regretul după regimul lui Ceauşescu, arată că nici condamnarea publică a comunismului în decembrie 2006 de către preşedintele Băsescu n-a fost de mare folos în interior. A stârnit viesparul otrăvit din politichia controlată de nomenklaturişti, fără ca momentul să  impresioneze semnificativ boborul. Un semnal pozitiv care a contat în exterior mai mult decât în ţară. Totuşi, întâmplător sau nu, la scurt timp după eveniment partidul  tulburatului Vadim a intrat în vrie. Dacă restauraţia n-a mers pe pofta invadatorilor nomenklaturişti vechi şi noi, asta se datorează fără echivoc, dizidenţei (ce ciudat sună!) de peste un deceniu faţă de majoritatea politică, a preşedintelui Băsescu, a Monicăi Macovei şi a unui mic grup de rezistenţă. Pentru a nu lăsa loc vreunui  impuls idealizant însă, e de remarcat că de ceva timp, valurile vrajbei i-au atins şi pe ei.

„O rafuiala cu totalitarismul este o datorie intelectuala. Ne vom rafui tot timpul cu comunismul si fascismul dar acest lucru nu trebuie sa devina un element politic”, afirma în februarie 2011 fostul dizident polonez anti-comunist Adam Michnik  invitat la „Conferinţele Ateneului” împreună cu Herta Muller, de domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu . (Despre Adam Michnik  aici, iar despre eveniment: aici şi aici)

Cu puţine excepţii, intelectualii autohtoni, politici, apolitici ori oengişti n-au găsit în opiniile dizidentului şi scriitorului polonez ceva potrivit cu vederile lor. Le-ar fi contrazis plăcerea contrelor în care-şi găsesc rostul. N-au înţeles că răfuiala cu totalitarismul înseamnă nu întreţinerea vrajbelor interpersonale în numele anticomunismului ci cultivarea solidarităţii sociale prin axarea ei pe etică şi justiţie. După nici doi ani, în 2012, s-au văzut şi roadele: firava intelectualitate de dreapta nu era capabilă sau nu găsise necesar să construiască punţi de solidarizare cu prostimea. Iar cea de stânga, majoritară, de esenţă comunistă şi limbaj comun cu boborul pro-uselist s-a angajat, ca toţi  nomenklaturiştii de bine şi varaniştii fideli, de partea sabotorilor statului de drept.

În esenţă, trecând peste deosebirile faţă de alte ţări est-europene, societatea nu poate fi reparată folosind aceleaşi procedee, malformante, cu ale activiştilor şi securiştilor lui Ceauşescu. Chiar dacă nu mai avem poliţie politică, metode aparent benigne rezonând cu cele comuniste nu vindecă societatea. Acuzele generalizatoare (generalizarea fiind un principiu politic fundamental marxist-bolşevic) produc judecăţi false care generează justiţiarism şi răfuieli interpersonale fără miză socială. A condamna o categorie socială pe motivul apartenenţei ori, invers, a salva o persoană vinovată ascunzând-o într-o mulţime (toti membrii de partid sunt la fel de vinovaţi) e, indirect, un atac la justiţie. Prin generalizare vina devenind colectivă, nu răspunde nimeni personal, dar pot fi acuzaţi unii nevinovaţi şi demobilizaţi cei bine intenţionaţi. Nici o acuză la grămadă nu e în beneficiul statului de drept, în schimb produce o reactivitate vindicativă extrem de nocivă şi de durabilă, aşa cum se petrece de la pseudo-revoluţia din ’89 încoace.

„Politicienii nu trebuie sa faca dreptate. Cand politica intra in tribunal justitia iese pe usa din spate () Exista o singura forma de decomunizare: alegerile libere. Toate celealte  sunt anticomunism cu fata bolsevica, Metode de discriminare in afara legii si a democratiei. E un grup de oameni care isi da dreptul sa ii discrimineze pe altii”. (Adam Michnik)

Seducător pentru cei mai mulţi, morbul răzbunării politice face inutilă justiţia! Pe fondul politizării discriminatoare se pot pune la cale orice diversiuni, vinovaţii pot fi exoneraţi de răspundere pentru fapte penale, la nevoie se pot genera piste şi ţinte false. (V-aduceţi aminte: Mona Muscă, Carol Sebastian, „securişti”, Băsescu, „dictator”, Macovei, „procuroare comunistă”. Prin învinovăţire colectivă s-a salvat  şi Iliescu.)

Vedem azi un anticomunism fara simptome. E o boala a vremurilor noastre. E o vreme in care incercam sa distrugem autoritatile morale. E o distractie periculoasa. Nu e cale catre adevar ci catre nihilism”, Poate că nici Adam Michnik nu bănuia atunci cu câtă forţă distructivă va erupe boala asta aici, după nici doi ani:
„Restul, propaganda sistemul Băsescu, obişnuiţi-vă, încă 11 luni va face rău, va băga oamenii în închisori, va distruge cât va putea. Dar, dacă am rezistat 9 ani şi o lună, mai rezistăm încă 11 şi oamenii aşteaptă ca noi, PSD, să închidem epoca neagră Băsescu” ( Declaraţie Victor Ponta, cu două zile-n urmă)

 În traducere pentru toţi furăcioşii cu voie de la partid dar şi pentru prostul satului:
încă 11 luni după zăbrele şi penalii, mafioţii, interlopii României pot răsufla uşuraţi: după ieşirea lui Traian Băsescu din front, nu mai are cine să le pună piedică.

Nici o laudă nu putea fi o mai bună apreciere a acţiunilor preşedintelui decât acuza de mai sus! Când premierul mafiei guvernamental-parlamentare face promisiuni de viaţă tihnită cu furăciuni şi demnităţi binemeritate pentru prădătorii cu cătuşe din armata sa politică, nu face decât să le  justifice, cu cinism, manevrele de manipulare a prostimii. Posibil, prin urmare, să nu mai fie nevoie de nici un apel mobilizator, de nici un erou de tocşou copleşit de propria importanţă, nici măcar de oengiştii din dispozitiv adulmecând niscaiva posturi bănoase. S-ar putea, în schimb, porni alceva. …De rău? …De bine?