Posts tagged ‘Brook’
Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru (4)
„În biroul lui Brook e o singură fotografie: grupul său reunit în cerc. În programul Tragediei lui Carmen redescoperim interpreţii dispuşi în cerc. În Australia, aceeaşi imagine se impune, cercul, mereu cercul. În Africa, mărturiseşte Brook, ceea ce a căutat a fost tocmai posibilitatea de a face teatru pornind “de la acest punct zero pe care îl constituie un grup de oameni dispuşi în cerc”. Cercul favorizează concentrarea acţiunii dramatice, el reduce lumea pentru a o elibera apoi. Teatrul lui Brook vrea să fie simplu “în măsura în care cercul este simplu fiind în acelaşi timp simbolul cel mai încărcat de sens”. Oare un maestru – caligraf nu-şi demonstrează, în interiorul unei mînăstiri japoneze, perfecţiunea desenînd cercul perfect?”
Ce valoare pot avea aceste- întâmplătoare– descoperiri pentru cineva care nu e legat de teatru, în sens profesionist vorbind? Poate nu mai mult decât o preocupare pentru felul în care-şi joacă rolul în piesa vieţii, într-o lume, care, cum spunea Shakespeare, e un teatru… Dar şi atât- şi e foarte mult. Înseamnă, de pildă, regăsirea atenţiei pentru o artă a observaţiei deopotrivă cu observarea artei (Bertholt Brecht). Înseamnă regăsirea capacităţii de a te lăsa surprins. De a descoperi că atunci când ai încredere-n viaţă ţi se răspunde cu încredere. Încrederea e contagioasă (Demarchy). Raportul naivităţii cu lumea, verbul „a te uimi”, conferă spontaneitate; spontaneitatea ca duşman absolut al rigidităţii. Regeneratoare, această forţă se manifestă „subversiv” mai ales în momente de ruptură a unui corp social. Ca revoltă, nu împotrivindu-se ideii de autoritate ci autoritarismului micilor şefi care blochează energiile societăţii, devine forţa de germinare a unei noi culturi; dar şi a unei noi vieţi dăruită culturii. Înainte de orice, revoluţia spirituală înseamnă tot ceea ce include entuziasmul omului şi rodnicia naturii ca manifestări naturale ale vieţii. Implică divinitatea şi bucuria de valorizare a darurilor ei în reconciliere cu viaţa. Se vede-n dragostea de culori, atât de firească în culturile solare… în pasiunea pentru sunet, pentru armoniile muzicale…în regăsirea imaginaţiei, a ingenuităţii… Bucuria, cel mai serios lucru de lume (poet brazilian, nu i-am reţinut numele);”sub pietrele caldarâmului se află plaja„…
Conferinţă, spectacole… curgerea artei în cetate şi mai departe. Pe cursul fluviului societăţii în care trăim viaţa curge repede dinspre munţi spre deşert…
va urma…
Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru (3)
Când deviaţia axei culturale (inclusiv a funcţiunii religioase) a unei lumi în curs de uniformizare a degradării intră-ntr-o „disciplină” a decadenţei, din chiar miezul ei se ivesc cei ce caută o cale spre drumul firesc. Când nevoia de a căuta puntea de trecere nicicând dispărută din spiritul uman atinge o anumită limită critică, apare, în forţă, arta aşa-zis naivă. Ofensivei generalizate de dezmembrare a lumii şi a conştiinţei sale (ceea ce nu-i deloc o diversitate în unitate ci o sfărâmare uniformă) i se opune ceea ce numea Brook „căutare a originilor, origini ale teatrului şi ale vieţii„, revelând atracţia fundamentală pentru viziunea organică a lumii; unitatea lumii dinaintea separării. Rolul artelor în general şi al teatrului în special, devine unul de pilot de încercare; sau, mai degrabă, de avanpost. O concentrare a energiilor creatoare presupunând existenţa unui loc unde “fiecare gest îşi revela semnificaţia” pentru ca cel mai îndepărtat spectator să-l sesizeze creindu-se astfel, echilibrul ideal între colectiv şi individual, între masă şi spectator. Este ceva contrar atât teatrului politic, cât şi celui elitist. „Nici pierdut în mulţime, nici însingurat” – acesta e statutul spectatorului în teatrul lui Brook. Nu mai mult de cinci sute de spectatori, spune el, căci acest număr produce o intensitate excepţională şi transformă spectatorul. Astfel energiile circulă în contextul unei concentrări maximale. Concentrare care permite teatrului să depăşească stadiul expresiei fragmentare pentru a se afirma ca “un mic univers” unde “percepţiile devin mai vii ca în viaţă”. Atunci teatrul devine o formă concentrată de viaţă “o bună, o puternică viaţă”. …În lumea teatrului actual, cuplul a două forţe regizorale generatoare de renaştere teatrală, Brook-Grotovski, potenţează magistral această tendinţă. Primul, artizan al concentrării în teatru (cercul), cel de al doilea având pasiunea fluidităţii ca expresie supremă a vieţii. Împreună par a deţine o cheie magică a relaţiei teatrului cu viaţa; cercul, simbolul „cel mai încărcat de sens” şi fluviul care curge până „dispare în deşert şi acolo apare o oază„; un nou cerc. Şi o strălucită parabolă.
va urma…
Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru (2)
Reconstituind, în mare, esenţa celor aflate la Habitus, descopăr, abia acum, nu numai compatibilitatea celor doi coechipieri vizionari ci şi complementaritatea modului (premeditatat sau nu, nu importă) în care ni s-a dezvăluit ceva esenţial din bătrâna lume tânără, roditoare de artă naivă, a reperelor, istoriei, promotorilor, viitorului… Dacă George Banu ne dezvăluise pasiunea sa pentru teatrul formelor simple al lui Becket şi Brook, împărtăşindu-ne momente memorabile din “dosarul” artelor naive, texte antologice, limitele dar şi posibilităţile care se prefigurează acum, Richard Demarchy adusese perspectiva spaţiului dintre concret şi gândire, dintre lume şi proiecţia ei mentală; cu inedite observaţii personale de artist vizionar, matur- vârstnic- copil, curios şi atent la ce poate descoperi integrabil în viziunea de (re)creator de artă pentru a concepe un spaţiu al clarităţii. “Artistul naiv temperează subiectivitatea pentru a obţine perfecţia senină a materiilor şlefuite de natură zeci de ani„. O estetică a cotidianului, o lume recognoscibilă, dar transfigurată. Acesta era şi visul lui Brâncuşi. Dar şi visul lui Brook. Unul o recrease prin sculpturi, celălalt prin spectacole “pe care să le putem percepe dintr-o singură privire” şi înţelege “fără a se servi de ajutorul limbii”. Într-un text celebru despre poezia naivă şi sentimentală, Friederich Schiller consideră că artistul naiv e cel însetat de unitate. Un artist se dezinteresează de arta ca producţie de obiecte noi, fabricate, căci “natura trebuie să fie victorioasă” pentru a umili artificiul şi construcţia explicită. Artistul naiv captează viaţa care trebuie să fie “o manifestare a spiritului într-o armonie eternă cu sine însuşi”. Iar asta presupune o mişcare dublă. Pe de o parte, reîntoarcerea către familie şi casa maternă, deci către unitatea primordială, pe de alta, o luptă contra aluviunilor şi a nevrozelor care dezorganizează individul. Schiller crede că pentru artist, naivul este “în acelaşi timp o expresie a copilăriei pierdute şi în acelaşi timp a împlinirii în ideal”, confirmând astfel, ideea naivului cucerit, nu a naivului dat, a naivului care-şi învinge nostalgia prin proiect. “Să nu-ţi fie frică de haosul din afara ta, ci de haosul din tine, aspiră la unitate, dar nu o căuta în uniformitate; aspiră la odihnă, prin echilibru şi nicicum renunţând la activitate” un crez prin care poetul german se înrudeşte spiritual cu Brook şi cu cei care socotesc că reconcilierea cu lumea înseamnă înţelegerea ei în armonie cu sine; O unitate în mişcare excluzând accidentele unei lumi amăgitoare, naivitatea fiind calea către fundaţiile omului prin care rigiditatea decadenţei e învinsă de prospeţimea naivităţii, spune Demarchy. “Decadenţii cunosc frumuseţea ei, naivii o posedă”.
va urma…
Teatru-n viaţă, viaţa-n teatru
Teatru. Teatru în viaţă, teatru-n societate, teatru politic. Nu sună tocmai admirativ. Comedia umană şi tragedia comediei umane. Sau, mai nou, telenovelelele telenovelei umane, fără-nceput şi fără sfârşit. Iar acolo unde realitatea ajunge să fie contrafăcută, grosier, şi ficţiunea, vândută ca realitate, ca la noi, teatrul din viaţă, adesea unul al ororilor, un fenomen pustiitor care denaturează metabolismul comunităţii. O stare nefirească care se instalează insidios pentru ca-n cele din urmă să acapareze mai toată viaţa publică. Rezistenţa iniţială a societăţii slăbeşte treptat, apare resemnarea, viaţa îşi pierde o dimensiune primordială. Neimpusă, adaptarea la o decadenţă omogenizatoare, ternă şi necreativă, pare fără leac. Dar ce se-ntâmplă, totuşi, într-un asemenea mediu, cu cultura, cu artele, cu teatrul? Cu raportul lor cu viaţa? Întrebări pe care n-aş fi ajuns, cred, să mi le pun dacă nu i-aş fi auzit pe George Banu şi pe Richard Demarchy, în conferinţa despre teatrul naiv, de la centrul “Habitus” din zilele festivalului sibian de teatru. Sala plină, găsisem, totuşi, un loc mai aproape de ieşire, în caz că e ceva plictisitor s-o şterg. Perla manifestărilor de acest fel din festival, spusese managerul Chiriac în deschiderea manifestării. Perlă, neperlă, nici n-aş fi călcat pe acolo dacă nu m-ar fi încântat, cu două zile mai-nainte, “Visul unei nopţi de vară” pusă-n scenă de Richard Demarchy în Cetatea de la Cisnădioara. Nici n-a trecut un sfert de oră că n-am mai rezistat, am cerut împrumut un pix unor studenţi de la teatru care scriau de zor şi am notat şi eu câte ceva pe un program vechi, cu părere de rău că pierdusem destul din cele spuse. “Arta naivă”, citesc acum printre frânturile de notiţe, “ia lucrul pentru ce este prin el însuşi, îl transformă printr-o privire ingenuă, aduce concretul în artă, pe scenă, printr-o reconciliere cu realitatea„. …O realitate simplă, un adevăr primodial, din afara şcolilor şi curentelor, a tehnicilor si modelor; o artă fabuloasă trecută prin sensibilitatea artistului, păstrându-şi farmecul şi prospeţimea fără a a avea nimic dintr-o viziune infantilă. Atraşi de forţa revelatoare a naivităţii, mari artişti poeţi, sculptori, pictori, oameni de teatru, şi-au aflat adevărurile prime ale creaţiei lor pe acest tărâm, preocupaţi de elementele echilibrului fundamental născător de viaţă din artă: Shakespeare, Schiller, Brâncuşi, Douanier Rousseau, Peter Brook, Grotowski. …Chiar şi sf. Francisc d’Asissi adaugă Demarchy, căuta să refarmece lumea, s-o transforme într-un spaţiu al regăsirii de sine. “Dacă există o diferenţă între teatru şi viaţa reală”, continuă George Banu să evoce spusele lui Brook, ”aceasta va fi întotdeauna o diferenţă de grad de concentrare.Ceea ce mă interesează, e să dau viaţa unei lumi şi nu să o manipulez”. Brook caută să parvină prin teatru la viaţă, nu la viaţa cotidiană, ci la o viaţă concentrată. În această accepţiune a artei, artificiul este exclus, căci prin recunoaşterea în celălalt, dincolo de diferenţe, se afirmă tocmai nevoia de unitate, “ca în nopţile în care ne confundăm cu bolta cerului sau ne pierdem în pădurea întunecată”. Naivitatea e de obicei o vocaţie înnăscută. Brook şi nu numai el, însă, vede în naivitatea regăsită-n artă, o împlinire şi nu o premiză: el descoperă astfel ceea ce îl poate salva.
Va urma…
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii