Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (14)

Ariela

În cartierul arab, puzderie de copii se ţin scai de noi. Ghidul ne face semn să nu-i băgăm în seamă. Şi să avem grijă la genţi. Miriam scotoceşte totuşi, prin geanta ei mare după nişte monezi şi le-mparte în dreapta şi stânga. Imprudenţă totală! Schwitzeru’ dă din cap, se-ncruntă fără să-i spună nimic. Ne îndeamnă să grăbim puţin pasul, altfel nu e chip nici să scăpăm de ei, nici să mai auzim vreo explicaţie. Practic am fost asediaţi, puştii n-aveau nici o reţinere, ne săreau în faţă, încercau să ne tragă de haine, de genţi. Deh, o experienţă şi asta! Ghidul reuşi să-şi pună în acţiune autoritatea, se vedea că-i ştie, îi luă cu binişorul şi, spre mirarea noastră, la un moment dat, unul câte unul, se lăsară păgubaşi. Cât despre noi, în general ne-am dovedit ascultători, cuminţi, ne-am purtat ca nişte şcolari conştiincioşi şi disciplinaţi. De enervat, s-a enervat, totuşi, domnul Menahem, dar nu din pricina lui Miriam, nici a lui Sean care tot timpul rămânea în urmă cu notatul şi-l sâcâia cu întrebări şi nici chiar a distinsei turiste americane, mai vârstnice, care părea complet opacă la explicaţiile lui, ci mai curând din cauza Arielei, nepoată-sa, o neastâmpărată care nu stătea locului o clipă. Din când în când, în toiul explicaţiilor, se făcea nevăzută fără ca mătuşă-sa să dea vreun semn de îngrijorare. „Ariela, aici te lăsăm”, striga Menahem. Nu trecea mult şi fetişcana apărea zâmbitoare şi şuşotea ceva cu bătrâna doamnă de te întrebai dacă nu cumva sunt înţelese să-l scoată din sărite pe Menahem. Când am ajuns la „Cardo”  – undeva între Poarta Damascului şi Poarta Sionului, însă, ghidul se supără de-a-binelea. Locul era deosebit de interesant, un mall antic, centru comercial dispus pe mai multe etaje scos la lumină şi reabilitat ingenios de un arhitect, Petre Bugod, evreu de origine română. Deasupra marketului, mai întâi evreiesc, apoi, succesiv, roman şi bizantin, se suprapuseseră în secole de istorie, alte straturi de pe vremea mamelucilor, cruciaţilor şi, din nou, a evreilor-  scoase la lumină de săpăturile arheologice…
– De unde veneau mamelucii? Întrebă Sean cu carneţelul deschis.
Menahem căscă gura să-i răspundă dar se opri brusc şi, privind în jur, strigă iritat:
– Ariela, unde-ai dispărut? …Iar faci figuri!
Sean nu insistă, continuă să noteze la fel de sârguincios informaţiile despre mameluci oferite de altcineva din grup.
– Treaba ta, mai strigă Menahem în gol, iuţind pasul încruntat-  şi noi după el-  fără să mai stăm după rebela grupului.
Ariela reapăru după vreo zece minute exact când să ajungem la Zidul Vestic, cum îl numesc evreii (cunoscut şi ca Zidul Plângerii). Se opri, serioasă, lângă mine şi Miriam.
– Oare ce-o să-mi facă? O să mă pice la examen? Mi-e cam frică…
Am pufnit în râs. Domnul Menahem ne aruncă o privire resemnată, fără o vorbă. Cât despre mătuşa Arielei, ronţăia netulburată, cum făcuse pe tot traseul, nişte fisticuri dintr-o pungă.
În cartierul evreiesc era  o atmosferă relaxată, puteam să ne risipim pe unde găseam de cuviinţă. Miriam scotoceşte în geantă după baticurile puse de acasă special în acest scop, unul pentru mine, altul pentru ea. Scoate şi o carte de rugăciuni (Sidur). Ne apropiem de zid (Kotel ha-Ma-aravi, în ebraică) în partea destinată femeilor, cu capetele acoperite aşa cum cere uzanţa. Arunc o ochire în partea rezervată bărbaţilor, văd pe unul rugându-se cu capul sprijinit de zid, pe câţiva legănându-se aplecaţi spre zid. Miriam spune că ăsta e un fel de a se concentra în rugăciune, de a-şi manifesta pietatea. Rugăciunile sunt scrise şi rostite de fiecare evreu credincios, zilnic, cu veneraţie şi credinţa în izbăvire. Cu atât mai mult în faţa acestui vestigiu sfânt, singurul păstrat după distrugerea celui de al doilea templu de către romani în anul 70 e.n. Cu faţa la zid, Miriam citeşte o rugăciune apoi scrie un bileţel cu o doleanţă adresată cerului şi îl bagă într-o crăpătură din zid. Fac acelaşi lucru, las şi eu un bileţel lângă al ei. Un porumbel îşi ia zborul de pe o ieşitură a zidului de undeva de mai sus. Revenim în piaţa pietruită din faţa zidului, mărginită pe trei laturi de clădiri impozante din piatră de calcar roz, locuite de evrei. Dincolo de zid, dar foarte aproape, cupola aurită, uriaşă, a Domului Stâncii, străluceşte intens în lumina dimineţii. Cartierul evreiesc se deosebeşte izbitor de celelalte trei din Old Jerusalem prin construcţiile elegante şi amenajările moderne făcute în ton cu vechea arhitectură a locului.
– …Şi când s-a construit al doilea templu? Se interesă Sean.
Ne oprisem la o cafea într-un mic local de unde, prin peretele de sticlă, aveam în faţa ochilor panorama cartierului evreiesc şi a împrejurimilor. Chiar în dreptul privirii,  Zidul Plângerii văzut de sus şi, dincolo de zid, Domul Stâncii.
…”Construit între anii 687 şi 691, e cea mai veche construcţie musulmană care s-a păstrat neschimbată, continuă Menahem explicaţiile (fără să ia în seamă întrebarea irlandezului). …Un punct nevralgic, loc de întâlnire a două religii şi de frecvente confruntări. Parte a teritoriului celebrei moschei El-Aktza arabe construită ceva mai târziu, între 705- 715, peste ruinele celui de al doilea templu a lui Solomon, Domul Stâncii se bucură de un deosebit interes turistic, nu numai religios.Iar moscheea ocupă locul trei în lume ca sfinţenie după Mecca şi Medina” ne dă Menahem ultimele informaţii în timp ce-şi soarbe cafeaua.
– Ţi-am mai spus, odată! Se-ntoarse întoarse, însfârşit, spre Sean. Cinci-sute-nouăşpe înainte de Hristos!… Ai notat?
…Revenim în fine, la Poarta Iaffo. Circuitul se-ncheiase. Menahem se grăbeşte. E în întârziere, îl aşteaptă alt grup de turişti. Miriam îl întreabă ceva în evreieşte. Ghidul îi răspunde, îi arată o direcţie, spre nord, dacă am reţinut. N-am înţeles ce vorbeau dar Miriam se întoarse brusc, destul de nepoliticoasă şi încruntată, mă luă de braţ. „Hai”. Abia după un timp, în vreme ce mâncam curmale proaspete cumpărate de la o tarabă, îmi explică ce se-ntâmplase. O interesa o cale de acces până la mormântul Regelui David. Ştia că e undeva prin apropiere. Da’ o scăpase gura să spună că se cam teme. Imprudenţă. „Dacă ţi-e frică de ce nu stai acasă?” O articulase Schwitzeru’ cu tot năduful adunat, probabil, în ultimele ore.
– Ei, gata, lasă, îi spun. Ne-am eliberat. E cazul să ne relaxăm. Am scăpat de bătrânul pistolar şi, ca să-ţi spun drept acuma, mie nu mi-e  antipatic. Dimpotrivă!…
Nu ne îndepărtăm una de cealaltă, te poţi pierde foarte uşor în lumea aceea forfotind ne-ntrerupt pe ulicioarele pline de tarabe care gem de mărfuri colorate arăbeşti. Aglomeraţia, observăm, era mult mai mare decât de dimineaţă.
„Sean, lasă Biblia acuma, o s-o citeşti acasă”, spun apăsat, imitându-l pe Schwitzer. Râdem. Păcat că nu e şi Ariela cu noi. O conving din două vorbe pe Miriam să ne întoarcem pe o străduţă comercială arabă, întortocheată şi tixită de mărfuri şi ieşim exact unde începe Via Dolorosa. Nu prea-mi tihnise graba cu care parcursesem drumul acela mai devreme. Aşa că-l reluăm si ajungem repede la Biserica Sfântului Mormânt unde Miriam rămâne cu bagajele în uriaşa sală de la intrare. Abia acum simţeam starea specială degajată de tot ce evoca acest loc, stare  pe care o citeam pe feţele atâtor oameni veniţi din toată lumea. N-am avut răbdare însă, să stau la coada imensă din dreptul capelei catolice în interiorul căreia se află mormântul. Ne-am oprit pe partea opusă, în uşa capelei copte. Nu era lume. Spre mirarea (şi încântarea) mea călugărul etiopian din capelă veni spre noi cu o iconiţă. Îmi părea cunoscut. Unde-l mai văzusem? Ajunse la hotel, am deschis „Pământul lui Iisus” cartea pe care mi-o dăruise Miriam cu o zi înainte. Da, de-acolo îl ştiam,  dintr-o fotografie.

din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

12 august 2014 at 13:31 noradamian 10 comentarii