Aventuri în grădina de hârtie

Banalități

Cine și-ar încredința proprietatea, afacerile, rostul, unor netrebnici incompetenți, unor ageamii puși pe căpătuială? Statul român face asta în mod obișnuit. Și ce nație vrea să-și știe țara pe mâna unui grup de prăduitori? Cum de atâția concetățeni își încredințează, orbește, prin vot, campionilor în hoții și diversiuni, viețile lor amărâte? Și ce fel de popor rămâne pasiv văzând cum „acționarii” țării care trăiesc regește de pe urma ei o joacă fără scrupule, la ruleta politică? iar unii chiar se lasă înduioșați de spectacolul revoltei farsorilor care, tot ei, fierb de indignare proiectându-și păcatele asupra adversarilor? De fapt, cum ar câștiga altfel decât mizând pe dependența pavloviană a segmentului electoral ținut în lesă? și pe trucurile legalizate tot de ai lor?

Făcând o analogie între parlament&guvern și o orchestră simfonică, nimeni n-ar crede, probabil, că ansamblul respectiv își poate îndeplini rostul dacă include urechiști, afoni, bufoni, cântăreți la claxoane, interpreți la butoane și hoți de instrumente.

În această situație, ce formulă politică ar putea pune capăt alienării publice care a dus la capturarea statului cu sprijin electoral? Cum să fie recuperate proiectele înnoitoare muncite ani de zile, maltratate de afoni, claxonagii și hoții de instrumente? …și adăugate altele, de anvergură, pentru reformarea profundă, durabilă, a statului?

Pentru a-și îndeplini angajamentele, o garnitură politică are nevoie, înainte de toate, de susținerea beneficiarilor programului, fără să se teamă de acuzele previzibile de demagogie și populism- asta chiar dacă vorbim de o societate dezorientată, dezbinată și demotivată ca a noastră; și n-are, câtuși de puțin, nevoie, de comanda cazonă „punct și de la capăt” adică de un bolovan pus nu la capăt, ci fix la început! În această etapă, un cadru general de principii și valori accesibil electoratului pe care se fundamentează programul concret e suficient. Odată acceptat, în măsură confortabilă, de public, pe acest cadru simplu, un partid ajuns la guvernare poate construi un proiect viabil și durabil, cu integrarea a tot ce s-a făcut bun mai înainte, dacă include trei piloni de rezistență: abilități politice, competențe și integritate. Asociindu-și un management profesionist, incompatibil cu amatorismul și aranjamentele dosnice cu iz penal, managementul politic al statului ar accede astfel, de la domnia potlogăriilor și a rețelelor de afaceri tenebroase, la o paradigmă normală, demnă de încredere.

Din nefericire, compromisurile politice compromițătoare care reduc dramatic șansele de reușită ale oricărui program par de neevitat! Poate rezista o construcție cu cuiul lui Pepelea în zid? Pot abilitățile politice și competențele, oricât de solide, să trateze în vreun fel, călcâiul lui Ahile? Ce se alege de „pilonul integritate” într-un mediu debilizat de compromisuri de genul celor care compromit și dezintegrează? Pot ajunge la rezultatul dorit programele care includ soluții imorale? Și cât de durabilă poate fi o construcție politică fundamentată pe relații defecte și interese divergente?

Reformele, câte s-au făcut, în deceniul Băsescu, mutilate iresponsabil de „moștenitori” dar și dezamăgitoarele sale schimbări la față, reculul unor compromisuri asupra unor persoane publice și instituții, inclusiv asupra justiției, sunt tot atâtea experiențe de luat în seamă de viitorii alpiniști înainte să escaladeze politici reparator-reformatoare.

26 octombrie 2016 at 12:43 noradamian 11 comentarii