Posts tagged ‘Crăciun’
Crăciun ’89
Escape game mortal
începuse vacanța de iarnă
și ceva neobișnuit
scosese lumea pe străzi
un fel de joc cu bandiți
care atacau orașul
trezindu-l din amorțeală
scoțându-l din buimăceală
animându-l mortal
de sărbători
un escape game grozav
– cadou de la moșu’ –
trasoare șfichiuiau în beznă
rafale de gloanțe
țâșneau din poduri întunecate
fulgere ucigașe
zdrențuiau cerul
ici colo cădeau trecători secerați
fără să înțeleagă
că nimeriseră
în jocul morții
foarte tare
jocul
se minunau copiii
uitaseră de desenele animate
nerăbdători
să se strecoare printre împușcături
să se cațere pe ziduri ciuruite
să le dea soldaților
șosete uscate și pâine coaptă în aragaz
să se furișeze printre gloanțe
să păcălească monștrii care mitraliau
de pe acoperișuri
să nu le scape niciuna
din surprizele mortale
pregătite de niște oameni mari
special pentru ei
pentru vacanța lor de Crăciun
Gloanţe lipsă din istoria patriei
Pe vremea asta, în douăzeci şi unu decembrie- 1989, pe la ora nouă-zece dimineaţa, terminam curățenia de Crăciun. De vreo trei zile nu mai ascultasem radioul, nici măcar Europa Liberă, ocupată fiind cu de-ale casei. Cum problema aprovizionării era cea mai preocupantă, mă bucurasem când o prietenă mă sunase să-mi spună că ne procurase şi nouă câte ceva pentru Sărbători. Locuia nu departe, aşa că, urgent, am trimis copiii după pachet. După vreo două ore, timp în care băieții ar fi trebuit să ajungă acasă, prietena mă anunţă că „a izbucnit ceva” şi că în centru „se trage”, dar să stau liniştită, pe străduţa lăturalnică pe care o luaseră ei, era linişte. Numai liniştită nu eram, mai ales când am văzut valul de demonstranţi apărut brusc dinspre Calea Dumbrăvii care înainta ca un râu spre zona centrală. Agitaţia creştea de la o oră la alta şi inima mea stătea să se spargă (pe unde or fi umblând copiii ăştia?) Încă o oră de nelinişte şi, în fine, au apărut: cu obrajii roşii, bucuroşi, cu „marfa” intactă, povestind (întrerupându-se unul pe altul) cu ochii strălucind de emoţie. … Se aventuraseră-n Piaţa Mare, acolo ardea o maşină, era fum, oamenii ţipau şi alergau în toate părţile. Nu, nu se speriaseră deloc, m-au asigurat într-un glas, nici atunci când se trăgea din podurile de vizavi de Brukenthal şi au văzut căzând nişte oameni în apropiere! Ca într-un film (oh, ce ar fi putut să păţească, Doamne-ţi mulţumesc că i-ai păzit!) Au urmat acele câteva zile de coşmar, cu ştiri confuze curgând în avalanşă, cu anunţuri care mai de care mai înfricoşate. Cu sediul în studioul televiziunii naţionale, revoluţia ne intra în case bombardându-ne crunt cu ştiri de groază, în timp ce, în spatele panicarzilor, după foiala neîntreruptă părea că-ncepuseră deja împărţelile şi târguielile. În Sibiu muriseră zece persoane în două zile, iar după 22 aveau să moară alte 89. Percepţia neclară a unei manipulări care avea alt scop decât voiau să ne facă să credem grupul de agitatori de pe micul ecran a existat din primul moment. Am băut, mai întâi din greşeală, apoi toţi pe rând, apa de la robinet deşi fusesem avertizaţi că e otrăvită -şi n-am păţit nimic. Pe un ton isteric „revoluţionarii” televiziunii continuau să transmită anunţul respectiv şi altele de acelaşi gen. Comandamente ale revoluţiei apăruseră peste tot pentru a păzi, pentru a ne păzi? De cine? Afară, pe teritoriul comenduirii armatei se trăgea în draci şi începând din seara zilei de 22, noapte de noapte răpăiau trasoarele. Război electronic, diversiune, am aflat ceva mai târziu. Adică tot iluzionism şi tot criminal, pentru că autorii făcăturii ştiau că panica şi armele distribuite cu generozitate în prealabil vor produce în următoarele zile, asasinate de stradă, exact victimele socotite a fi necesare pentru legitimarea „revoluţiei” şi a capilor ei. Tot copiii au fost primii care au aflat că trasoarele alea erau un fel de joc de speriat lumea, de la prietenul lor, soldatul căruia-i spuneau „Cheluba” (un băieţandru tuns chilug, proaspăt înrolat, probabil) santinelă a unităţii. Pe la şase seara când se-ntunecase bine, se căţăraseră pe gardul de la unitatea militară ca să-i dea un pachet cu ciorapi groşi şi pâine caldă coaptă-n cuptorul aragazului. Cheluba îi rugă, însă, să nu mai repete imprudenţa, să nu se mai aventureze pe afară, fiindcă nu-i de joacă, pe străzi începuse deja de la amiază să se tragă-n plin. Un sfat preţios, l-am luat în seamă, aşa că a doua zi, sâmbătă-n 23, dacă-mi aduc bine aminte, rămăsesem toţi în casă, cuminţi ca iezii. La scurt timp după prânz, o detunătură zgâlţâi blocul. Apartamentul se umpluse de fum şi moloz. Am 
început pe bâjbâite, căutările. Slavă Domnului, eram întregi. Zidul din apropierea ferestrei se sfărâmase pe o porţiune, un perete crăpase. Un glonţ, ne-am dumirit, un dum-dum tras din elicopter, se oprise într-un dulap. Mi-a trebuit ceva timp până l-am descoperit între haine. Nu după mult timp, ne-am trezit cu un galonat de la armată care căuta gloanţe: misiune de recuperare. Asta mai lipsea să-i fac cadou preţiosul trofeu! Oricum, tot ce urmat după aceea a arătat că s-au temut degeaba,”revoluţia” era sub control. Aşa că, începând de atunci, din filele lipsă ale manualului de istorie a patriei s-au confecţionat, an după an, serii după serii, certificate de revoluţionar.
Nora Damian
Revista Cenaclul de la Păltiniș nr 62 din ianuarie 2018
Seara de ajun
Să ne amintim de prospețimea zăpezii, de fulgii care se topeau pe obrajii noștri îmbujorați la săniuș, de căldura de acasă!… Să regăsim Crăciunul din copilărie, emoția din noaptea sfântă, plină de lumină și iubire! Să ne regăsim bucuria cu care primeam daruri și, mai ales, dăruiam bucurie.
Crăciun fericit!
Crengulin: Însemnări din Iraq (4)
Postat de Crengulin în „Grădina Publică”
Pe soţul colegei l-am întâlnit pe aeroport în Houston, hotelurile erau destul de aproape, după câteva ore ne-am reîntâlnit pentru a merge la mallul de peste drum de hotelul în care locuiam. Într-o aripă a acestui mall se desfăşura şi trainingul nostru. Era chiar vinerea neagră de după Ziua Recunoştinţei, magazinele erau vraişte, înghiţiseră americanii toate ofertele. La ieşire din mall auzim vorbindu-se româneşte, măi să fie, nu-i ţară în care să nu găseşti un român! Foarte amabili, domnii, erau de prin Ploieşti, aici lucrau la nişte sonde. Ne-au luat cu maşina pe la alte magazine, în căutarea altor super oferte. A doua zi, sâmbătă, am ieşit în Downtown, cu L, mare mirare în autobuz, noi eram singurii albi. Apa la apă şi peştele la peşte, am vizitat aquariumul. Am vrut apoi să urcăm într-o clădire mai înaltă, să vedem oraşul, dar, weekend fiind, toate erau închise. Duminică seara a sosit şi CM, din România, n-a avut timp să se dezmeticească bine că a doua zi am şi intrat la training. Poze, formulare, cuvântări, una două a trecut ziua. Motelul la care trăsese AC fiind destul de departe de centrul de training, i-am propus să doarmă la mine, aveam două paturi şi locuiam foarte aproape de centru. Asta fiindcă marţi de dimineaţă trebuia să mergem la analize. Dar mai întâi am luat autobuzul firmei şi ne-am repezit la motel să-şi ia nişte lucruri. La întoarcerea urmând să luăm un autobuz local. Motelul fiind aproape de autostradă, am traversat şi am luat-o în sensul opus de mers în speranţa că vom găsi o staţie de autobuz. Am tot mers, după o vreme se termină trotuarul, dă-i înainte prin iarbă, nici urmă de staţie. Întrebăm la un magazin- Aaaaa! Trebuie s-o luaţi în direcţia opusă! Hai înapoi, măi frate, şi nu desculţi, prin iarbă. Însfârşit ajungem în staţie, cam dubioasă zona, impresie confirmată de un individ cu care am schimbat două vorbe. Tipul, în costum, se întorcea de la servici, „cam periculos pe aici, ce căutaţi?” Părea c-o sfeclisem, o maşină cu geamurile deschise şi muzica la maxim se apropiase de noi, m-aşteptam ca dintr-un minut într-altul să coboare tatuaţii cu o armă şi să ne ia la întrebări, când, apăru şi autobuzul! Am răsuflat uşuraţi, ne-am lecuit de ieşit seara pe jos. A doua zi, marţi, cu noaptea în cap, hai la analize. Ne-am suit iar în autobuz, drum bun, nu zdranga-zdranga, dar am mers aproape o oră ca de la Bucureşti la Ploieşti. Locul respectiv era tot în Houston, oraşul, de mărimea unui judeţ în România, se întindea pe o rază de zeci de km. Proba eliminatorie, controlul antidrog. Dacă nu treceai nu mai cheltuiau bani pentru alte analize, ci doar pentru un bilet -dus- spre casă. Clinica medicala era improvizată într-un fost hangar părăginit. În această hală care arata ca vai de ea se găseau rulote pentru fiecare specialitate. Toată ziua la rînd, sânge, plămâni, ochi, aparat dentar, ADN, cam tot ce îţi poate trece prin cap. Mallul de lânga hotel purta numele de Greenspoint dar chiar acolo am aflat că mai are şi un nickname ce îl merită cu prisosinţă: gun’s point. Asta fiindcă un nene supărat pe prietena lui care lucra într-un magazin, venise cu arma încărcată!… rezultatul?… Doi oameni mai puţini. Când ne-am întors de la analize, încă mai era poliţie în zonă iar mallul era închis. După a alte câteva zile de training,în lunea următoare, instruiţi şi cu analizele făcute, eram gata de plecare în Iraq. CM avea un frate în Houston, în fiecare seara venea să-l ia la el acasă. După ce am terminat trainingul şi-a luat tălpăşiţa cu totul, lăsându-se-n seama mea să-l informez dacă apare pe lista de plecare.
…Pe alte liste am mai găsit două nume româneşti, T C… escu şi D M…. nu. Pariu că sunt români, întreb la recepţie, nuuu, nu se poate să vă spun numărul camerei dar pot suna. „Ţârrr! Ziua bună! Aaaa! Tu eşti C”, îmi spune o voce românească, auzisem de la H că eşti pe aici. DM lucrase pentru aceiaşi firmă, AMD, în Iraq dar în Baghdad. De la dl H care se transferase din Al Asad în Baghdad auzise că eram şi eu la Houston. Spre seară am dat şi de celălalt român, şi el fost AMD-ist, într-o altă bază. Amândoi ajunseseră la training cu o săptămână în urma mea. În fiecare seară mergeam la apel sperând că va fi strigat şi numele meu. Vizitasem cam tot ce era de vizitat prin Houston, başca un orăşel la malul oceanului, Galveston, cu fratele lui CM, mai departe nu puteam pleca pentru că în orice moment puteam ajunge pe lista de plecare. Cei doi români care ajunseseră în Houston după mine, au plecat înainte de Crăciun, chiar când ne dăduseră o veste neplăcută: cine va pleca după 31 decembrie va trebui să semneze un alt contract cu un salariu redus. Totuşi, după câteva zile s-au răzgândit: şi dac-am am fi plecat după 1 ianuarie, în 2008, contractul ar fi rămas la fel. Dar tot stăteam ca pe jar: dacă or să se răzrăzgândească? Am petrecut Crăciunul în hotel cu CM, am avut o crenguţă de brad, câteva portocale şi ciocolată. Cadoul de Crăciun a venit mai târziu: 29 decembrie, ziua decolării. În 30, a doua zi am ajuns în Londra şi după câteva ore de aşteptare ne-am îmbarcat în avionul de Dubai. După miezul nopţii, în ultima zi din an, am aterizat în Dubai. Până la urmă dracul nu era aşa de negru, avioanele spre Iraq erau pline, noaptea de revelion o puteam petrece acolo. Cu un coleg din Honduras am vizitat mallul cu pârtia de sky, downtownul cu zgârie nori iar aproape de miezul nopţii am ajuns pe plajă, lângă Burj Al Arab unde am admirat un spectacol impresionant cu focuri de artificii. Pe 1 ianuarie am ajuns în Iraq, începeam treaba ca oamenii gospodari, din prima zi a anului. Şi să vezi ce n-a văzut Bagdadul: a nins pe la începutul lui ianuarie. A doua zi scria-n ziare că a nins după nu ştiu câte zeci de ani, copiii şi tinerii nici nu văzuseră zăpadă până atunci.
Reţeta de cozonac
Făina, vreo cinci kilograme, se cerne şi se lasă, împreună cu drojdia, într-un vas mare, de seara până dimineaţa. Tot cu o zi, două înainte se face şi programarea…frământătorilor. De fapt se înţeleg ei între ei după oarecare ciorovăieli iscate mai ales de prima parte, aceea matinală şi mai dificilă. Dificilă pentru că trebuie să te scoli înaintea celorlalţi. În plus, în faza asta, pînă se leagă cât de cât, aluatul se lipeşte într-una de mâini şi de vailing. Neplăcut. Operaţia se petrece între ora opt şi nouă în ajun de Crăciun. E nevoie de cel puţin trei perechi de braţe vânjoase care-şi predau ştafeta unul altuia după câte cinsprezece minute de lucrat în forţă. Mai-nainte are loc ritualul spălării mâinilor, legarea zdravănă a şorţului la spate şi acoperirea capului cu o cipilică în loc de bonetă. Apoi, în încurajările asistenţei, se dă startul. Nu e concurs dar e nevoie de galerie. Sclipesc blitzurile (De vreo doi, trei ani se permit şi aparatele de fotografiat). În final, cel de al treilea frământător sau, mai rar, chiar al patrulea, bate zdravăn aluatul. Dacă face băşici operaţia a reuşit perfect. Pe urmă, în timp ce aluatul creşte, creşte pe muzică de colinzi de la radio, în căldura plăcută ce vine de la cuptorul aprins, mai să te apuce somnul. Doar cât o părere fiindcă bucătăria e tot mai însufleţită, intră ba unul ba altul. Uneori nici aluatului nu-i prea convine circulaţia asta. Ceva mai târziu apar, pe rând, mai întâi Maria, apoi Stela. Sunt parte indispensabilă a sărbătorii. Avem timp să bem o cafea şi un pahar de vin. Ziua fiind ploioasă şi întunecoasă aprindem ghirlandele cu lumini de la ferestre. Ne întrerupem puţin din treabă şi poveşti ca să aruncăm o privire pe fereastră afară unde ţiganii regelui Cioabă veniţi din Turnişor cu „capra” fac mare hărmălaie cu alămuri şi tobe. Nu cântă rău! Pe alocuri amintesc de inflexiunile orchestrei lui Goran Bregovics. În fine, primii cozonăcei ornaţi cu bucăţele de nucă se văd din ce în ce mai rumeni prin fereastra cuptorului. Mirosul trece dincolo de graniţele bucătăriei şi ale apartamentului. Pregătim masa pentru a-i alinia frumos în ordinea scoaterii de la copt. Ceasul arată aproape trei. De undeva din vecini se aud glăscioare de copii care colindă. – Am venit după miros, auzim vocea veselă a Andrei. Apoi şi a maică-si, Arina. Bucătăria e plină. Cineva deschide uşa şi colindul copiilor de la intrare ne amuţeşte pe toţi pentru moment. Primii cozonaci au şi dispărut, aşa fierbinţi. Urmează seria doua. Nu-i prea sănătos, zice Stela şi râde răsunător. Frământătorii s-au retras în altă încăpere de unde se aud râsete, muzică şi tropăieli. Mai vin şi alţii ai casei. E seara de ajun. Haloul strălucitor al ghirlandelor de la geam a devenit mai intens. Pe neştiute ploaia s-a transformat în valuri strălucitoare de ninsoare. O pulbere jucăuşă din ce în ce mai deasă luminează noaptea.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii