Posts tagged ‘Dealuri’
Duhuri blânde pe dealuri (1)
Copil fiind, în serile calde de august coboram scările cu mama, după cină, şi dădeam ocol casei. Adică ne plimbam, desculţe, prin întunerecul luminat doar de lună şi de stele, simţind căldura plăcută a pământului intrându-ne în tălpi. În faţă, dincolo de gard, vedeam o stea roşie, părea foarte aproape (aia-i planeta Marte, îmi spunea mama). Gardul era spre Westen, fostă proprietate a unui vienez bogat, sub dealurile de la marginea oraşului unde locuiam. Naţionalizată, desigur, reşedinţa elegantă şi parcul englezesc care se întindea pe o pantă moale de la poalele dealurilor până aproape de lunca Târnavei, pentru noi, copiii, era un tărâm magic. În vila cu terase şi scări, cu saloane de bal şi concerte, locuiau câteva familii. De jos, de la demisol, de la tanti Balint primeam câte o bucăţică de halva (eu credeam că are un depozit secret de halva, acolo).
In afară de Domnul Panin (mama zicea că e conte rus refugiat) şi nevastă-sa, tanti Clava, pe ceilalţi nu-i mai ţin minte. Ea, tanti Clava, mă chemase într-o zi să-mi facă cunoştinţă cu pianul, un „Bozendorfer”, vechi, vienez, de concert.
Imobilul în care locuiam, noi şi încă trei familii (construit, alături de alte două, de fosta societate Sonametan pentru cei care lucrau la sondele de gaz metan din Transilvania) era despărţit de Westen de un şir de grădini şi de gardul de care vorbeam, cam sălbatic, care se întindea pe toată lungimea domeniului. Părinţii mei veniseră de la Zlatna de la minele de aur, trecuseră prin Sibiu, unde mă născusem şi unde am și locuit încă vreo doi ani şi apoi se fixaseră aici, în cetatea gazului metan.
Dincolo de acest cartier în devenire, pe malul stâng al Târnavei Mari, departe de oraş, nu mai vedeai decât ici-colo, câte o casă izolată pierdută între dealuri şi vreo două, trei gospodării modeste în luncă.
După câţiva ani, familiile care locuiau în reşedinţa de la Westen au fost evacuate, şi vila, cu domeniu cu tot, transformată într-o instituţie socialistă. Urmă o involuţie proiectată cu mult zel (asfaltat alei, pus varză, gărduleţe din cărămizi, becuri în pari şi altele) care o deprimă pe mama, obişnuită cu priveliștea încântătoare a parcului de la fereastra bucătăriei în care-şi petrecea mai toată ziulica.
Chiar şi aşa urâţit, noi, copiii din vecinătate, îl iubeam şi-l socoteam, în continuare, „al nostru” cu toate că eram alungaţi, ameninţaţi şi chiar bătuţi dacă nimeream în ghearele paznicilor.
Mi-aduc aminte de un vis, de atunci, vreo zece ani să fi avut, nu mai ştiu. Era o serbare noaptea la Westen. Vila, abia se ghicea sus, în întuneric, dar jos, în vale, în deschiderea largă de iarbă între tufe de răsură, lemn câinesc, liliac, mici fântâni ţâşnitoare, unde ne jucasem de atâtea ori, pe un ring în lumină, dansau fetiţe, cam ca mine de mari, îmbrăcate în rochiţe de voal albe şi verzi. La încheierea serbării am plecat toţi în sus pe alee. Apoi rămăsesem numai cu mama, aveam amândouă, rochii albe lungi, ca nişte cămăşi de noapte. Eu mă opresc lângă zidul casei noastre, atrasă de joaca unor iepuri îndărătul unei ferestruici, mici, înfundate-n pământ. Vreau să-i arăt mamei, mă întorc, n-o văd, era beznă, undeva departe, pe deal, însă, îi zăresc silueta, alerg disperată strigând-o, ceva alb ca un voal mai flutură o clipă în vârful hulei şi dispare. Mă trezesc plângând.
„Duhuri blânde pe dealuri”
Nora Damian
editura PrintATU, Sibiu, 2009
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii