Posts tagged ‘Deşertul Iudeii’
Martie în Israel. O raită-n Galillea
Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca-ntr-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului, urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia, pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor, ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. „Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară. Îi sclipesc ochii. Îi place, a primit deja nişte distincţii, e apreciată. Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase de mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta, sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. (O obligaţie, cineva din familie trebuie să meargă!) …O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi minunatul Hava Nagila… ( Bine, spune Miriam, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)… Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră. conduce cu viteza constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Miriam ne-ntreabă ce facem unde am ajuns. „Ken” , răspunde Yael la telefon. „E bine, în regulă”, înţeleg din expresia de pe faţa ei. Convorbirea se lungeşte. Leon râde. Da, s-a întâlnit şi cu rudele. Se distrează… „Ce fac?… Ce să facă! Bârfesc!”… Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii, îmi arată Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ” O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, numai bune de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Alte peisaje, alte păduri de foioase, şiruri de chiparoşi. Drumul mărginit de palmieri, roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară, o inscripţie ne spune că de aici intrăm sub nivelul mării. Coborâm în continuare, suntem în Tiberias, o gură de cafea, Yael îşi preia rolul de ghid, ne sare somnul. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite se vede oglinda albastră-verzuie strălucitoare a lacului Kineret. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu, şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. „Aici, exact aici, îmi explică Yael, e locul unde Isus a mers pe apă”.
Martie în Israel. David.
…Ce anume poatereface, reconstrui o naţiune? Numai calitatea managementului structurilor conducătoare? A modului în care se aplică? …În care se respectă principiile democratice?…Să fie destul? Dacă noi, românii, ne-am fi strâns din diverse locuri ale lumii, vorbind limbi diferite, purtând în noi culturi diferite, având fizionomii şi culoarea pielii diferite, am fi reuşit să ne (re)constituim ca popor? Şi nu numai noi, ci oricare alţii?…
– De zece minute vorbesc cu tine şi nu mă auzi, mă scutură Miriam…
– Te aud, cum să nu! Şi sunt de aceeaşi părere, îi răspund… Că e preferabil să plecăm mâine dimineaţă, dacă tot e liberă camera încă o noapte.
Miriam e încântată. Îl sună pe Leon, apoi pe Yael. Acasă toate sunt bune. Asta înseamnă că mai avem o după amiază de hoinăreală. Ni se făcuse foame. Miriam scoate cele două sandviciuri din geantă făcute înainte de plecare de dimineaţă. În bucătărioară, ca de obicei, mirosea a ceva bun gătit mai devreme de David. Abia azi descoperisem, mai bine zis Miriam observase dând deoparte draperia înflorată de la fereastră, că bucătărioara dă într-o loggie mică de cel mult patru metri pătraţi unde nu se vedea altceva decât un pat pliant şi nişte bagaje… Era locul unde dormea David! „Tot nu-mi dau seama ce hram poartă omul ăsta” se-ncruntase Miriam. Pare un om bun, e adevărat, dar cine ştie cu ce se ocupă. Prea e misterios… Mâncăm pe îndelete. Puţină lume pe aici. Ajungem pe muntele Scopus. Ca să vizităm Muzeul Israelului (trecusem prin apropiere) socotim, am avea nevoie de o zi, cel puţin. Şi mai sunt şi alte locuri pe care va trebui să le lăsăm pe altă dată. Dacă va mai fi o altă dată. Ne asociem bucuroase unui mic grup care se pregătea să viziteze Universitatea Mormonilor amintindu-ne că Shoshana ne povestise câte ceva, despre arhitectura, perspectiva şi grădina „paradisului” pe care o imaginaseră acolo. Meritau să fie văzute! Şi nu exagerase. Prin peretele de sticlă din amfiteatrul enorm al construcţiei de pe un versant al muntelui, clopotniţele, minaretele, crucile, semilunele, cupola Domului- incendiate de soarele după amiezii oferă o imagine greu de uitat. În dreapta privirea ne duce până departe în împrejurimile deşertice cu spinări stâncoase şi văi prăpăstioase. În partea opusă, construcţiile noi, din piatră albă strălucitoare, zidurile din aceeaşi piatră au eleganţa unor palate amintind, prin stilul masiv, de reşedinţele antice ale regilor biblici. O „sister” amabilă ne povesteşte despre preceptele acestui derivat religios ciudat, apoi ne prezintă locaţia. O construcţie din sticlă şi piatră mai mult decât grandioasă. Plus lemnul de esenţe scumpe cu care e căptuşit interiorul. În partea opusă peretelui de sticlă, o orgă de aceeaşi lungime. „Cea mai mare din lume”, se laudă sister Helen. Cu ochii la priveliştea de afară, n-am prea reţinut ce povestise în continuare. Ca şi ceilalţi vizitatori, vreo zece cel mult, admiram în tăcere cetatea în toată splendoarea luminii de după amiază. Zărim şi Muntele Măslinilor! Pare destul de aproape văzut de aici. Printre chiparoşi disting „Domninus Flevit”, biserica în formă de lacrimă. Alaltăieri ne amuzasem dând acolo peste nişte găini care ciuguleau în voie prin iarbă şi flori. Le creşteau special, ne lămurise un călugăr franciscan gras şi bonom, în amintirea cocoşului care cântase de trei ori în noaptea trădării şi prinderii lui Isus. Era locul unde, ne mai spusese călugărul, Isus a plâns ştiind că nu va trece mult şi cetatea va fi distrusă. După două mii de ani trebuie să faci un efort deosebit ca să-ţi imaginezi cum arătau toate astea pe vremea lui Hristos sau, mai târziu, când cetatea fusese distrusă. În prezent, fiecare din mulţimea de culte, denominaţiuni, secte, curente religioase caută să deţină aici o proprietate, sau mai multe. Dar e bine, cel puţinaşa pare, că se-nţeleg şi se respectă între ele. Diversitate impresionantă, stranie în unele aspecte. În „Grădina raiului” de care ne pomenise Shoshana, Helen ne arată nişte scuaruri îngrădite cu grilaje de lemn lucios, negru roşcat, pardosite cu pietricele albe în care sunt teascuri pentru vin şi prese vechi pentru ulei de măsline. Între ele tufe de foioase, pini albicioşi, jnepeni roşcaţi. Trandafiri de toate soiurile şi culorile. Din nou nelipsitele anemone sângerii. Coborâm de pe proprietatea mormonilor în şoseaua de la poalele muntelui Scopus fără să avem vreun plan. Un tinerel cu fizionomie de asiatic ne sare brusc în faţă speriindu-ne puţin. Strigând şi gesticulând cu un fel de disperare, ne întinde câte un pliant în care se anunţa iminentul sfârşit al lumii din anul două mii. Aşadar mai aveam doi ani de trăit!… Pornim pe şoseaua destul de puţin circulată care pare a delimita conturul acestei zone a oraşului, înspre noua Universitate de pe acelaşi munte, nu înainte de a da lămuriri unui grup de tineri care ne întreabă de strada „Ramat Hagolan”. Pe strada asta locuieşte familia Blum! Tocmai o identificasem şi noi. Aşa că le explic, cu un aer sigur şi încântat, pe unde s-o ia. Zăbovim câtva timp privind povârnişurile pietroase dinspre deşertul Iudeii pe care, dincolo de şosea, nu departe de unde ne aflăm, pasc capre. Pe dealurile din care dispare treptat vegetaţia se văd şiruri de pietre albe ca nişte imense osuare până departe. Pe o pantă în dreapta, un sat arăbesc. Şoseaua iese din spaţiul larg de până acum intrând între pereţi stâncoşi acoperiţi cu vegetaţie bogată, de o parte şi pavilioanele din campusul Universităţii Ebraice (Ghivat-Ram), de cealaltă. Intrăm la parterul primei clădiri şi ne continuăm drumul prin campus. O înşiruire de construcţii masive din calcar alb-gălbui, fiecare având la vedere înscrisul în piatră al numele finanţatorului. Trecem dintr-un pavilion în altul, prin librării, săli de lectură, restaurante. Ne oprim, o vreme, într-o sală în care se repeta o piesă de teatru. Tare plăcut, deşi n-am înţeles mai nimic. Era plăcut şi faptul că întrebând în dreapta, în stânga, câte ceva, ni se răspundea prompt, cu seriozitate. Orice refacere, extindere, concesiune de spaţii de construcţie, ne spune un student de la arhitectură cu care intrasem în vorbă în următorul pavilion, se integrează în exigenţele unei specificităţi a oraşului în ciuda diversităţii neîntâlnite, probabil, nicăieri în altă parte a lumii. Ne amintim că, în trecere, văzusem vechi colonii (greacă, germană) cartiere rezidenţiale noi, evreieşti, americane, europene, şcoli yesivot-uri) institute de studiu religios de diferite apartenenţe (L’ecole Biblique, Ratisbone) şi o mulţime de lăcaşuri de cult. În ciuda conflictelor permanente cu vecinii arabi, Ierusalimul, nodul istoriei lumii, continuă să primească şi să ofere.
Ne pregătim de plecare. Ne-am simţit bine aicea, spun. Încântată, patroana hotelului zâmbeşte. Vorbeşte cu Miriam în ivrit. Ceva mai târziu, în autobuzul de întoarcere, Miriam îmi povesteşte despre David. Locuieşte de trei luni acolo, îi spusese patroana. Pleacă în zorii zilei şi vine seara târziu. E newyorkez, a terminat psihologia. Ajută, voluntar, în primul rând răniţi supravieţuitori din atentate. Apoi, bătrâni fără familie şi emigranţii cu probleme. „Am şi eu nişte cunoştinţe cu asemenea probleme” îşi aminteşte Miriam. Un timp nu mai spune nimic. Părea cufundată-n gânduri.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii