Aventuri în grădina de hârtie

O nebunie de agenţie

Postat de Bsk în „Grădina publică”

Un prieten de-al meu din adolescenţă, medic la un spital de nebuni, rămâne unul din cei mai frecvenţi trecători prin memoria mea de când mi-a explicat legătura strânsă dintre om şi paranoia. Mai concret, în grade diferite, toţi o avem în dotare. Cel mai interesant efect al acestei veşti pare să fie chiar asupra mea: de când am aflat-o, şi s-a scurs destulă vreme de atunci, rar mi se întâmplă să nu-i trec în revista paranoică pe cei din preajmă şi din raza oculară de urmărire. Filtrul meu suspicios reclamă un diagnostic iscoditor, cuvenit şi lămuritor, în funcţie de indiciile paraclinice scăpate de manifestantul de ocazie. Pacientul meu primeşte în schimb, pe scara paranoică paranormală, o treaptă de evaluare, echivalentă cu câte parale face din cap, cu sau fără „vai de picioare!”. Binecuvântat să fii, doctore! Fără involuntarul sfat, din prietenie, dat de medic, aş fi rătăcit într-o înşelăciune ordinară, cu naivitatea că toţi cei văzuţi de mine ar fi sănătoşi tun. Când nu era prezent la discuţiile din cercul nostru de prieteni, îl numeam cu toţii „doctorul”. Cercul era, de fapt şi de regulă, înscris într-un pătrat, forma îngrădită de pereţii unei agenţii „Loto-Prono”, plasată într-o intersecţie primitoare, lângă o parcare aşişderea, de ziceam că „toate drumurile duc la agenţie”.
….Toţi eram băieţi şi vecini de cartier, cam de aceeaşi vârstă, adunaţi mai pe îndelete începând cu ultimul an de liceu; de atunci ne-am format un colectiv de jucători la pronosport şi am roit în jurul aceleiaşi agenţii timp de 6 ani, până când ne-am împrăştiat sau am rămas prea puţini prin împrejurimi, după chemare sau repartiţie la locul de muncă socialistă. Fiecare participa în colectiv când dorea şi după bugetul personal; fondul încropit săptămânal ne orienta la stabililirea variantelor de joc, după nişte scheme concepute de noi, într-un sistem condiţionat, astfel încât să prindem cât mai multe pronosticuri surpriză, iar câştigul se împărţea proporţional cu contribuţia. Adoptarea variantelor finale se producea după întruniri şi dezbateri parlamentare serioase, cu precauţie şi simţ de răspundere, încercând să cuprindem toate propunerile participanţilor, conştienţi de interesul comun, dar, la nivel individual, aveam preocuparea să nu ne creăm ulterior mustrări de conştiinţă, în cazul când am fi înaintat propuneri neinspirate sau menite să-i afecteze pe ceilalţi. Actualii parlamentari sunt nişte bieţi rătăciţi, dacă ar fi să comparăm doar cum înţelegeam noi să conlucrăm în gaşca noastră de atunci.
*****
Atmosfera din agenţie era specială, întreţinută în timp îndelungat, incomparabilă cu cea de grădină zoologică din prezent. Acum, din cauza câtorva jafuri, măsurile preventive au ocupat spaţiul tuturor agenţiilor cu grilaje metalice în formă de cuşcă. N-or fi pentru protejarea musafirilor de agresiunea gestionarelor, totuşi duduile astea par altfel acum. Saluţi cu „săru-mâna”, rişti să primeşti un zoo-răspuns din spatele gratiilor, de crezi că începi o vizită de groază, cu chemarea de film a leoaicei din producţia „Metro Goldwyn Mayer”. Casa poporului colectivizat în cartier ne-a fost agenţia, păstorită în ture de două doamne distinse, înaintate în vârstă, gazde primitoare, prietenoase, mereu săritoare să ne prepare câte o cafea, să ne transmită mesajele lăsate de ceilalţi sau chiar să-şi prelungească programul, pentru noi, peste ora 20 a închiderii de seară. De regulă, zilele de întrunire erau joia şi vinerea după amiaza. Când ne adunam mai mulţi şi vremea era favorabilă, spaţiul limitat al agenţiei ne îndemna să ne mutăm într-un parc alăturat. Cea mai importantă întâlnire era în ultima duminică din fiecare lună, în afara agenţiei, indiferent de anotimp sau vreme, în toţi cei 6 ani la rând. Doctorul, personajul principal al povestirii mele strict autentice, era un membru activ al cercului nostru de prieteni, dar întâmplarea se petrece mai târziu, după circa 5 ani de la spargerea găştii, pe la vârsta de 29 de ani. În zonă mai rămăsesem 5 prieteni/vecini de cartier şi foşti pronosportişti din colectiv. Pe la agenţie mai treceam întîmplător, la 2-3 luni, cât să le mai salut pe neschimbatele doamne, în drumul de la serviciu spre casă sau dacă aveam ceva de cumpărat din apropiere. Într-o asemenea zi ne-am regăsit cu doi dintre vechii amici, în agenţie; ne-am bucurat, am schimbat câteva vorbe şi, când să plecăm, surpriză, apare şi doctorul. Ne roagă să mai zăbovim, avea ceva de rezolvat, va reveni peste 5 minute. Plăcută, nesperată întâlnire, după atâta timp.
*****************************
Partea a II-a
*****************************
În aşteptarea doctorului, dialogul cu cei doi amici, Gigel şi Dan, se-nsufleţise, ne-am amintit de vremurile când ne întâlneam în fiecare ultimă duminică din lună, ascultam la radio meciurile de la italieni, nu înainte de turneul nostru lunar de şah, dotat cu premii în cărţi de citit. Fiecare aducea câte 3 cărţi şi se premiau primele 3 locuri. Doctorul era un jucător bun de şah, dar avea o problemă paranoică. Uneori, după ce pierdea o partidă, îşi pierdea şi cumpătul, răsturna tabla sau împrăştia toate piesele de pe ea. În timp mă mai gândisem la curiozitatea asta. Simpatica ironie a sorţii medicului peste nebuni şi cu porniri păstrate în interes de serviciu. M-am declarat tentat de un duel pentru verificare: ori e doctor, ori mi-e pacient pe scara paranoică. Surpriza a venit odată cu revenirea doctorului. După un timp de depănare a amintirilor, când mă gândeam cum să-l provoc la şah, mi-o ia înainte şi deschide subiectul. I-ar face plăcere să mai disputăm câteva partide, spune cu un aer încrezător în evoluţia forţelor sale din ultimii 5 ani. Am stabilit să ne reîntâlnim a doua zi, la 19:30, cu jumătate de oră înainte de închiderea programului agenţiei; bineînţeles, după ce am primit acordul gestionarei, parcă amuzată de felul cum mi-a ieşit prima jumătate a planului de conjunctură. Gigel şi Dan, la fel de curioşi de rezultatul experimentului, şi-au anunţat prezenţa. A doua seară, doctorul a întârziat un pic, timp suficient de glume şi opinii pe seama evenimentului, între cei mai nerăbdători. Reuşita operaţiei însemna să mă ţin şi de promisiunea de a face o cinste. Pe locuri, gata de start! Am stabilit să jucăm 3 partide. Doctorul le-a pierdut pe primele două şi nu dădea niciun semn de nervozitate. După orgoliul lui cunoscut, ştiam că ultima este decisivă. Suporta greu înfrângerea categorică; la scorul strâns experimentul era compromis, dar a treia partidă avea pentru mine şi o semnificaţie nouă: la şocuri sunt cam sperios din fire, mai ales că nu ştiam dacă şi când izbucneşte doctorul. Tensiunea creştea pe parcursul partidei, îl măsuram pe sub sprâncene, dar aveam nevoie şi de concentrare. Colac peste distributivitatea mea, Gigel dădea semne de descurajare şi îmi distrăgea atenţia: mustăcea şi clătina uşor capul stânga-dreapta, în semn de previziune a eşecului, cu trimitere din sprâncene la calmul doctorului. Alteori plescăia uşor din buze, cu aluzie la setea pe cale de calmare. Nici eu nu mai eram optimist. Mi-am zis că doctorul s-a făcut băiat mare, a căpătat stăpânire de sine, iar adevăraţii paranoici se află de facto în faţa lui. La un moment dat, mi-am creat o poziţie de mat în 3 mutări, indiferent cu ce mutări ar fi răspuns. Abia acum eram cel mai încordat, în niciun caz cu gândul la soarta experimentului ci la sperietură, cu intenţia să fiu prins mai pregătit în caz de explozie. Aveam în faţă traducerea înţelesului de netăgăduit pentru „ a sta cu ochii ca pe butelie”. Nu ştiam nici când îşi dă seama că a pierdut, nici dacă răbufneşte. Mai avea 2 mutări. Timpul parcă se oprise. Sigur urma s-apară o mână din butelie: ori pentru salut de recunoaştere respectuoasă a înfrângerii, ori cu funcţie de măturat toate piesele de pe cartonul cu pătrăţele. Inima începuse să-mi bată mai tare, mâna se apropie, mai mută o dată. Uff! Alarmă falsă. M-am îndreptat spre o piesa, dar n-am mai apucat-o: Buuum! Deflgraţia s-a produs. A sărit în aer o mână mătură din butelie, cu un zgomot de piese împrăştiate care încotro. Două-trei scunde de muţenie, apoi gestionara a izbucnit prima într-un hohot de râs, Dan şi-a dus o mâna la burtă şi încerca să-şi găsească buricul printre efectele râsului, iar eu mă ţineam cu mâinile de masă, după ce am realizat că nu-mi puteam reţine râsul. Gigel se dădea cu spatele de spătarul scaunului, cu un râs demenţial şi privirea în tavan. În scurt timp, am intrat în faza râsului de râsul celorlaţi. Doctorul se ridicase, era încremenit, nu-şi revenea din uimire „Ce-i asta?”
****
Ne aşteptam la multe, însă nedumerirea asta a lui ne-a dat simptomatica peste cap. Gestionara si-a prăbuşit capul pe taraba ei, Dan a scos duetul „Văleu!Văleu”, eu eram vai de capul meu, dar nu-l mai vedeam pe Gigel. Scaunul îşi mutase locul şi nu mai era ocupat. Gigel nu mai putea să se ţină pe scaun şi căzuse lat, cât era de lung, pe pardoseala betonată. În cădere îşi antrenase mobilierul într-o translaţie, până i-a lipit spătarul de tejghea. Stătea cu faţa în jos, mâinile întinse pe sub tejghea; un picior al scaunului era aproape lipit de urechea stângă. Atunci am văzut pentru prima şi ultima dată cum arată un om cu scaunul la cap. Doctorul şi-a scos din dotare deformaţia profesională, devotamentul şi curioasa procupare pentru sănătatea cetăţeanului: şi-a măsurat, din cap până-n picioare, pacientul întins parcă anume de examinare şi i-a pus întrebarea nimicitoare: „Gigel, ţi-e rău?”. Cu asta ne-a nenorocit şi natura umană; eram deja răvăşiţi, dar dacă tăcea, poate ne reveneam. Doctorul mai avea de lucru cu noi, insista să ne extermine cu sobrietatea lui, parcă de somnambul sau hipnotizat ieşit acum din transă şi curios să afle ce se întâmplă în jurul lui. Noi înţelegeam că Gigel, luat de doctor prea în serios, se chinuia în ultimul grad de rezistenţă. În tandreţe cu podeaua şi cu mişcări spasmotice, Gigel a început să scoată primele sunete, pe o limbă de Capitoliu: „Sssss! Ssss! Sss!”. Doctorul nu s-a lăsat; a reuşit să ne băge mai tare în boale. Şi-a nuanţat interogatoriul, apropiindu-se de Gigel: „Băi, nu mă auzi? Ţi-e rău? Ce faci?”. Prăbuşitul pacient se întoarce, din moarte clinică de râs, schimonosit, cu ochii închişi, o mână retrasă de sub tejghea şi, cu ultima zvâcnire, din dorinţa de a-i răspunde odată doctorului tânăr şi neliniştit la ultima întrebare, cea mai uşoară, Gigel reuşeşte să resusciteze singura lui propoziţie: „Ssss… ssss…. sstrâng piesele de pe jos”. După asta, potopul! Ne-a rupt odată cu filmul. Doctorul tânăr şi tot nelămurit ne privea pe toţi la rând cu aceeaşi faţă, dar cu ochii mai mari, vedea acum un cvartet de butelii explodate: Gigel s-a retras complet din contactul cu tejgheaua, a luat o poziţie mai zveltă, în genunchi şi 4 labe de capră, şi bătea cu o palmă în beton, ca şi cum îşi recunoştea abandonul din trânta cu râsul, ca să prevină vreo ruptură de oase; gestionara avea lacrimi şi rimelul bălţat pe faţă; dacă nu ştiam cine e, nu-s sigur dacă aş fi recunoscut-o. Eu eram cu o falcă-n cer şi cealaltă lipită de masă, ca un condamnat supus execuţiei prin decapitare, mai aveam glas să repet „Nu se poate, nu mai pot…”; Dan se ţinea pe picioare, cu ambele mâini ataşate de burtă, îndoit de plecăciuni dese şi ample, ca-n faţa Şogunului, striga „Văleu-văleu-văleu! Văleu-văleu-văleu!”. După ce mi-au revent respiraţia şi puterea de articulaţie a cuvintelor, i-am dăruit doctorului momentul adevărului. I-am explicat pe scurt impulsul meu, demonstrativ-paranoic, de verificare a prognosticului, rezervat din cauza trecutului lui trecător de la suspiciune la apucături paranoice. Operaţia a reuşit, pacientul e de nelecuit. După câteva secunde de dezmeticire şi reflexie spontană, doctorul ne-a trânit, odată cu sticloasa uşă a agenţiei, diagnosticul final şi competent: „Sunteţi nebuni!”. Chiar dacă ne-ar fi trecut prin cap, dac-ar fi fost adevărat, nu era normal s-ajungem pe mâna lui, la control spitalicesc, după ce s-a antepronunţat într-o nebunie de agenţie.

10 aprilie 2011 at 11:09 noradamian 81 comentarii