Posts tagged ‘Dostoievski’
Între oglinzi
1-Într-un articol (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-est-europenilor-li-s-a-urat-cu-binele-917273.htm) Sorin Ioniţă vorbeşte despre faptul că în ţări mult mai sărace din Africa şi Asia, bătute de Dumnezeu cu molime, cutremure şi uragane, populaţia iese în sondaje ca fiind mult mai optimistă decât în est-ul post comunist Bulgaria şi România fiind printre cele mai pesimiste din lume. Asta chiar dacă pentru populaţiile respective, spune autorul, Europa inclusiv România reprezintă un tărâm al făgăduinţei. (…) “Marşul de apropiere, nu doar al României, ci al întregului Est, este impresionant, mai ales prin contrast cu imaginea unei ţări ca Italia, care în tot acest timp a stagnat la 100%. Sau cu Grecia, care la o populaţie de 11 milioane are o datorie publică de 410 miliarde dolari, în vreme ce Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România la un loc, cu 92 milioane locuitori, au o datorie publică de doar 550 miliarde. (…)Iar atunci de unde pesimismul, corăbiile înecate şi corul de lamentaţii într-o regiune care, după toţi indicii, chiar şi după criză, nu face decât să prospere şi să recupereze decalajul faţă de Occidentul la care s-a uitat cu jind atâtea decenii? Cum de nu realizează că au avut un deceniu excepţional, la scara istoriei, iar asta cumva independent de politica şi guvernele pe care le-au avut şi le mai au?” Se-ntreabă autorul. (…) “las psihologii să explice paradoxul – dar dacă se poate, nu pe cei care apar de regulă la TV. Dacă e să fim oneşti, cred că nu ne putem dori altceva decât încă zece ani măcar la fel de buni “.
********
2-”Paradoxul” ar fi de căutat în închisoarea mentală în care zac pare-se, mulţi semeni ai noştri. Cine-i ţine acolo? “Neputînd să-și privească în ochi Creatorul, creatura se mulțumește cu un substitut mărunt. Oamenii pe care Inchizitorul pretinde că-i iubește sunt asistați, slabi și nevolnici. Această becisnicie le răpește unicitatea. (…) Spiritul iscusit al diavolului pune libertatea în slujba nimicului (sau a nimicurilor cotidiene). Exigențele vieții christice se dovedesc intolerabile. (…) Afirmarea virtuţii nu poate consola frustrările materialiste ale firii noastre căzute. Popoarele îi otrăvesc şi îi răstignesc mai degrabă pe idealişti, urmînd orbeşte promotorii utopiilor colectiviste. Fericirea trece prin stomac, spune pragmaticul Inchizitor, iar minoritatea sfinţilor, a martirilor şi a eroilor care s-au sacrificat de-a lungul istoriei rămâne irelevantă. (…) În locul credinţei în ideal, masele caută miracolul… (…) Popularitatea vracilor şi a clarvăzătorilor dintotdeauna, ca şi contemplarea extatică a magiei tehnologice – toate arată slăbiciunea noastră pentru miracol. Bine ghiftuiţi, vrem spectacol şi divertisment. Credinţa, dimpotrivă, este un revelator al personalităţii, o aventură a interiorităţii, un act liber al voinţei strunite, un efort de imaginaţie curajoasă, o călătorie anevoioasă către tărîmul făgăduinţei, un drum incompatibil cu reflexul manipulării şi obsesia controlului”. Fragmentul, citat dintr-un celebru text dostoievskian dramatizat şi interpretat de Victor Rebengiuc înainte de Crăciun pe scena naţionalului bucureştean, prezentat de Mihail Neamţu (http://mihailneamtu.ro) vine, parcă anume în acest timp, să lumineze hăurile depresiei generalizate. (…) “Scriind această parabolă, Dostoievski n-a dorit doar să incrimineze patologiile unui proiect teologic medieval transformat într-o închisoare mentală, ci şi să devoaleze superstiţiile modernităţii utilitar-atee. În contextul proclamării revoluţionare a „morţii lui Dumnezeu”, profetul rus anticipa forţa de coagulare a minciunii ideologice. „Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sânge. (…) Fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă.
*******
3-”Milioane de cetăţeni s-au înghesuit, de la Revoluţia Franceză încoace, să adore cauza fericirii universale în detrimentul libertăţii individuale; cultul autorităţii supreme în locul eticii curajului; faptele exterioare în locul spiritului; ura de clasă în răspăr cu iubirea aproapelui; „miracolul progresului istoric” în defavoarea cuminţeniei valorilor tradiţiei. (Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa pămîntului, oamenii vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor – proorocea Marele Inchizitor). După Sevilla, el s-a mutat la Moscova, iar mai târziu la Berlin, Beijing, Phenian, Havana sau Bucureşti. Din Andaluzia arderilor pe rug s-a ajuns în Rusia marii terori, în Germania lagărelor de concentrare, în China maoistă, Coreea de Nord subnutrită și hiper-militarizată, Cuba revoluționară sau România socialismului dinastic. Am văzut popoare întregi ruinate prin servitutea voluntară şi naţiuni civilizate prăbuşite, peste noapte“. (…)Textul descoperă că sursele nefericirii generale (dogma infailibilităţii, miturile religiilor politice, ale idolatriilor umaniste şi consumeriste) din vremea lui Dostoievski, nu diferă fundamental de cele din vremea noastră. Ieşirea de sub povara vinovăţiilor trecute şi din cea a îngrijorărilor actuale, sunt, de fapt, cele două elemente fundamentale ale trăirii creştine autentice, indiferent de cult, menite a-l elibera pe om din orice prizonierat psihic. Nicolae Steinhardt spune undeva că proba care nu înşeală privind apropierea de Hristos, este buna dispoziţie. Criteriul “definitiv“cum îl numeşte monahul de la Rohia. “Creştinul este cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci mai degrabă în prezent.Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează”.
********
4-De parcă dictatura terorii comuniste n-a fost destul, cu sau fără voia noastră, în obsesivele două decenii postdecembriste am fost supuşi altor presiuni psihice demolatoare, vinovaţi de a fi trăit într-un regim inuman şi deprimaţi de îngrijorări legate de viitor. Presiunile exercitate insidios prin media, această nouă inchiziţie, cumpărată politic, constituie chiar sursa de nefericire care, într-adevăr, n-are nimic cu datele statistice materiale pozitive oferite de editorialistul EZ! O intoxicare permanentă prin care au reuşit, din păcate, să facă dintr-un popor- fizic, eliberat, creştin declarat în proporţie covârşitoare, o populaţie, în mare parte, de spăimoşi, văicăroşi, etc; de încarceraţi mental care-şi plâng de milă, nesiguri pe ei, egoişti, înrăiţi şi total dezorientaţi. Mulţi au ales să intre în solda inchizitorilor care au acaparat statul actual, într-un remake amintind de meseriaşii vechii securităţi. Iar alţii, mai mulţi, par a fi ieşit practic din zona activă a comunităţii, s-au izolat, nu în creaţie şi credinţă, ci în nefericire şi neputinţă. Nu şi-au dat seama că exact asta vrea noua inchiziţie, adică prădătorii travestiţi în salvatori, justiţiari, moralişti; şi, nici acum, nu ştiu câţi conştientizează că fără voia lor nimeni şi nimic nu-i poate afecta.
( postare din 11 ianuarie 2011)
Între oglinzi
1-Într-un articol (http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-est-europenilor-li-s-a-urat-cu-binele-917273.htm) Sorin Ioniţă vorbeşte despre faptul că în ţări mult mai sărace din Africa şi Asia, bătute de Dumnezeu cu molime, cutremure şi uragane, populaţia iese în sondaje ca fiind mult mai optimistă decât în est-ul post comunist Bulgaria şi România fiind printre cele mai pesimiste din lume. Asta chiar dacă pentru populaţiile respective, spune autorul, Europa inclusiv România reprezintă un tărâm al făgăduinţei. (…) „Marşul de apropiere, nu doar al României ci al întregului Est, este impresionant mai ales prin contrast cu imaginea unei ţări ca Italia care în tot acest timp a stagnat la 100%. Sau cu Grecia care la o populaţie de 11 milioane are o datorie publică de 410 miliarde dolari, în vreme ce Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România la un loc, cu 92 milioane locuitori, au o datorie publică de doar 550 miliarde. (…) Iar atunci de unde pesimismul, corăbiile înecate şi corul de lamentaţii într-o regiune care, după toţi indicii, chiar şi după criză, nu face decât să prospere şi să recupereze decalajul faţă de Occidentul la care s-a uitat cu jind atâtea decenii? Cum de nu realizează că au avut un deceniu excepţional, la scara istoriei, iar asta cumva independent de politica şi guvernele pe care le-au avut şi le mai au?” Se-ntreabă autorul. (…) „las psihologii să explice paradoxul – dar dacă se poate, nu pe cei care apar de regulă la TV. Dacă e să fim oneşti, cred că nu ne putem dori altceva decât încă zece ani măcar la fel de buni „.
*
2-„Paradoxul” ar fi de căutat în închisoarea mentală în care zac pare-se, mulţi semeni ai noştri. Cine-i ţine acolo? „Neputînd să-și privească în ochi Creatorul, creatura se mulțumește cu un substitut mărunt. Oamenii pe care Inchizitorul pretinde că-i iubește sunt asistați, slabi și nevolnici. Această becisnicie le răpește unicitatea. (…) Spiritul iscusit al diavolului pune libertatea în slujba nimicului (sau a nimicurilor cotidiene). Exigențele vieții christice se dovedesc intolerabile. (…) Afirmarea virtuţii nu poate consola frustrările materialiste ale firii noastre căzute. Popoarele îi otrăvesc şi îi răstignesc mai degrabă pe idealişti, urmînd orbeşte promotorii utopiilor colectiviste. Fericirea trece prin stomac, spune pragmaticul Inchizitor, iar minoritatea sfinţilor, a martirilor şi a eroilor care s-au sacrificat de-a lungul istoriei rămâne irelevantă. (…) În locul credinţei în ideal, masele caută miracolul… (…) Popularitatea vracilor şi a clarvăzătorilor dintotdeauna, ca şi contemplarea extatică a magiei tehnologice – toate arată slăbiciunea noastră pentru miracol. Bine ghiftuiţi, vrem spectacol şi divertisment. Credinţa, dimpotrivă, este un revelator al personalităţii, o aventură a interiorităţii, un act liber al voinţei strunite, un efort de imaginaţie curajoasă, o călătorie anevoioasă către tărîmul făgăduinţei, un drum incompatibil cu reflexul manipulării şi obsesia controlului”. Fragmentul, citat dintr-un celebru text dostoievskian dramatizat şi interpretat de Victor Rebengiuc înainte de Crăciun pe scena naţionalului bucureştean, prezentat de Mihail Neamţu (http://mihailneamtu.ro) vine, parcă anume în acest timp, să lumineze hăurile depresiei generalizate. (…) „Scriind această parabolă, Dostoievski n-a dorit doar să incrimineze patologiile unui proiect teologic medieval transformat într-o închisoare mentală, ci şi să devoaleze superstiţiile modernităţii utilitar-atee. În contextul proclamării revoluţionare a „morţii lui Dumnezeu”, profetul rus anticipa forţa de coagulare a minciunii ideologice. „Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sânge. (…) Fiece cuvânt al lor va fi un cuvânt de hulă.
*
3-„Milioane de cetăţeni s-au înghesuit, de la Revoluţia Franceză încoace, să adore cauza fericirii universale în detrimentul libertăţii individuale; cultul autorităţii supreme în locul eticii curajului; faptele exterioare în locul spiritului; ura de clasă în răspăr cu iubirea aproapelui; „miracolul progresului istoric” în defavoarea cuminţeniei valorilor tradiţiei. (Chiar atunci când vor pieri toţi zeii de pe faţa pămîntului, oamenii vor continua totuşi să îngenuncheze în faţa idolilor – proorocea Marele Inchizitor). După Sevilla, el s-a mutat la Moscova, iar mai târziu la Berlin, Beijing, Phenian, Havana sau Bucureşti. Din Andaluzia arderilor pe rug s-a ajuns în Rusia marii terori, în Germania lagărelor de concentrare, în China maoistă, Coreea de Nord subnutrită și hiper-militarizată, Cuba revoluționară sau România socialismului dinastic. Am văzut popoare întregi ruinate prin servitutea voluntară şi naţiuni civilizate prăbuşite, peste noapte„. (…)Textul descoperă că sursele nefericirii generale (dogma infailibilităţii, miturile religiilor politice, ale idolatriilor umaniste şi consumeriste) din vremea lui Dostoievski, nu diferă fundamental de cele din vremea noastră. Ieşirea de sub povara vinovăţiilor trecute şi din cea a îngrijorărilor actuale sunt, de fapt, cele două elemente fundamentale ale trăirii creştine autentice, indiferent de cult, menite a-l elibera pe om din orice prizonierat psihic. Nicolae Steinhardt spune undeva că proba care nu înşeală privind apropierea de Hristos este buna dispoziţie. Criteriul „definitiv„cum îl numeşte monahul de la Rohia. „Creştinul este cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci mai degrabă în prezent.Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează”.
*
4-De parcă dictatura terorii comuniste n-a fost destul, cu sau fără voia noastră, în obsesivele două decenii postdecembriste, am fost supuşi altor presiuni psihice demolatoare, vinovaţi de a fi trăit într-un regim inuman şi deprimaţi de îngrijorări legate de viitor. Presiunile exercitate insidios prin media, această nouă „inchiziţie”, cumpărată politic, constituie chiar sursa de nefericire care, într-adevăr, n-are nimic cu datele statistice materiale pozitive oferite de editorialistul EZ! O intoxicare permanentă prin care din păcate, au reuşit să facă dintr-un popor fizic, eliberat, creştin declarat în proporţie covârşitoare, o populaţie, în mare parte, de spăimoşi, văicăroşi, etc; „încarceraţi mental” care-şi plâng de milă, nesiguri pe ei, egoişti, înrăiţi şi total dezorientaţi. Mulţi au ales să intre în solda „inchizitorilor” care au acaparat statul actual într-un remake amintind de meseriaşii vechii securităţi. Iar alţii, mai mulţi, par a fi ieşit practic din zona activă a comunităţii, s-au izolat, nu în creaţie şi credinţă ci în nefericire şi neputinţă. Nu şi-au dat seama că exact asta vrea noua inchiziţie, adică prădătorii travestiţi în salvatori, justiţiari, moralişti; şi nici acum nu ştiu câţi conştientizează că fără voia lor, nimeni şi nimic nu-i poate afecta.
VLADIMIR SOLOVIOV: Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale (1/3)
Recunoscut drept cel mai de seamă gânditor al Rusiei, lui Vladimir Soloviov i se datorează reactualizarea temei centrale a filozofiei teologale în pragul intrării în secolul XX, aceea a răului metafizic şi, de aici plecând, întemeierea curentului existenţial creştin de la care se revendică o serie de cunoscuţi scriitori şi filozofi care i-au urmat- S. Bulgakov, N. Berdiaev, S. Frank; poeţi simbolişti: A. Block şi A. Belîi. Dar până a ajunge la această viziune, spre sfârşitul scurtei sale vieţi (moare în 1900, la doar 47 de ani) Vladimir Sergheevici Soloviov parcurge un drum sinuos trecând printr-o perioadă de nihilism, apoi prin una de utopie teocratică întemeiată pe speranţa reunirii bisericilor creştine, pe tot parcursul ducând şi o intensă activitate publicistică, literară, filozofică, concretizată în zece volume plus încă patru de corespondenţă publicate după moartea sa. Bulgakov aprecia această impresionantă creaţie drept „cel mai sonor acord din câte au răsunat în istoria filozofiei”. Formaţia sa complexă (studii de matematică-fizică, de istorie şi filologie, plus teologie) îi conferă de timpuriu, de la 21 de ani, odată cu recunoaşterea erudiţiei, o uriaşă capacitate de captare şi sinteză personalizată a unor influenţe filozofice universale (Platon, Spinoza,Kant, Schelling, Hegel, Scopenhauer) dar şi Kaballa şi mistici medievali creştini, la care se adaugă empirismul ştiinţei. De aici şi impresionanta sa influenţă asupra marilor spirite din epocă dar şi de mai târziu. Explicaţia poate fi găsită şi în permanenta sa căutare a compatibilităţii dintre nou şi vechi, dintre raţionalitate şi mit, clarviziune şi utopie, luciditate şi fantasme poetice, din care selectează şi construieşte un sistem metafizic cosmologico-istoric rezistent la intemperiile vremurilor. De aceea, probabil, poetul Alexandru Blok îl numeşte „cavalerul monah”. Un cavaler în luptă cu răul existenţial şi drama umanităţii care-l poartă-n sine. În acest punct, gândirea lui Soloviov se confruntă cu cea a altor doi titani ai epocii, Dostoievski şi Tolstoi. O prietenie constantă îl leagă pe Soloviov de Dostoievski, el însuşi un exporator în adâncul greu accesibil al împărăţiei răului (descrise în Fraţii Karamazov). Cu Tolstoi însă, relaţia este una de dispută, devenită în timp, monolog. Soloviov combate creştinismul lui Tolstoi, îl vede de un pozitivism naiv, irealist. Interesant şi ce spune Cehov „Pe nimeni nu l-am iubit ca pe el („Soloviov”); sunt necredincios dar, din toate speciile credinţei, credinţa lui mi se pare cea mai apropiată şi mai convingătoare”…
(Vladimir Soloviov: Trei dialoguri despre sfârşitul istorie universale – editura Humanitas, 1992, prefaţat de un Studiu introductiv din colecţia Gânditori Ruşi coordonată de Ion IANOŞI)
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii