Posts tagged ‘drepturi’
Strălucitoarele femei iraniene
Am descoperit poeziile lui Forugh când aveam de două ori vârsta ei. Nu stilul m-a atras, ci acel ceva unic care ținea de forța și căldura spiritului ei, de universalitatea și autenticitatea mesajului lipsit de nombrilismul frecvent în poezia feminină, mai ales.
Dacă trăia acum, poeta iraniană Forugh-e Farrokhzad ar fi fost azi în stradă, la Teheran, fericită să ia parte la revolta conaționalelor ei. Cu șase decenii în urmă, Forugh (care în persană înseamnă strălucire, lumină) publica „Captiv”, primul ei volum de versuri. Împlinise 17 ani. Patru ani mai târziu, cu al doilea volum de poezie, „Zidul”, stârnește în continuare opoziția vehementă a tradiționaliștilor. Pentru că în poemele ei, Forugh ignora cu forța talentului și a convingerilor tabuurile poeziei persane clasice. Oricât de sublimă era dulceața ghazelurilor clasice, venise vremea ca poezia persană să renască în alt registru, să devină martorul vieții oamenilor și purtătorul viselor și dorințelor lor.
„Dacă la casa mea vei veni, tu, omule bun, lumină să-mi aduci
și o fereastră de la care
fericită să privesc
freamătul străzii”
Singură în disputa cu tradiționaliștii, în ciuda adversității lor neîmpăcate, poeta publică, studiază și își dedică talentul apărării celor vitregiți de soartă. Descoperind de timpuriu forța cuvântului, Forugh-e Farrokhzad mărturisește într-o scrisoare: „Ce bine era dacă muream și mă nășteam din nou găsind lumea total schimbată. O lume lipsită de atâta nedreptate, cu oameni care să-și fi uitat nimicnicia, cu oameni care să nu mai ridice ziduri în jurul caselor. A te lega de obiceiurile ridicole ale vieții, și a te pleca în fața limitelor și a zidurilor înseamnă a merge împotriva sensului naturii”.
În 1956, la 22 de ani, apare „Revolta”, al treilea ei volum de versuri.
Extraordinara ei putere de luptă își găsește drum și în arta filmului. După un stagiu de studiu în Anglia, realizează filme documentare de mare impact, precum „Casa întunecată”, conceput într-o leprozerie, considerat „cel mai bun film despre leproși, la festivalul internațional de la Oberhausen”.
„O strigăt al prizonierului
oare măreția disperării tale
săpa-va vreodată prin această noapte dezgustătoare
săpa-va vreodată o galerie spre lumină?”
Forugh traduce din limbile clasice, scrie, studiază arta teatrului, își asumă experiența, câștigă admirația elitei artistice occidentale reușind să îmbine lirismul tradiționalei poezii persane cu autenticitatea trăirii, trecând peste convenții. Forugh strălucește!
În 1964, apare ultimul ei volum de poezie: „O nouă naștere”.
În Februarie 1964, Forugh își pierde viața într-un accident.
Avea 32 de ani.
Poezia lui Forugh-e Farrokhzad, forța ei spirituală, iubirea ei de oameni, de lumină și de dreptate, îi transcende scurta existență.
Emblematica „nouă naștere” irumpe azi în curajul strălucitoarelor femei iraniene care-și ard hijaburile în stradă, clamându-și drepturile la viață, educație și libertate.
Conduita israeliană
De la declararea sa ca stat independent (mai, 1948) Israelul se confruntă necontenit cu atentatele din interior și cu atacurile vecinilor. Un stat cât Oltenia, cu o densitate uriașă a populației (aproape opt milioane de locuitori din care 20% sunt musulmani) în care fenomenul terorist e cotidian. O insulă înconjurată din toate părțile de o „mare” de popoare ostile care reușește nu doar să supraviețuiască ci să prospere, să exporte și să acorde ajutor altora. Secretul pare a fi conduita statului în consonanță cu a cetățenilor săi deosebit de loiali. Israelul are o politică aparte de a altor state, atât în interior față de musulmanii lor cât si în exterior, în raport cu toate forțele, multe aflate în conflict. Spre deosebire de noi, de pildă, a fost de partea Greciei în vară (desi grecii nu-s tocmai prietenoși de felul lor cu evreii), iar la noi au fost primii care au sărit cu ajutor medical performant în cazul Colectiv. Și-au manifestat solidaritatea cu Franța după Betaclan (pe toate bulevardele israeliene s-a arborat steagul Franței) și le-au oferit ajutor (know-how) în lupta anti-tero, desi francezii sunt pro-arabi. Cuvântul de ordine în Israel e respectarea deplină a drepturilor și libertăților, deopotrivă cu a obligațiilor cetățenești, asumate prin educație și implicare- în care pregătirea militară a tinerilor are un rol esențial, fără ca statul, autentic democratic, să fie militarizat.
De înțeles că pentru ei, incompetența&iresponsabilitatea demonstrată de securitatea și poliția belgiană în atentatele recente din Bruxelles sunt inacceptabile! În Israel stânga progresistă și dreapta, progresistă și ea, funcționează în perfect echilibru și alternanță: la fel si multiculturalismul. Și cu toate că predomină o societate teocratică, statul e laic. În luna martie petrecută în Israel cu 17 ani în urmă, într-o perioadă tulbure în care- de Purim, singura lor sărbătoare veselă- s-au petrecut două atentate oribile, am aflat cum stau lucrurile de regulă, acolo și ce-i particularizează ca stat și atitudini umane, în raport cu europenii; de pildă, informarea profesionistă, intensa implicare și empatie a societății în toate situațiile tragice de care au parte aproape cotidian. După fiecare atentat, viața se normalizează rapid: se reface în timp record ce s-a distrus, oamenii revin pe străzi, în piețe și localuri, în mijloacele de transport. Nu se discută la nesfârșit, inutil, de diferențele religioase, educative, de generare de cunoaștere, toate astea se pot vedea însă, prin felul cum trăiesc și ce fac. Nu se poartă panica! Fiecare atentat e urmat de îmbunătățirea tehnicilor de prevenție.
Periplul meu israelian din 1997, în 26 de episoade, reeditare 2014, aici: https://noradamian.wordpress.com/?s=Martie+%C3%AEn+Israel. Despre atentatele de atunci, în episodul 20 („Luna roșie”) episoadele 8 și 9 („Furtună la Marea Moartă”)
„Nah, bă, dac-ați vrut revoluție”…
Ca delegare de lege, o ordonanță e legală. în mod categoric una pe codul de procedură penală care are ca scop rectificarea unor „scăpări” neconstituționale în măsură să afecteze drepturile și libertățile cetățenești! Nu și dacă ordonanța, în loc să corecteze, ar introduce noi elemente în măsură să afecteze drepturile omului. Iar dacă această realizare, aprobată în regim de urgență în CSAT, e tot opera SRI, avem răspunsul la întrebarea pe care mulți și-o pun frecvent: cum e posibil ca la 26 de ani după ce țara a ieșit din dictatura comunistă, tot securiștii s-o controleze?
Păi cum se vede: prin diverse manevre adaptate după nevoi, de la etapă la etapă. Toate puse în acțiune, prin oameni; în primul rând prin instruiții din dotare, diseminate apoi, prin cei care se lasă prinși prostește în ticluiri frumos ambalate; prin șantaj aplaudat de justițiari: fără noi la butoane nu scăpați de corupție! Proști sau nu, ipocriți sau nu, informați sau nu, dezinformați în mod sigur, oricum pentru fiecare categorie există proceduri bine puse la punct care să garanteze reușita capturării.
Ca de fiecare dată, voci sâsâite se distrează: „Bravo, CCR, poftim, societate civilă, așa vă trebuie dacă v-ați băgat unde nu vă fierbe oala! Ce-ați căutat? Ați vrut să se curme cu ingerințele securității în justiție?… Ah, ce bine-mi pare că v-ați păcălit, tati !”
Nevindecabil, milițienismul iese ceas, la atac, când simte că i se pune la îndoială supremația. Ceva care-mi amintește de un miting din Piața Mare, puțin timp după 89, în care se comemorau tineri sibieni căzuți sub gloanțele nici acum nu se știe cui și din ordinul cui, în decembrie. În timp ce un bătrân tată, îndurerat, evoca memoria fiului, niște milițienii din spatele meu se distrau: „nah, bă, ce-ați pățit dacă ați vrut revoluție!”
„Servici”
Miroase a pardoseală de ciment udă. De la parter la etajul IV, petele umede arată că scara tocmai a fost spălată. Şi, mai anunţă, că se apropie sfârşitul lunii. Într- o zi, maxim, două, va suna la uşă o doamnă zâmbitoare, între două vârste şi roşie-n obraji, ca să-şi încaseze drepturile băneşti. În fiecare lună cerinţele-s un pic mai mari, dar nu cu mult. Din când în când aminteşte, politicoasă, şi de un spor necesar pentru detergent, mop, găleată…
Îi deschid, curioasă, mai ales, să văd, nu suma pe care o cere de astă dată, ci pălăria pe care o poartă cu ocazia asta. Pentru că de fiecare dată apare în altă costumaţie şi cu altă pălărie. Interesant, mi se pare, că deşi toate-s puse la-ntâmplare pe dumneaei, efectul e destul de artistic! Şi tare vesel! În preajma sărbătorilor, mai ales, când toată vecinătatea face curăţenie şi ordine, doamna de servici e mai des văzută. Rotofeie, îmbujorată, salută-n dreapta şi-n stânga, numai zâmbet, purtând după ea câte un sac plin cu hăineturi şi, desigur, cu o pălărie nouă-n cap. Pe urmă, vreo două, trei săptămâni scările rămân uscate.
– Nu vrei să ne laşi programul de curăţenie jos la afişier? Îmi dă ghes reflexul meu „managerial” s-o întreb mai deunăzi. Zâmbeşte larg şi mă asigură de hărnicia ei şi de calitatea detergentului. Poartă o pălăriuţă cochetă gri, cam mică pentru capul ei acoperit cu o claie de păr făcut „permanent”.
– Doamna de la trei îmi dă de fiecare dată cinci lei în plus, adaugă pe un ton de recunoştinţă şi respect pentru doamna de la trei şi de aşteptare reverenţioasă în ce mă priveşte.
– O doamnă adevărată! Zâmbetul i se lăţeşte pe toată faţa. Da’ nici dumnevoastră nu..
Nu-i dau nici un ban în plus, ba o mai şi întreb, cam nepoliticoasă, cine a angajat-o şi în ce condiţii.
-Ei, lăsaţi, răspunde, io-s femeie bună şi-mi văd de treabă şi aşa…
Nimeni nu ştie cât îi dă fiecare şi cât va cere rândul viitor. Vom afla la momentul potrivit când scara va fi din nou udă de sus până jos. Nimeni nu ştie cine e, nici când şi nici cu ce ocazie a apărut. Dar de ce atâta curiozitate? Tocmai am făcut ordine prin dulapuri şi debara, aşa că sunt pregătită pentru sfârşitul lunii. Mă aştept să avem parte şi de un detergent mai bun, mai parfumat. Mai ales că am pus în bagajul respectiv şi o pălărioară nostimă.
Up-date
Aud, ieri (din întâmplare, amuzantă chestie!) că misterioasa noastră doamnă de servici face curăţenie la trei din cele cinci imobile din această zonă. Că, de curând, are încă un servici, ca menajeră a unui domn singur, văduv, mereu bine dispus şi roşu-n obraji, dintr-un bloc vecin, cu care s-a împrietenit. Asta n-o împiedică să-şi vadă de toate îndatoririle cu aceeaşi conştiinciozitate. „Ce să-i faci”, oftează plină de înţelegere fără să-i piară zâmbetul de pe faţa rumenă, jovială, umbrită de o pălărie tinerească, una vânătorească, „munca-i muncă”.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii