Aventuri în grădina de hârtie

Duhuri blânde pe dealuri

Copil fiind, în serile calde de august coboram scările cu mama, după cină, şi dădeam ocol casei. Adică ne plimbam, desculţe, prin întunerecul luminat doar de lună şi de stele, simţind căldura plăcută a pământului intrându-ne-n tălpi. În faţă, de după gard, vedeam o stea roşie, părea foarte aproape (Aia-i planeta Marte, îmi spunea mama). Gardul era spre Westen, fostă proprietate a unui vienez bogat, sub dealurile de la marginea oraşului unde locuiam. Naţionalizată, desigur, reşedinţa elegantă şi parcul englezesc care se-ntindea pe o pantă blândă de deal, pentru noi, copiii, era  un loc magic. În vila cu terase şi scări, cu saloane de bal şi de muzică unde, odinioară, imi imaginez, se dansa, se ciocneau pahare sau, în serile muzicale, se umplea văzduhul de armonie, fuseseră gazduite temporar câteva familii.
Jos, la demisol, locuia familia Balint. De la tanti Balint, ţin minte, primeam mereu câte o bucăţică de halva (eu credeam că are un depozit secret de halva, acolo).
La etaj locuia familia Panin. Aristocrați ruşi refugiaţi. In afară de Domnul Panin (mama zicea că e conte) şi nevastă-sa, tanti Clava, pe ceilalţi nu-i mai ţin minte. Ea, tanti Clava, mă chemase într-o zi să-mi facă cunoştinţă cu pianul, un Bozendorfer vechi, vienez, de concert.
Imobilul în care locuiam, noi şi încă trei familii (construit, alături de alte două, de fosta societate germană Sonametan pentru cei care lucrau la sondele de gaz metan din Transilvania) era despărţit de Westen de un şir de grădini şi de  gardul de care vorbeam, cam sălbatic, care se-ntindea pe toată lungimea domeniului.
Părinţii mei veniseră de la Zlatna, de la minele de aur, trecuseră prin Sibiu, unde mă născusem şi unde locuisem vreo doi ani, şi apoi se fixaseră aici, în cetatea gazului metan.
Dincolo de acest cartier în devenire, pe malul stâng al Târnavei Mari, departe de oraş, nu mai vedeai decât ici-colo, câte o casă izolată pierdută-ntre dealuri şi vreo două-trei ferme modeste în luncă.
După câţiva ani, familiile care locuiau în reşedinţa de la Westen au fost evacuate, şi vila, cu domeniu cu tot, transformată într-o instituţie socialistă. Urmă o involuţie proiectată cu mult zel (asfaltat alei, pus varză, gărduleţe din cărămizi, becuri în pari şi altele) care o întristă tare pe mama, obişnuită cu vederea încântătoare a parcului de la fereastra bucătăriei în care-şi petrecea mai toată ziulica.
Chiar şi aşa urâţit, noi, copiii din vecinătate, îl iubeam şi-l socoteam, în continuare „al nostru”, cu toate că eram alungaţi, ameninţaţi şi chiar bătuţi dacă nimeream în ghearele paznicilor.
Mi-aduc aminte de un vis, de atunci, vreo zece ani să fi avut, nu mai ştiu. Era o serbare noaptea, la Westen. Vila abia se ghicea sus,  în întuneric, dar jos, în vale, în deschiderea largă de iarbă între tufe de răsură, lemn câinesc, liliac, mici fântâni ţâşnitoare, în care ne jucasem de atâtea ori, pe un ring în lumină,  dansau fetiţe, cam ca mine de mari, îmbrăcate în rochiţe de voal albe şi verzi. La încheierea serbării am plecat toţi în sus pe alee. Apoi rămăsesem numai cu mama, eram îmbrăcate amândouă cu rochii albe lungi, ca nişte cămăşi de noapte. Eu mă opresc lângă zidul casei noastre atrasă de joaca unor iepuri indărătul unei ferestruici, mici, înfundate-n pământ. Vreau să-i arăt mamei, mă-ntorc, n-o văd, era beznă, undeva departe, pe deal, însă, îi zăresc silueta, alerg disperată strigând-o, ceva alb ca un voal mai flutură o clipă în vârful hulei şi dispare. Mă trezesc plângând.

Dacă treci Podul Mare dinspre oraş, începi să urci pe hulă, adică pe şoseaua care duce şerpuind printre dealuri până sus de unde drumurile coboară spre staţiunea Bazna şi spre satul Blăjel. Privind de sus de acolo vezi orașul și cursul Târnavei Mari, vezi dealurile stând unul în altul, cu piepturi largi, arse de soare, pline de vii, pete de pădure, văi şi poieni. De partea cealaltă, spre satele din jur, se-ntind păduri de fagi şi stejari. Prin octombrie, după culesul viilor şi prin martie-aprilie, sus pe dealuri se zăreau căprioare şi vulpi. Toamna târziu coborau ceţurile şi ne-nchideau ca-ntre ziduri. Uneori, soarele izbutea să le învingă şi atunci, brusc, se arătau în plină lumină, ca şi cum s-ar fi întors de departe, dealurile, Târnava, văzându-şi de drum pe sub sălcii şi lunca strălucitoare.  Când negurile se agăţau de geamuri, când ardea focul în sobă şi flăcările ne luminau feţele, mai ales atunci, ne puneam a nu ştiu câta oară o întrebare, aceeaşi, care ne stârnea, de fiecare dată, fiori: cine merge, după ce se culcă toată lumea, se sting toate luminile şi e beznă adâncă, la cotul de la Jibji al Târnavei!?

Va urma…

12 iulie 2009 at 13:20 noradamian 109 comentarii