Aventuri în grădina de hârtie

Minte de tun

Războaiele sunt inseparabile de conceptul de lume şi existenţă. Afirmaţie banală! Felul în care se poartă războaiele denotă tot atâta talent imaginativ cât şi cel investit în toată arta şi cultura lumii. Doar că e cu sens invers. Aici ieşim din sfera banalităţii şi intrăm în triunghiul de oţel înscris în geometria rotundă a planetei furtunilor. Şi a ţării în formă de pâine cum ar spune unii poeţi. Războaiele sunt provocate de diferenţe iar diferenţele, din ce în ce mai frecvent, sunt şi ele provocate cu scopuri bine calculate. Nu vreau să fac o teorie a războiului, de fapt nici n-aş putea. Am luat-o pe aici doar ca să desluşesc un punct de pornire în schiţarea unui genotip local al fenomenului care stă la baza decepţiilor noastre endemice. Cadrul pare să fie unul ideal pentru confruntări minore, aparent, dar cu efect distructiv cu bătaie lungă. Cauza, lipsa prelungită a unei axe distincte, stabile şi conştientizate a valorilor. O cauză care tinde să devină efectul şi defectul perpetuu al acestui sociotop. Când spun asta mă gândesc că fiecare ajunge să-şi pună în pomul său imaginar tot ce consideră după mintea şi educaţia sa, după afinităţile şi nevoile sale fireşti sau induse, că i-ar servi ca stâlp de susţinere a existenţei. inclusiv un anumit mod de a reacţiona specific locului şi timpului. Într-un pom lipsit de sevă, sterp, „pacheţelele valorice”, însă, pot fi tot atâtea bombe gata oricând să fie activate. Revin la banalitatea existenţei pentru a scoate la iveală niște diferenţe, pe rol de „focoase” dintr-o multitudine, ca exemple sugestive pentru acest genotip straniu. Există un conflict al generaţiilor? Sigur că există! E natural şi cunoscut de când lumea. pretutindeni. Nenaturală şi profund dăunătoare se dovedeşte însă, utilizarea lui cu bună ştiinţă pe temeiuri false şi cu scopul împiedicării şanselor de coagulare a descumpănitei noastre lumi. Cu ceva timp în urmă, opunând „avântul reformator” al unor tineri activişti politici însetaţi de notorietate unor „generaţii plafonate” nu s-a creat altceva decât un front de luptă ideal pentru accesul „lupilor tineri” în poziţii de putere şi de avantaje materiale, cu preţul unor breşe în societate. Criteriile de „vechime şi sluj la partid” din vremurile de tristă amintire, înlocuite cu altele ad-hoc, „tinereşti” necesare unei garnituri aflate la start pentru ascensiunea în carieră, s-au dovedit a fi, prin lipsa lor de substanţă valorică, chiar mai păguboase. Opinia, indusă gazetărește, că tinereţea în sine presupune calitate umană, competenţă, îndrăzneală, idealuri nobile, o simplă manevră în sprijinul parvenirii. Între timp, tinerii politicieni (nu-i mai amintesc) având susținerea unei redutabile garnituri jurnalistice- au mai îmbătrânit, unii dintre ei incredibil de urât, oricum fără să facă nimic altceva decât să pună pe ici pe colo beţe-n roate statului de drept. şi, evident, să se căpătuiască. În context, mi-aduc aminte de articolul buimăcitor al unui publicist respectabil, de altfel anticomunist declarat, în care încondeiase cu o duşmănie amintind de aceea „de clasă”, întreaga generaţie de vârstnici veniţi „dinainte” din întreprinderile socialiste: un lest, nişte incapabili, „n-au făcut nimic bun. nici măcar o clanţă”… (un exemplu la îndemână din recuzita de nemulţumiri casnice, se vede, găsit de autor). Un caz particular, bineînţeles. Războiul, insidios, aidoma unei molime care izbucneşte când te aştepţi şi când nu te aştepţi, nu e însă, deloc particular. Iar diferenţele utilizate ca detonatoare au adesea efect de bumerang. Era să uit de tristele războaie uzând de mine anti-personal din palatele culturii. În loc de analize, recriterializări, exegeze, un torent nesfârşit de atacuri la persoană, în cele mai „literare” forme cu putinţă! Talent, nu glumă! La ce or fi servit?… Dar cea mai necesară analiză (ar merita cu prisosinţă o reprezentare grafică) ar trebui să fie cea a evoluţiei tâlhăriilor post decembriste în raport cu unele evenimente care au stârnit reacţii de ev mediu. Nu ştiu dacă fazele de atac cu forţe uriaşe şi un tam-tam pe măsură, al unor cazuri răsunătoare de „turnători” nu coincid cu „perioada de aur” a „tunurilor istorice”. În timp ce mulţimea stârnită de morile presei se aruncase ca un don quichote de telenovelă în luptă cu umbrele trecutului, „băieţii deştepţi” sărbătoreau succesul reconfirmat al bătrânelor tactici cu care trecuseră pe malul cetăţenilor respectabili. Onorabilii „tunari” s-au văzut şi căpătuiţi şi absolviţi. Deconspirarea reuşise! De lustraţie nu mai era nevoie.

3 aprilie 2009 at 18:26 noradamian 187 comentarii