Posts tagged ‘efecte’
Proactivitatea în războiul politic
În aceeaşi situaţie, nefericită, să zicem, unii semeni reacţionează nervos sau agresiv, alţii se dau bătuţi sau rămân impasibili şi prea puţini caută o soluţie pozitivă. Natura răspunsurilor depinde de temperamentul omului şi de formarea sa. Şi nu mai puţin, de a influenţei mediului în care trăieşte. În general, indiferent de situaţie, reacţiile dominante sunt cele impulsiv-afective, cu grad mare de previzibilitate, netrecute prin filtrul libertăţii interioare, a alegerii controlate şi responsabile pe criteriul binelui. Sunt cele generate exclusiv de propria îndreptăţire suveran-subiectivă. O dictatură incontrolabilă a afectelor asupra raţiunii care exclude responsabilitatea. Raportul proactivitate (a răspunsurilor alese pe temeiul efectelor benefice) şi reactivitate (a reacţiilor impulsive cu efecte negative) diferenţiază destine de oameni şi colectivităţi. Îmbolnăvit de nivelul extrem de jos al politicului, reactivismul societăţii noastre actuale seamănă cu al zonelor de război.
Reactivitatea fiind o dependenţă excesivă şi exclusivă de stimuli externi, un mediu social politic bolnav produce, pe acest fond, defensivitate, anxietate, intoleranţă şi agresivitate, în diverse formule de la o persoană la alta. Pe ansamblu, toate astea-s atitudini distructive care se susţin şi se amplifică reciproc. Răspunsurile, ca opţiuni pe criteriul valoric, se răresc, nu găsesc teren, obloanele raţiunii se-nchid, identităţile se colectivizează în rău şi în neputinţă. Se instalează, în schimb, ca la mama lor acasă, manipularea şi confuzia, şi mai ales, ura, ideale pentru intensificarea reactivităţii.
Teoria proactivităţii (care aplicată conştient şi sistematic poate construi individualităţi şi organizaţii) e mult mai dificil însă, de pus în practică în condiţiile de război- fie el şi politic ca acel în care ne aflăm. Fiind de zeci de ani împiedicată de mediul politic să se construiască normal şi durabil, eliberarea societăţii din obişnuinţa reactivităţii e tot mai problematică. Asta şi pentru că “arta războiului e o înşelătorie”(Sun Tzu,”Arta războiului”) în care “invincibilitatea constă în apărare, iar şansele de victorie, în atac”.
Ce se poate face, prin urmare? Ce altceva decât denunţarea înşelătoriei şi demontarea imposturii? Şi cum altfel decât alegând căi total diferite de ale reactivismului, de ale inflamantului „ochi pentru ochi”? Înlocuindu-l cu opţiunea pentru valori şi anticipând proactiv, responsabil, efectele? De ce îşi fac simţită tot mai rar, mai anemic, prezenţa şi influenţa în planul vieţii publice, personalităţi şi organizaţii din mediul social şi politic ca să dea tonul „atacului” responsabilizator, în măsură să surclaseze justiţiarismul reactiv (perdant) şi extremismul radical înainte de a fi prea târziu? Ori, poate, nici n-au existat?
Cuţitul din teaca ficţiunii.
O reţetă de succes pentru producţii artistice de duzină tip fusion aduce personaje angajate, fie într-o misiune ştiinţifică, fie într-o aventură cu o miză oarecare, fie datorită unui accident, naufragiu, într-un loc exotic care se dovedeşte a fi un teritoriu al groazei, bântuit de forţe diabolice. Cu cât contrastul dintre paradisiac şi malefic e mai puternic cu atât se vinde mai bine. E vorba aici de copierea, fără nuanţe, aproape tehnologic, a matricei fundamentale de conflict al răului cu binele, şi unul şi celălalt personificate prin prototipuri umane actualizate şi transferate în civilizaţia prezentului. Chiar dacă binele (bine dirijat) învinge, percepţia happy-end-ului, mai mult sau mai puţin conştientă, este a unui bine de natură comercială. Prin urmare, efectul, în general vorbind, nu va diferi cu mult de al unei reclame pentru cosmetice, pentru detergenţi sau pentru acestemedicamenteseelibereazăşifărăprescripţiemedicală. Anumite mijloace şi procedee menite să articuleze ficţiunea de real pot oricând, însă, să îmbogăţească recuzita vieţii reale, a răului mai cu seamă.
O ştire de rubrică „diverse” preluată de presa noastră din Daily Mail, îmi atrage atenţia nu atât prin ineditul ei (un actor britanic îşi taie gâtul în timpul reprezentaţiei cu un cuţit cu lama bine ascuţită ajuns nu se ştie cum în locul celui din recuzita piesei destinat scenei respective) ci prin similitudinea procedeului folosit într-un episod mai vechi din Crimele din Midsomer. Ceeace vreau să spun este că, şi fără a fi vorba de un efect programat politic- ideologic sau comercial, raportul între ficţiunea mijloc de formare şi evoluţie şi ficţiunea mijloc de deformare, blocare ori involuţie, pare că se schimbă precipitat şi dramatic în favoarea celei din urmă. Un teritoriu infinit care, pe măsura cuceririi lui, se îndepărtează cu repeziciune de strălucirea iniţială precum deplasarea spre roşu a astrelor în spectrul luminii. Se îndepărtează accelerat ieşind din sfera oricărui (auto)control. Astfel se produce ruptura între libertatea de expresie ca valoare creativă a spiritului uman şi rezultatul transferării acestui scop în mijloc. Un mijloc care, folosit în alte scopuri, unele plăcute, nevinovate, altele îndoielnice, până la cele mizerabile, produce şi reacţii adverse bizare, imposibil de prevăzut şi evaluat. Transferul, ireversibil la nivel societal, global, se dovedeşte cu atât mai nociv cu cât se măreşte numărul celor care devin mai puţin interesaţi de valorizarea pozitivă a libertăţii. La nivel particular, de individ, lucrurile stau diferit. Destinul poate deveni un aliat inteligibil şi prietenos prin evoluţia concepţiei de a înţelege şi folosi libertatea. Inclusiv a imaginaţiei. A modului de a crea ficţiunea şi de a o recrea prin percepţie. Un beneficiu personal care, indirect şi multiplicat, se constituie în remediu favorabil atitudinii şi comportamentului social.
Cum?…Asta-i altă poveste.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii