Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel (1)

Shalom!

… Sfârşit de ianuarie 1997. Ore în şir de aşteptare pe un ger cumplit la ambasada israeliană din Bucureşti pentru viză, mai întâi la o demarcaţie trasată ca o barieră de aşteptare chiar în stradă, (”a Plantelor” dacă-mi aduc bine aminte) apoi la poartă, pe urmă în interiorul clădirii… Mai fusesem cu o zi în urmă aici, şi, după o lungă aşteptare aflasem că sunt reprogramată, nu mai ţin minte care fusese motivul… Kilometri de tropăială pe cei câţiva metri la dispoziţie, de alunecat când şi când, pentru înviorare, pe gheţuşurile din preajmă, fără să simt că mă-ncălzesc, plictisită şi obosită inclusiv din pricina stării de nemulţumire a celor cu care am petrecut în aşteptare acele ore lungi!… Mai că-mi venea să renunţ…
“Nu, n-am renunţat, până la urmă s-a rezolvat”, îi povestisem la telefon, a doua zi, lui Miriam, prietena din copilărie care mă invitase pentru o lună în Israel. „A fost bine că n-am ştiut dinainte prin câte filtre trebuia să trec, câte drumuri, câte ore de aşteptare şi, mai ales, că vor fi nişte zile cumplit de îngheţate„.
Gerul nu cedase deloc nici în luna următoare, nici în prima zi de martie când mă urcasem în avion, îmbrăcată de iarnă, cu destinaţia Tel-Aviv. Pe lângă frig, probabil şi semiîntunericul în care pornisem în călătorie, lumina slabă ducând cu gândul mai curând la un oraş sub camuflaj decât la o capitală europeană, să fi fost explicaţia pentru fizionomiile nicidecum zâmbitoare ale celor pe care-i vedeam în preajmă. La asta aveam să mă gândesc mai târziu, după ce am aterizat în spaţiul cald, animat, scăldat în lumină, al aeroportului Ben Gurion, unde mă aştepta Miriam. Sosită dintr-o iarnă îngheţată şi deprimantă într-un loc plin de lumină şi culoare, ziua ca şi noaptea, era normal să mă simt puţin copleşită. La două ore şi jumătate de la decolarea avionului din ţara întunecoasă încă lipsită de repere şi de orizont care era România atunci, ajunsesem într-un loc debordând de viaţă. Atmosfera tinerească, vitalitatea şi energia aveam să le întâlnesc pe tot parcursul lunii martie pe care am petrecut-o acolo, pretutindeni şi în orice. Ţin minte că, după ce am străbătut pe o ploaie caldă câteva zeci de metri urmărind, apoi, prin ferestrele taxiului în care am urcat, aspectul locurilor de la Tel-Aviv la Haifa, am fost uimită de risipa de lumină de pe traseu, o lumină aurie, caldă care dădea un farmec neobişnuit pentru mine, nopţii. Leon ne aştepta acasă cu o supă gustoasă de porumb (specialitatea casei, mă pune-n temă Miriam). Câteva gustări frugale, un pahar de vin de Carmel, au contribuit din plin la adaptarea mea instantanee în ambianţa plăcută a apartamentului de la etajul şapte al unui imobil de pe strada Smochinului din Kiriat Bialik, un orăşel satelit al portului Haifa. În nici trei ore, îi spun lui Leon, deşi am ajuns în altă lume, mă simt ca acasă. Sentiment care m-a însoţit permanent în Israelul din Martie al vizitei mele de atunci, în care am trecut prin peripeţii de tot felul. O ţară, nu mai mare decât Oltenia noastră, un loc cu o vitalitate impresionantă în care veştile despre moarte sunt cotidiene, în timp ce străzile şi locurile publice sunt pline de oameni de toate vârstele şi rasele, de tineri în uniforme militare, de o sumedenie de mămici şi de cupluri însoţite de copii. Nu seamănă cu nimic din ce văzusem prin alte părţi, aievea sau cu ochii minţii. Diversitatea, varietatea, sunt termenii potriviţi pentru a vorbi de oameni, de peisaje şi de economie sau comerţ, de turism şi turişti. Şi toate astea îmi păreau extrem de naturale pe de o parte şi de bine organizate pe de alta.  Şi încă o ciudăţenie: în vreme ce în “ţara mioriţei” începuse să-şi facă loc “cultura lui trendy şi a lui cool”, prin locurile acelea străine dădeam mereu peste denumiri româneşti neaoşe şi inspirate. Fie că era vorba de restaurante sau pensiuni ale unor evrei de origine română, sau de reclamele din ziarele în limba română (destul de multe şi interesante) pentru fel de fel de preparate din bucătăria românească inclusiv pentru sarmale ca la “mama acasă” ori pentru frigăruile de restaurantul “Mişu” din Haifa, amestecul ăsta de familiar, de exotism oriental şi civilizaţie occidentală era cu totul neaşteptat. Apoi muzicieni din pieţe sau de la colţ de stradă cântând canţonete şi cântece vechi româneşti. Nu-l uit pe acordeonistul moldovean de sus, din rotunda pitorească de pe muntele Carmel, de unde se vedea tot golful Haifa până departe spre munţii albăstrii din sudul Libanului. L-am ascultat minute-n şir cântând valsuri de Strauss, canţonete şi romanţe. De altfel, muzica nu lipsea nicăieri din locurile publice. În mijloacele de transport în comun erai legănat de armonii mediteraneene (israeliene, greceşti, mai ales) uneori şi melodii populare româneşti. Foarte curând aveam să-mi dau seama însă, că nu-i uşor să trăieşti în aceste locuri.

din volumul  „Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

24 iulie 2014 at 14:37 noradamian 20 comentarii