Posts tagged ‘Haifa’

Martie în Israel(6)

Haifa, grădini suspendate între cer şi mare

Zona industrială prin care trecem în drum spre Haifa e urâtă ca orice loc de acest fel. Puzderie de reclame colorate, aspectul dezolant al palmierilor aproape uscaţi de pe marginea şoselei. La o răscruce, o construcţie uriaşă, hexagonală, un Mall, spune Miriam, primul de aici. “Inima golfului”. Exact în ziua dinaintea inaugurării fusese lovit de o rachetă Skud din cele câteva sute lansate de irakieni. Atac prin care se declanşase, cu şase ani în urmă, în 1991, primul din cele două episoade din “Războiul Golfului”. Intervenţia rapidă a americanilor împotriva Irakului de atunci condus de Saddam Hussein cunoscută sub numele de “Furtună în Deşert” avea să marcheze începutul unui război de uzură ale cărui efecte încă sunt de actualitate. Într-o secundă “Inima Golfului” se făcuse praf şi ţăndări. Doar zidurile rămăseseră intacte. Se refăcuse repede, în totalitate, inaugurarea fiind însoţită şi de expunerea fotografiilor înrămate pe un perete la vedere. Oricine intră de atunci în mall dă cu ochii la intrare de imaginile construcţiei iniţiale şi a ceea ce rămăsese din ea după explozie. Lăsăm în urmă Mac Donalds-uri şi alte simboluri ale prezenţei culturii “pepsi” şi treptat intrăm în altă atmosferă. Apar conifere ca nişte umbrele uriaşe, aerul e tot mai limpede. Şoseaua urcă printre case Haifa_2872-1construite din piatră şi grădini care par suspendate. Jos se vede panorama strălucitoare a golfului plin de tot felul de ambarcaţiuni care par nemişcate pe luciul verde albastru în nuanţe schimbătoare şi uşor vălurit, al mării. Coborâm din autobuz în Hadar, un cartier de la primul etaj, Haifa fiind construită pe mai multe nivele. Parcuri, clădiri ministeriale, dar şi străzi  comerciale cu o circulaţie intensă. E foarte diferită Haifa de ce am văzut până acum. Atmosfera îmi pare mai degrabă occidentală. Îmbrăcată sport, bine dispusă după ce obţinuse repede, un act care avea nevoie de la un minister de acolo, Miriam îşi ia rolul de ghid în primire. „Yael n-ar avea nimic de comentat de data asta”, îi spun urcând pe drumul umbros şi pietruit spre Grădinile Bahai’lor (Un Versailles al orientului. Mergeţi acolo şi o să vedeţi, ne sfătuise Leon aseară). “S-o crezi tu”, râde Miriam. Trecem pe sub coroanele a două rânduri de palmieri pe o alee pardosită cu pietricele albe, rotunde, images bahai panoramauniforme ca mărime, cam cât un bănuţ. Intrăm în templul cu cupola aurită după ce citim nişte inscripţii despre această superreligie (pe care eu o asociez nu ştiu de ce cu limba esperanto) şi ne descălţăm. Candelabre, lămpi, covoare, flori, vase scumpe orientale. Risipă de petale, frumos mirositoare, de trandafiri. Ziduri şi coloane de marmură. Ieşim şi ne plimbăm câtva timp pe aleile grădinii pardosite cu bucăţele mici de pământ ars care formează covoare cărămizii într-un contrast extrem de plăcut cu verdele de toate nuanţele, de la cel închis al chiparoşilor, la verdele argintiu al unor cactuşi mari cu flori portocalii şi cu verdele crud al palmierilor. Garduri de trandafiri, grădini de măslini, grădini de nisip cu cactuşi înfloriţi. Din loc în loc felinare cu tija neagră decorate cu plăci aurite. Grădini de portocali încărcaţi cu fructe, în terase suspendate deasupra Mediteranei. Aleile sunt curăţate cu aspiratorul. ”Splendid!…Dar, prea perfect”. Miriam e de aceeaşi părere. La ieşire, după ce ne întreabă de unde venim, un tânăr ne întinde o broşură cu explicaţii. Din nou în autobuz, muzică, armonii mediteraneene, şoferi vorbăreţi. Pieţe, grădini, magazine cochete sau luxoase. ”Ionel, Ionelule”, un acordeonist lângă grilajul unei grădini. Din când în când câte un trecător se opreşte să pună unul sau doi shekeli în cutia acordeonului. Programasem să trecem şi pe la restaurantul românesc din Haifa: ” Trei generaţii la restaurantul Mişu” cum citisem într-o reclamă dintr-o publicaţie în limba română în care figura şi anunţul “căutăm grataragiu”. Altădată, îmi spune Miriam. Se făcuse târziu şi era păcat să nu dăm o raită prin Ahuza, cartierul reşedinţelor de lux ale milionarilor Haifei, de la ultimul etaj şi de acolo, ceva mai sus, la Stella Maris, Mânăstirea Carmelitelor.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

29 iulie 2014 at 13:27 3 comentarii

Martie în Israel (2)

Breaking news, permanent news

Ora şapte dimineaţa, ştirile în limba română: masacru în Hebron, terorişti arabi au atacat în cursul nopţii nopţii… Cu aparatul de radio deschis, Miriam pregăteşte micul dejun: salată de avocado cu ceapă, ulei de măsline, ouă fierte şi lămâie. Încep să-mi dau seama că Miriam e ceea ce se cheamă, nu prea elegant, “speriată de bombe”. În general, ştiu ce se petrece aici, îi spun. Asta e situaţia. Dacă stai permanent cu spaima-n suflet fără să poţi interveni cumva pozitiv, nu-ţi faci doar rău?… Poate-l şi atragi! Miriam îmi întinde o felioară de pâine gata unsă. “Asta e teorie”. Şi ea ar gândi la fel dacă ar fi în locul meu. „Realitatea de zi cu zi, însă, te face
– Ohhh, se porneşte Yael, dând buzna şi îndreptând spre maică-sa un tir torenţial într-o limbă zgrunţuroasă care pare a fi cu totul alta decât cea vorbită de părinţii ei. Am înţeles mai-nainte să-mi traducă. Dacă o să fac imprudenţa să o ascult pe maică-sa, mă avertizează Yael, o să-mi fac praf toată vacanţa. E mai rău ca o bombă.
– Aşa-i, zâmbeşte Miriam cu un fel de haz resemnat. Astea-s discuţiile obişnuite de la noi în casă. Când îşi dă ea drumul…
– O să te ţină-n casă, toată ziua, la radio şi la televizor, continuă Yael. Îşi soarbe cafeaua şi dispare.
– Exagerează, se-ncruntă puţintel jignită Miriam.Uite, azi o să ne plimbăm pe aici, prin Kiriat Bialik, o să te duc pe la magazine, pe nişte străduţe liniştite, în parc şi…
Miriam se repede şi dă radioul mai tare. Ora opt. Alte ştiri. De data asta în ivrit. Pe faţa ei citesc că sunt tot “breaking”. Nu mai spune nimic, însă. Dacă vine Leon mai repede acasă cum a promis, o să mergem la mall, la Kirion. “Doar n-o să stăm tot timpul în casă”.
Palmierii sunt feminini şi masculini, îmi explică Leon, într-o românească greoaie cu multe “asta nu ştiu cum se spune. Leon are un fel special de a glumi, mai rar întâlnit: cu bunătate. Dacă n-aş şti că e microbiolog specializat în prepararea de membrane pentru filtrarea virusurilor şi în general bun cunoscător al ştiinţelor naturii şi istoriei, aş fi zis că şi asta e o glumă. Şi aşa nu sunt sigură că nu e vorba de o poantă. Aici, în “kiria”, orăşelele satelit de lîngă Haifa, s-au transplantat doar palmieri feminini peste tot: pe marginile şoselelor, în interiorul fiecărui rond cu flori, parcuri, grădini. Motivul, înţeleg, e că palmierii masculini sunt alergeni. Niciun un şantier din Israel nu sacrifică vreun arbore, mai aflu de la Leon. La nevoie e scos şi transplantat în altă parte. Roşcovi, acaccia, foioase cu ace lungi ca nişte sălcioare pline de ciorchini cu globuri gălbui, pomi complet desfrunziţi cu ramurile albicioase încărcate cu flori de un roşu aprins. Primarului din Kiriat Bialik îi plac tare florile, adaugă Miriam. Era sigură că luase-n seamă rugămintea ei de anul trecut de a pune şi panseluţe. Pentrucă ici colo, încă de la începutul lui februarie, le zărise, catifelate, multicolore şi vesele prin ronduri ori pe marginea aleilor. “O să mergem şi la Haifa„, mă asigură Miriam cu un oftat. Nu de mult când făcuse un drum mai lung cu treburi acolo, nimerise într-o piaţă plină de ambulanţe şi maşini ale poliţiei. Băiatul unor prieteni de familie, student la Tehnion, ieşise de la cursuri şi îşi găsise sfârşitul atunci în piaţă. Aflase mai târziu, după ce ajunsese acasă. De atunci şi splendida Haifa îşi pierdu farmecul pentru Miriam. Se iluzionase că oraşul ăsta e mai protejat de atentate decât restul ţării, poate din pricina mulţimii de localnici arabi. Muriseră şi dintre ei atunci. Acum trebuia să meargă la Haifa, avea o problemă legată de nişte acte. Ceva ce nu mai putea fi amânat.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

 

25 iulie 2014 at 09:58 10 comentarii

Martie în Israel (1)

Shalom!

… Sfârşit de ianuarie 1997. Ore în şir de aşteptare pe un ger cumplit la ambasada israeliană din Bucureşti pentru viză, mai întâi la o demarcaţie trasată ca o barieră de aşteptare chiar în stradă, (”a Plantelor” dacă-mi aduc bine aminte) apoi la poartă, pe urmă în interiorul clădirii… Mai fusesem cu o zi în urmă aici, şi, după o lungă aşteptare aflasem că sunt reprogramată, nu mai ţin minte care fusese motivul… Kilometri de tropăială pe cei câţiva metri la dispoziţie, de alunecat când şi când, pentru înviorare, pe gheţuşurile din preajmă, fără să simt că mă-ncălzesc, plictisită şi obosită inclusiv din pricina stării de nemulţumire a celor cu care am petrecut în aşteptare acele ore lungi!… Mai că-mi venea să renunţ…
“Nu, n-am renunţat, până la urmă s-a rezolvat
”, îi povestisem la telefon, a doua zi, lui Miriam, prietena din copilărie care mă invitase pentru o lună în Israel. „A fost bine că n-am ştiut dinainte prin câte filtre trebuia să trec, câte drumuri, câte ore de aşteptare şi, mai ales, că vor fi nişte zile cumplit de îngheţate„.
Gerul nu cedase deloc nici în luna următoare, nici în prima zi de martie când mă urcasem în avion, îmbrăcată de iarnă, cu destinaţia Tel-Aviv. Pe lângă frig, probabil şi semiîntunericul în care pornisem în călătorie, lumina slabă ducând cu gândul mai curând la un oraş sub camuflaj decât la o capitală europeană, să fi fost explicaţia pentru fizionomiile nicidecum zâmbitoare ale celor pe care-i vedeam în preajmă. La asta aveam să mă gândesc mai târziu, după ce am aterizat în spaţiul cald, animat, scăldat în lumină, al aeroportului Ben Gurion, unde mă aştepta Miriam. Sosită dintr-o iarnă îngheţată şi deprimantă într-un loc plin de lumină şi culoare, ziua ca şi noaptea, era normal să mă simt puţin copleşită. La două ore şi jumătate de la decolarea avionului din ţara întunecoasă încă lipsită de repere şi de orizont care era România atunci, ajunsesem într-un loc debordând de viaţă. Atmosfera tinerească, vitalitatea şi energia aveam să le întâlnesc pe tot parcursul lunii martie pe care am petrecut-o acolo, pretutindeni şi în orice. Ţin minte că, după ce am străbătut pe o ploaie caldă câteva zeci de metri urmărind, apoi, prin ferestrele taxiului în care am urcat, aspectul locurilor de la Tel-Aviv la Haifa, am fost uimită de risipa de lumină de pe traseu, o lumină aurie, caldă care dădea un farmec neobişnuit pentru mine, nopţii. Leon ne aştepta acasă cu o supă gustoasă de porumb (specialitatea casei, mă pune-n temă Miriam). Câteva gustări frugale, un pahar de vin de Carmel, au contribuit din plin la adaptarea mea instantanee în ambianţa plăcută a apartamentului de la etajul şapte al unui imobil de pe strada Smochinului din Kiriat Bialik, un orăşel satelit al portului Haifa. În nici trei ore, îi spun lui Leon, deşi am ajuns în altă lume, mă simt ca acasă. Sentiment care m-a însoţit permanent în Israelul din Martie al vizitei mele de atunci, în care am trecut prin peripeţii de tot felul. O ţară, nu mai mare decât Oltenia noastră, un loc cu o vitalitate impresionantă în care veştile despre moarte sunt cotidiene, în timp ce străzile şi locurile publice sunt pline de oameni de toate vârstele şi rasele, de tineri în uniforme militare, de o sumedenie de mămici şi de cupluri însoţite de copii. Nu seamănă cu nimic din ce văzusem prin alte părţi, aievea sau cu ochii minţii. Diversitatea, varietatea, sunt termenii potriviţi pentru a vorbi de oameni, de peisaje şi de economie sau comerţ, de turism şi turişti. Şi toate astea îmi păreau extrem de naturale pe de o parte şi de bine organizate pe de alta.  Şi încă o ciudăţenie: în vreme ce în “ţara mioriţei” începuse să-şi facă loc “cultura lui trendy şi a lui cool”, prin locurile acelea străine dădeam mereu peste denumiri româneşti neaoşe şi inspirate. Fie că era vorba de restaurante sau pensiuni ale unor evrei de origine română, sau de reclamele din ziarele în limba română (destul de multe şi interesante) pentru fel de fel de preparate din bucătăria românească inclusiv pentru sarmale ca la “mama acasă” ori pentru frigăruile de restaurantul “Mişu” din Haifa, amestecul ăsta de familiar, de exotism oriental şi civilizaţie occidentală era cu totul neaşteptat. Apoi muzicieni din pieţe sau de la colţ de stradă cântând canţonete şi cântece vechi româneşti. Nu-l uit pe acordeonistul moldovean de sus, din rotunda pitorească de pe muntele Carmel, de unde se vedea tot golful Haifa până departe spre munţii albăstrii din sudul Libanului. L-am ascultat minute-n şir cântând valsuri de Strauss, canţonete şi romanţe. De altfel, muzica nu lipsea nicăieri din locurile publice. În mijloacele de transport în comun erai legănat de armonii mediteraneene (israeliene, greceşti, mai ales) uneori şi melodii populare româneşti. Foarte curând aveam să-mi dau seama însă, că nu-i uşor să trăieşti în aceste locuri.

din volumul  „Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

24 iulie 2014 at 14:37 20 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 935.445 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.453 de urmăritori
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 935.445 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Fluxuri


%d blogeri au apreciat: