Posts tagged ‘humanitas’
De la “PROSTIE” la “EROARE”
Postat de tibi în „biblioteca din chioşc”
Ideea secolului al XVI-lea că raţiunea este egal împărţită tuturor (mult mai veche fireşte – vezi Menon – dar transformată acum în principiu), a făcut ca ceea ce trecea înainte drept „prostie”, adică neputinţa izvorîtă din înzestrarea firească, să fie considerat acum ca „eroare”, ca simplă greşeală pusă pe seama lipsei de metodă. De unde importanţa primordială acordată metodei şi ideilor „clare şi distincte”, începînd de la Descartes şi Leibniz şi pînă în ziua de azi. Metoda era esenţială şi pentru Platon (dialectica), dar numai de la un anumit nivel încolo, ca ultimă fază a „paideii”, a formării spirituale, deosebirea dintre proşti şi deştepţi rămînînd altminteri la baza construcţiei, după cum rezultă din Republica. „Puţinii aleşi” erau filosofii. Iaraşi, logica aristotelică era şi ea o metodă de a gîndi just, dar era îndreptată împotriva sofistilor, iar peripatetismul era o şcoală de elită. Metoda modernă, în schimb, este un panaceu. Descartes repeta adesea în Regulae că metoda sa e „simplă”, înţelegînd prin asta că e la îndemîna oricui. „Clar şi distinct” nu presupune, precum dialectica platonică, înălţarea la o altitudine accesibilă doar cîtorva aleşi, ci o curăţire de zgură, o revenire în spaţiul bunului comun care este ‘le bon sens’, raţiunea. De aceea mărginirea spirituală, ramînerea neajutorată în pămîntesc, cu toate urmările ei, e înlocuită prin „eroare”. Iar eroarea este o simplă împuritate înlăturabilă prin claritatea raţionamentului, prin „rigurozitatea” lui, prin metodică. Aici nu e vorba de o trecere vertiginoasă de la vechi la nou, ambele moduri fiind prezente în proporţii diferite de-a lungul istoriei filosofiei, ci de o ‘răsucire’ a aşezării metafizice cu urmări considerabile. Esenţiala e „democratizarea” gîndită în filosofia lui Descartes şi Leibniz, în exoterismul ei iniţial, opus ezoterismului antic. Filosofia lui Descartes şi Leibniz este reducţionistă, în sensul că reduce filosofia la metoda ideilor clare şi distincte, la un bun ‘accesibil tuturor’, pe cînd la antici metoda devenea tot mai inaccesibilă pe măsura înălţării pe treptele cunoaşterii. Această concepţie filosofică stă la baza democraţiei moderne (secolele al XVIII-lea – al XX-lea) care, prin esenţa ei, este una ideologică, adică una care aşază la temelie o ideo-logie ce poate fi înţeleasă de oricine şi care este anume facută pentru a fi înţeleasă de oricine. Democraţia ateniană judeca după oameni şi cazuri, în timp ce noi judecăm după „idei”(concepţii politice).
fragment din Cinci Plecări din Prezent / Alexandru Dragomir / Humanitas
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii