Posts tagged ‘idealism’
Kairos
Cred că termenul potrivit pentru ceea ce se întâmplă în România acestor zile e „conectare. nu reconectare! conectare la valori, la solidarizare firească, la simțăminte civice autentice. Nu mi-ar fi trecut prin minte că deprimanta lipsă cronică de solidaritate civică poate fi depășită, ca prin farmec, în câteva zile. că artiști, scriitori, poeți, hipsteri, corporatiști, șomeri și truditori, elevi și profesori, galerii sportive, tineri și pensionari, jandarmi și golani, creștini și atei, dincolo de diferențele materiale, educație, cultură, simpatii politico-ideologice (faptul că nucleele elitiste se dau jos din turn e în sine un semnal neobișnuit, de bun augur) descoperă ce-i leagă… de ce acum? de ce așa? Putem merge mult în urmă pentru niște răspunsuri, eu mă rezum la ce s-a petrecut recent. În primul rând, anul tehnocraților, cu toate neîmplinirile, a dat o măsură a beneficiilor pentru țară, posibile dacă, prin profesionalism și bună credință, s-ar șunta o clasă politică generatoare de degradare socială. În al doilea rând, luna de ofensivă a PSD-ului ajuns iar în capul trebii a dat, în contrapartidă, cu o nechibzuință istorică, măsura malefică a ceea ce intenționează să-i administreze unei societăți anesteziate de patimile politico-ideologice. Îndrăznesc să cred că, depășind plafonul ideologic, o parte semnificativă a societății românești se conectează acum, direct, la resorturile uitatei democrații participative. într-un moment neanunțat și într-un loc neașteptat.
Prin Kairos (καιρός), vechii greci înțelegeau un moment nedeterminat, o fereastră de timp în care se întâmplă un eveniment special prin semnificație. Un timp calitativ, unul diferit de măsurabilul Chronos (χρόνος). În seria evenimentelor de acest fel din istoria Eladei s-au înscris, cum știm, cele care au dus la nașterea democrației europene.
Ideologiile asigură o izolare mentală perfectă. Sub plafonul ideologic, locatarii se simt ca într-o cameră barică sub control. Traduse politic, momentele critice sunt raportate la doctrine și totul curge spre binele omenirii ca în operele marilor învățători care au grijă dintotdeauna de grijile ei. Dinăuntru nu se vede sensul istoriei. Personajele pictate într-un tablou nu văd tabloul. nici măcar pe ele. Cele din pictura politically correctness nu văd că excesele democrației au provocat haos și mari dezechilibre sociale. Ceilalți abia așteaptă să vină cineva să pună capăt unei democrații debilizate grav, fără să vadă că deja se întâmplă asta. Pentru ei nu contează riscurile și pericolele, socotind un act de dreptate faptul că plasa care sufocă drepturile și libertățile oamenilor se țese cu spor de la o zi la alta. Nu văd că the Great Trump la vest, the Great Putin la est și mai modestul Erdogan la sud, își marchează deja, fiecare în felul lui, zonele de influență și dominare. niște șefi de găști brutali ai planetei cărora cei din raza lor de atenție trebuie să le pupe inelul, ba chiar să le plătească taxe de protecție. Nu se iubesc între ei deși își recunosc, admirativ, desigur și concurențial, gena dominatoare, pofta abia stăpânită de a urni plăcile tectonice din arhitectura geo-globală. și, fără nicio îndoială, dorința irepresibilă, de a pune capăt democrației.
Reîntoarcerea la democrația participativă era utopie curată până la apariția rețelelor de socializare, căreia tiranii zilei i-ar pune lacăt, în orice moment. dacă pot. Cred că, dincolo de „impresia artistică”, de creativitatea colectivă, emulația surprinzătoare, în ciuda eterogenității, ăsta e motivul interesului, și a speranței, poate, cu care e privită în aceste zile, România. Îndrăznesc, din nou, să spun că nu e o întâmplare, ci începutul unui proces declanșat de stări, frustrări acumulate, încercări anterioare mai mult sau mai puțin eșuate de afirmare a unor segmente sociale, acumulări care și-au găsit acum timpul. Kairos! Poate va reuși, poate nu, poate nu imediat, dar schimbarea mentală, singura care poate regenera democrația, e incontestabilă. În plin război informațional, segmentată de interesele mânuitorilor de resurse planetare, societatea post-adevăr în curs de globalizare poate mai are șanse ca, plecând de la Agora virtuală și luminițele Agorei reale, să (re)instituționalizeze o democrație rezistentă.
Mi-aș dori ca doza de idealism din aceste gânduri să nu fie întrecută de scepticism
În fine, mă întreb și dacă actuala conectare la valorile judeo-creștine ale creștinismului primar, evidentă în special la comunitățile din cele mai năpăstuite părți ale lumii, e o coincidență, o întâmplare de genul „Kairos” concomitentă cu revirimentul la obârșiile democrației? …Dacă poate fi făcută o legătură, mai mult decât retorică, între ele?
Felix sau Phoenix ?… Ce alegem?
Legăturile unei comunităţi, ca şi ale oricărei grupări ori chiar societăţi se rup când oamenii ei îşi pierd ce au în comun: idealuri, scopuri, interese. Ruperea poate interveni din pricini naturale sau provocate. În cazuri clasice, pricinile naturale sunt generate de dezamăgirile celor mânaţi de idealuri ori scopuri benefice grupului, în faţa calculelor oneroase şi lipsite de scrupule ale unor coechipieri ori concetăţeni mânaţi de interese personale. De prisos să spun că legăturile nu-s tocmai uşor de descâlcit, că şi cei cu intenţii bune pică-n câte o capcană, pot fi agăţaţi cu câte un interes care-i fac prizonieri, chiar şantajabili. Pe acest fond, celelalte pricini, artificiale, produse-n serie în subteranele manipulării, pot face praf societatea.
Idealismul, prin natura sa fiind vulnerabil, e considerat un teren „ideal” de deschis porţi pentru interese personale de către profitorii celor de bună credinţă, ceva relativ comun oricărui început. Ceea ce s-a petrecut sub ochii noştri după’ 89 a luat aspectul unui război odată cu clacarea idealurilor. Un război declanşat în momentul în care, după infiltrări, coruperi, şantaje şi rapturi discrete, promotorii intereselor oneroase s-au constituit în reţele cu caracter mafiot parazitând societate şi instituţii. Cronicizate odată cu producţia de serie a bombelor manipulatoare, căreia i-au picat în plasă şi destui idealişti, ostilităţile continuă să pulverizeze societatea.
Cât rezistă, însă, legăturile mafiote (mai mult…)
Perpetuarea răului: noduri şi intersecţii (2)
Un rău care nu conteneşte să ne demonstreze alte şi alte modalităţi de expresie, reorganizare şi funcţionare devine prin repetiţie, asemenea unei boli ereditare pe care eşti tentat să n-o mai bagi în seamă dacă te-ai convins că n-are leac. Mai ales dacă aceia pe care i-am luat drept doctori mai curând o folosesc spre câştigul şi parvenirea proprie. Ar trebui, deci, să-mi pun optimismul pe pilot automat, dar, cel puţin pe moment, nu merge. Mă preocupă, de câtva timp, chestiunea cu diferenţa dintre politica ideală şi cea pragmatică lansate de purtători onorabili şi credibili (cel puţin până deunăzi) ai stindardului înnoirii. Chestiune numai bine pusă pentru a ne aminti că idealismul comunist trăit, până la punctul de trezire, în multe conştiinţe, cu sinceritate, a fost malformat, mai departe, prin frică şi corupţie, de pragmatismul grotesc şi obscen al unei structuri care, mental, se perpetuează şi astăzi. Între ele, un deşert de minciună şi falsuri care s-a întins saharian până la dispariţia orizontului „societăţii multilateral dezvoltate”. Diferenţe între ceea ce se spune şi ceea ce se face, în limite de toleranţă fireşti, sunt acceptate şi discutate în orice societate democratică. Pe drumul unui proiect intervin frecvent elemente imprevizibile care impun o recalibrare. Pentru factorii responsabili rezolvarea lor ţine de o disciplină a proactivismului pro-comunitar, având susţinere (feed-back) din partea cetăţenilor. Când, însă, din start, interesele unui pragmatism de agendă dublă deschide drumul unui deşert al valorilor în care nici după următoarea dună nu se-ntrezăreşte vreo oază, a vorbi de idealism e mai mult decât nesimţire. După atâtea furtuni de nisip şi morgana-reality show-uri „pragmatice”, s-a făcut linişte. Nici cămilele nu mai au chef să tracteze dosare de securişti bătrâni, bolizi de cartier cu ifose de Monte-Carlo, finanţe descântătoare cu mărţişoare ale vreunui dănutz -srl, mape profesionale pline de praful corupţiei.
Claxonul
Într-unul din bancurile dinainte de ’89, România era comparată cu o maşină la care 20% din benzină mergea la motor şi 80% la claxon. Claxonul, adică propaganda politică prin care se-ndeplineau cincinalele, se depăşeau recoltele la hectar, raţia de fericire era asigurată şi suplimentată. Până şi vacile fătau când le dicta partidul. Acuma, ca peste tot în lumea civilizată în care am intrat, claxonul devenind acea parte importantă a marketingului numită promovare, e de presupus că nu mai are pretenţiile de pe vremuri! Raţiunea binelui, atâta câtă se mai găseşte, ar trebui să decidă poziţia prioritară a motorului în ecuaţie (fie economică, fie politică) şi implicit, distribuţia echitabilă şi-n avantajul societăţii, a combustibilului. Ţi-ai găsit! idealism intelectualist. naivităţi copilăreşti. Claxonul traversează victorios istoria. Gargariseala se-nfige prima la bucate. Vorbelor goale li se dau, din capul locului, locurile de onoare la masă. Claxonagiii au fost şi rămân privilegiaţii acestei lumi pe cât de clămpănitoare pe atât de nefăcătoare. Au parte de bucăţile cele mai bune, de mereu înnoitele temenele şi proptele. Politic vorbind, cu cât claxonagiii sunt mai „forza” cu atât motorul e mai „retro”. Motor care poate fi, la urma urmei, şi o iluzie. Nu contează. Un ideal pierdut în ceţurile de decembrie. În prim plan şi-n toate planurile, arogantă şi clănţănitoare, pragmatică şi stridentă, acoperind orizontul, consumând ovăz cât pentru herghelii de motoare, campania claxoanelor continuă să ne considere pietonii istoriei. Nu se-ntrerupe claxonatul nici când maşina o ia la vale, ca să nu se creadă că nu-şi merită locul şi banii.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii