Posts tagged ‘ivrit’

Martie în Israel (10)

Palatul având drept tavan, cerul

Mâncăm falafel la o măsuţă direct în stradă, pe Ben Yehuda, în Ierusalimul de Vest, undeva, nu departe de Hotel Rina unde Miriam reţinuse o cameră  pentru trei nopţi. Cele câteva măsuţe ale terasei localului sunt delimitate de jardiniere cu tufe înflorite. Florile, viu colorate, mănunchiuri roşii, galbene, violete. După două, trei ore de călătorit cu autobuzul (cu două autobuze, de fapt, cu legătură la Haifa) flămânzisem, nu glumă. Ne umplem pitta cu sosuri iuţi, salate, chiftele vegetale, a doua oară. La masa de lângă noi, tineri militari, veseli, fete şi băieţi, cam de vârsta lui Yael. Pe lângă nelipsitul “pigua”, adică atentat, încep să disting şi alte cuvinte, expresii uzuale, de salut, de pildă (”beseder, toda”) din ivrit. O limbă  neobişnuit de dificilă pentru că nu pot să fac asocieri de termeni care să mă ajute să memorez. “Ken”, spune Miriam, adică da, aşa e. O limbă cacofonică, mai completează. E pe-nserate, luminaţia caldă a vitrinelor, florile de la balcoane şi de pe terasele stradale, animaţia din jurul nostru, sunt tare plăcute, chiar dacă din când în când auzim sirenele unor maşini de poliţie. E adevărat, Miriam absolvise facultatea de ebraică, da’ asta chiar n-o mai cred! E tot atât de criticabilă limba asta, pe cât e Yael de “pirpirie şi amărâtă”, îi spun, amintindu-i vorbele. Adică impetuoasă, solară!… Iar Ben Yehuda, părintele limbii ebraice moderne, cu siguranţă  a fost un om special. Lingvist, scriitor, poet? Nici toate astea n-ar fi fost suficient, cred, ca să recreeze un limbaj în care să se regăsească, ca într-o patrie a cuvântului, oameni, culturi, civilizaţii şi care să exprime căldura, muzicalitatea şi asprimea acestor locuri! Nu cacofonică, ci monotonă, voiam să spun, se corectează Miriam fără să mă contrazică. E construită pe grupuri de consoane, îmi explică, de obicei câte trei, ceea ce face ca o mulţime de termeni să rimeze şi o mulţime de lucruri să se exprime prin acelaşi cuvânt. De pildă, spune Miriam, “kadur” înseamnă sferă, minge, glob, glonţ, mă rog, tot ce-i rotund. Aha! Asta e, prin urmare, un secret al muzicalităţii. Înseamnă că ivritul se pretează foarte bine la vorbit în versuri!… Da, adaogă Miriam, şi, pe de altă parte, e bogată-n expresii şi ziceri biblice.
… Există şi o literatură specifică la noi, „aggada”, creată de felul în care diferiţi autori au făcut înţeleasă legea iudaică prin povestiri, parabole şi legende. Filozofie şi teologie. Asta pe lângă scrierile din Legea iudaică. Aggada include şi multe influenţe din culturile limitrofe, greacă în special.
Spusele lui Miriam îmi stârnesc curiozitatea. Iudaismul îmi pare un teritoriu vast şi complex de cultură şi religie. Nu-i de mirare că la Ierusalim sunt o mulţime de lăcaşuri de studiu, pentru evrei (poporul cărţii, cum fusese numit) ca şi pentru neevrei.
Ne simţim tare bine, deşi un pic obosite. În lumina roşietică a amurgului, strada, fără trotuare, pavată cu bucăţi mari de calcar roz-crem ca şi clădirile elegante, nu prea înalte şi cu balcoane încărcate de flori, de pe ambele laturi, arată splendid! Aş asemui-o cu un hol larg plin de lumină, cu pereţii din piatră albă cu reflexe roz ca şi pardoseala, într-un palat având drept tavan cerul. Pe drept i se cuvine numele de Ben Yehuda!…  Ben- YehudaPe măsură ce se întunecă, vitrinele-şi etalează bijuteriile strălucitoare, manechinele în mătăsuri orientale, măştile vesele destinate apropiatei sărbători de Purim. Peste tot, soldaţi. Ieşim în strada King George şi de acolo spre Betzalel (o stradă cu numele unui artist din antichitatea ebraică, purtat şi de Facultatea de arte) unde se află hotel Rina. Miriam dă telefon după telefon. Yael nu răspunde. Leon răspunde, dar nu reuşeşte nici el să dea de Yael. La intrarea în hotel, militari amabili ne preiau bagajul, de altfel nu prea greu. Asta ne dă un plăcut sentiment de siguranţă. Mai ales că, însfârşit, sună Yael.

din volumul  “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009

2 august 2014 at 14:34 12 comentarii

Martie în Israel. Palatul având drept tavan, cerul.

Mâncăm falafel la o măsuţă direct în stradă, pe Ben Yehuda, în Ierusalimul de Vest, undeva, nu departe de Hotel Rina unde Miriam reţinuse o cameră pentru trei nopţi. Cele câteva măsuţe ale terasei localului sunt delimitate de jardiniere cu tufe înflorite. Florile, viu colorate, mănunchiuri roşii, galbene, violete. După două, trei ore de călătorit cu autobuzul (cu două autobuze, de fapt, cu legătură la Haifa) flămânzisem, nu glumă. Ne umplem pitta cu sosuri iuţi, salate, chiftele vegetale, a doua oară. La masa de lângă noi, tineri militari, veseli, fete şi băieţi, cam de vârsta lui Yael. Pe lângă nelipsitul „pigua”, adică atentat, încep să disting şi alte cuvinte, expresii uzuale, de salut, de pildă („beseder, toda”) din limba atât de neobişnuită a lui Eretz Israel. O găsesc dificilă pentru că nu pot să fac asocieri de termeni care să mă ajute să memorez. „Ken”, spune Miriam, adică da, aşa e. O limbă  cacofonică, mai completează. E pe-nserate, luminaţia caldă a vitrinelor, florile de la balcoane şi de pe terasele stradale, animaţia din jurul nostru, sunt tare plăcute, chiar dacă din când în când auzim sirenele unor maşini de poliţie. E adevărat, Miriam absolvise facultatea de ebraică, da’ asta chiar n-o mai cred! E tot atât de  crtiticabilă limba asta, pe cât e Yael de „pirpirie şi amărâtă”, îi spun, amintindu-i vorbele. Adică impetuoasă, solară…Iar Ben Yehuda, părintele limbii ebraice moderne, a ivritului, cum i se spune, cu siguranţă că a fost un om special!…Lingvist, scriitor, poet? Trebuie să ai un dar unic ca să recreezi un limbaj în care să se regăsească oameni, culturi, civilizaţii, care să exprime căldura, muzicalitatea şi asprimea acestor locuri! Nu cacofonică, ci monotonă, voiam să spun, se corectează Miriam fără să mă contrazică. E construită pe grupuri de consoane, îmi explică, de obicei câte trei, ceea ce face ca o mulţime de termeni să rimeze şi o mulţime de lucruri să se exprime prin acelaşi cuvânt. De pildă, spune Miriam, „kadur” înseamnă sferă, minge, glob, glonţ, mă rog, tot ce-i rotund. Aha! Asta e, prin urmare, un secret al muzicalităţii. Înseamnă că ivritul se pretează foarte bine la vorbit în versuri!… da, adaogă Miriam, şi, pe de altă parte, e  bogată-n expresii şi ziceri biblice. În lumina roşietică a amurgului, strada, fără trotuare, pavată cu bucăţi mari de calcar roz-crem ca şi clădirile elegante, nu prea înalte şi cu balcoane încărcate de flori, de pe ambele laturi, arată splendid! Aş asemui-o cu un hol larg plin de lumină, cu pereţii din piatră albă cu reflexe roz ca şi pardoseala într-un palat având drept tavan cerul. Pe drept i se cuvine numele de Ben Yehuda!… Pe măsură ce se întunecă, vitrinele-şi etalează bijuteriile strălucitoare, manechinele în mătăsuri orientale, măştile vesele destinate apropiatei sărbători de Purim. Peste tot, soldaţi. Ieşim în strada King George şi de acolo spre Betzalel (o stradă cu numele unui artist din antichitatea ebraică, purtat şi de facultatea de arte) unde se află hotel Rina. Miriam dă telefoane. Aproape tot drumul. Yael nu răspunde. Leon răspunde, dar nu reuşeşte nici el să dea de Yael. La intrarea în hotel, militari amabili ne preiau bagajul, de altfel nu prea greu. Asta ne dă un plăcut sentiment de siguranţă. Mai ales că, însfârşit, sună Yael.

31 ianuarie 2009 at 19:27 80 comentarii

Martie în Israel. Agitaţie.

Ce-ar fi să-mi pun un rucsac în spate şi s-o iau frumuşel pe jos, pe linia ţărmului Mediteranei, de la Tel-Aviv, să zicem, până-n punctul cel mai sudic? Pe hartă nu pare prea mult. Nu, nu e prea mult, îmi confirmă Leon, vreo treizeci de kilometri până la Ashkelon, că după aia vine Gaza care e sub autonomie palestiniana. Adică, dacă plec dimineaţa, seara sunt la Ashkelon? „Da, desigur”.  Leon se joacă la calculator şi în acelaşi timp e foarte atent la ce-l întreb. „Ar trebui să treci, însă, şi peste nişte greutăţi: un port, şantiere, pază armată,  adaugă cu o seriozitate mucalită. ( Da, da, înţeleg). Îmi reiau lucrul. M-apucasem să ajustez o pereche de pantaloni kaki primiţi de Yael de la tabăra militară. Îi erau prea lungi. Miriam voia să-i dea la modificat unui croitor din vecinătate, un rus bătrân şi cumsecade care fusese chirurg oncolog până să ajungă-n Israel. „De câte ori mă vede”, spune Miriam,” îmi aduce aminte că fiul lui a terminat la Tehnion, că e angajatul unei companii de electricitate şi are un salariu grozav.” …Majoritatea repatriaţilor în Israel coboară din avion fie cu o vioară fie cu un bisturiu (Leon, încercând să ne amuze cu o glumă). „Dar acela care n-are nimic?… N-are…fiindcă ar fi trebuit să-şi aducă pianul!” Atmosfera se destinde şi nu prea. Yael se foieşte prin casă, e agitată, vorbeşte de o oră, aproape într-una, la telefon. În răstimpuri se contrează cu Miriam. E din cale afară de obraznică! A învăţat să determine distanţele pe hartă, să le verifice pe calculator şi se crede  grozavă. „O să-i arăt eu, ei!” Explodează Miriam. Ivritul vorbit de Yael sună altfel decât cel al lui Miriam şi a lui Leon. Pentrucă generaţia născută aici vorbeşte corect, îmi explică Leon. O limbă de o muzicalitate aspră, puternică cu hrr-uri dure care asociate cu sunete vioaie, melodioase crează o armonie deosebită. Îmi pare asemenea peisajelor pietroase, deşertice, asociate cu luxurianţa grădinilor şi plantaţiilor de pe aproape fiecare petec de pământ. Yael turuie-ntr-una, e imposibil de oprit. Nu-mi dau seama de ce se ceartă acum. Că Yael nu mănâncă mai nimic, ştiam, că e nebună, auzisem. „Auzi”, se revoltă Miriam, „zice că aia-i excursie ce am făcut noi la Haifa? …Excursie cu autobuzul?”…A doua zi Yael urmează să plece, într-o aplicaţie militară, la Masada, lângă Marea Moartă.(Aha, îmi dau seama). Urmărim programul de la televizor. Nişte invitaţi deosebiţi, pare ceva interesant. O repatriată din Brazilia, cântăreaţă, cântă într-o ebraică moale cu accent portughez. Un tânăr arab fugit din Irak care vrea să treacă la judaism, o tânără care repară motociclete. Fiecare spune câteva cuvinte despre sine…Români? Nu, nu prea vin. Nu le place să iasă în evidenţă, îmi spune Miriam. (Asta e o chestiune care revine mereu în spusele ei, o deranjează). Până şi africanii sunt mai prezenţi în viaţa publică decât românii. „Două victime ale atentatului terorist de miercuri seara: Lea Tzur şi fiul ei Artur. Au rămas orfani de mamă şapte copii.” O ştire de ultima oră, urmată de câteva imagini, o scurtă dezbatere şi de reluarea programului obişnuit…Pantalonii îi vin perfect lui Yael. E încântată. Se pregăteşte să se întâlnească cu prietenii. „Yael e ceva special”, îl aud pe Leon. Asta e intervenţia lui obişnuită în împrejurările tensionate din casă. O spune blajin, cu seninătate şi un strop de umor. Miriam e însă agitată şi după ce pleacă Yael. Are de dat nişte telefoane, mai trebuie să-i vină o confirmare. De două zile se ocupă cu organizarea unui program. Vrea să mergem la Ierusalim. ( Mă bucur, am înţeles)  „Un oraş care n-ar trebui să fie a unuia sau a altuia. Nu este loc de dispută. Un teren de revendicat! Ierusalimul este centrul cultural şi religios al lumii, crede Leon. Şi mulţi spun că ăsta e statutul lui firesc.”

30 ianuarie 2009 at 22:12 4 comentarii


noradamian

noradamian

Nora Damian, scriitor Sibiu, Romania

Vezi profil complet →

Arhive

Categorii

Protected by Copyscape Originality Checker

Blog Stats

  • 934.475 hits

Introdu adresa ta de email pentru a urmări acest blog și vei primi notificări despre noile articole pe email.

Alătură-te altor 1.454 de urmăritori

Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Add to Google

all blogs

Urmărește-mă pe Twitter Follow @noradamian1

Statistici blog

  • 934.475 hits
Follow Aventuri în grădina de hârtie on WordPress.com

Feed-uri


%d blogeri au apreciat: