Posts tagged ‘Lăzăroiu’
Încrederea prinde rădăcini
NR, mişcarea mult aşteptată, cea care poate schimba actuala situaţie a ţării, are o misiune extrem de grea, a cărei reuşită depinde de măsura în care devine mişcare naţională. Nu doar cu suport politic, ci ca susţinere cetăţenească. Societatea noastră civilă încă neclar conturată la această oră şi departe de a fi funcţională aşa cum s-ar cădea în sens civic, are acum şansa ca prin noua mişcare să-şi câştige identitatea de care are absolută nevoie. N-o s-o primească, însă, ca dar în plic şi nici prin fluturaşi electorali, ci exclusiv prin încrederea pe care o va simţi faţă de calea deschisă în acest început de toamnă. Există desigur, vulnerabilităţi şi riscuri, inerente într-o astfel de întreprindere. Cine-şi aminteşte de meteorica URR (Uniunea pentru Reconstrucţia României) dispărută, fără regrete, în vremea regimului Năstase, a-nţeles, poate, că tot ce se proiectase acolo suna minunat, dar n-avea cum prinde rădăcini. Principala cauză, fără a intra în detalii, pare să fi fost elitismul. De pe Olimp nu prea poţi sădi încredere la bază, atâta câtă e necesară, pentru ca muritorii să se simtă parte a proiectului. Aspect esenţial. Păstrând proporţiile şi diferenţele care se impun, Uniunea Europeană însăşi, a pornit, plină de optimism, printr-un proiect gigantic, nu cu mulţi ani în urmă, cu mari aşteptări. Nedublat de un fundament bine chibzuit, de mecanisme de control adecvate şi mai cu seamă, de suflul participativ, vital, al unei naţiuni europene, impozantului edificiu pare că i-a fost hărăzit un destin de Titanic. Revenind la ceea ce vedem prinzând viaţă în aceste zile în ţara unde mioritismul politico-cetăţenesc (nu mitul care are locul lui în cultura română) a atins o culme psihologică dramatică, nu putem decât să ne bucurăm: lucrurile-s bine chibzuite, trendul e încurajator. Totuşi, micile orgolii (observabile) unele nepotriviri, pot face mari deservicii. Nu mai puţin limbajul stufos ori lozincard care n-are nici o şansă de a prinde la anonimii din târgurile patriei. Fundaţia teoretică e indispensabilă, dar, să-nţelegem, construcţia e cea care se vede şi generează interes. Cu cât mai simplă, mai vizibilă şi mai robustă, cu atât mai căutată. Este ce se observă de la o zi la alta în calitatea şi atracţia construcţiei NR! Un edificiu care avea nevoie, vitală, şi de d-l Lăzăroiu. Şi încă de mulţi alţii capabili să alcătuiască un leadership în slujba naţiunii. Îi admir pe cei mai vrednici decât mine. Încrederea noastră prinde rădăcini.
Albă, ca zăpada, da’ şi-un pic de mov
Cu fiecare zi se dovedeşte că, dacă n-ar fi existat, domnii Ponta şi Antonescu ar fi trebuit inventaţi. Adversari ideali într-o competiţie politică. Mai ales într-o vreme de cumpănă atât în context intern cât şi extern. Cred că dl.Lăzăroiu nu exagerase vorbind de ajutorul dat de portocalii în acest scop. Chiar aşa: ce poate fi mai bine venit decât acest cuplu funny montat în capul opoziţiei adunate sub comanda celui mai notoriu securist-politician al tranziţiei postdecembriste? Ce poate fi mai amuzant decât felul în care aceste două personaje, destinate parcă unui film de desene animate, îşi joacă rolurile? Cineva necunoscător al teatrului politic al ultimelor stagiuni ar putea crede că protagoniştii au fost anume selecţionaţi de un regizor al naibii de hâtru. Şi că acelaşi vizionar care le dă indicaţiile de regie artistică le scrie şi replicile. Dar cine ştie dacă nu întregul festival politic o fi regizat de undeva din umbră, în acelaşi sens de teorie a inspiraţiei? 🙂 Dacă nu şi pe alte planuri se conlucrează la acest bluff teribil? Ai putea intui că într-o vreme de lehamite, de slabă nădejde de schimbare a clasei politice, atacurile pe sticlă la simpla aducere-n discuţie a unei asemenea oportunităţi urmăresc de fapt, să stârnească interesul! Chiar şi o etichetă ca aceea de Mafalda dedicată d-lui Lăzăroiu, de pildă, pusă evident, de televiziile de comedie politică, generează simpatie cât n-ar fi în stare o armată de echipe de intervenţie rapidă pe model postăcesc. Dacă se are-n vedere şi războiul OTV-ului (cuibuşorul, recent dibuit, al unor ciocoi pedofili) cu superciocoiul de la comenduirea capitalei se conturează întreg tabloul unei măcelăriri în grup ca la carte! În fine, atinsă de tăciune, dantura din gura presei îşi exhibă la rândul ei, magistral, decadenţa. Totuşi, de ce s-or fi rărit ameninţările cu suspendarea preşedintelui? Să sperăm că se vor relua în toamnă. Şi n-ar fi rău dacă Albă ca Zăpada ar purta şi ceva lenjerie mov…
…Şi atunci, ce facem?
„Şi atunci, ce facem, desfiinţăm clasa politică?” Mereu aceeaşi întrebare supraretorică cu care se poate încheia sau prelungi inutil o discuţie fără noimă. Sub o concluzie-capac sună la nesfârşit aceeaşi placă obosită: „toţi sunt la fel” pe o parte, care se imprimă, pe cealaltă parte, cu”toţi suntem la fel„. …Cu alte cuvinte, toţi o apă şi un pământ, ce să mai vrem unii de la alţii, că doar ştim ce ne poate pielea! …”Să ne trăiţi dragi conducători, aşa cum ne-a învăţat partidul din vremea aialaltă! Voi sunteţi aleşii noştri, voi ne daţi salariile şi pensiile, alocaţiile şi bursele, voi trudiţi s-avem noi mâncare şi căldură aşa că vă apărăm cu minciuni cu tot, vă iubim şi hoţiile pe care vi le permiteţi în numele nostru, fireşte, chiar dacă se alege praful de ţara asta vă iertăm, în voi ne oglindim!” …Nu desfiinţăm clasa politică ci clasa politică ne desfiinţează pe noi dacă nu vom schimba acest mod infantil de a ne privi în raport cu politicienii: „Ne prăbuşim în starea naturală hobbesiană în care toată lumea e în război cu toată lumea şi suntem guvernaţi de dreptul celui mai tare. „Cel mai tare” este liber să fure sau să ucidă cu impunitate, este liber să conducă reţele mafiote transfrontaliere, să facă trafic cu tot ce se poate trafica la negru, este liber chiar să spolieze avuţia statului, totul sub umbrela protectoare a aceluiaşi stat„( Cristian Câmpeanu, RL, 23 aprilie). Toată „libertatea civică” comunistă se desfăşura între două sintagme: „Nu se poate„ la orice idee bună şi „toţi fac la fel„ pentru orice idee proastă. Comunismul s-o fi terminat, dar barierele mentale au rămas. De asta profită din plin aleşii din cele două decenii de libertate, apăraţi de armate de partizani cu mentalul ştampilat cu o culoare sau alta. Nu avem prea multe soluţii, acum, că le-am creat, cu voie sau fără voie, condiţii să se înmulţească ca rozătoarele într-un hambar. Rozaliii de toate nuanţele, indiferent cum se pavoazează, au aceleaşi năravuri. Soluţia e să distingem rozaliul şi să-l bifăm la NU! Să dărâmăm acel „nu se poate„! Se poate, se găsesc şi oameni, oameni nu rozătoare, care nu aparţin acelui „toţi fac la fel„. Până nu e prea târziu, e nevoie de rezistență la răul comun. De rezistenţă ca dizidenţă partinică, de dizidenţa în cadrul unor instituții măcinate de corupție, de rezistența magistraților și, mai ales, a societății civice. Doar aşa se poate ieşi la liman.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii