Posts tagged ‘Martie în Israel’
Martie în Israel. Drumul berzelor.
Ne plimbăm pe aleile, aproape pustii, din Parcul Iordanului. Un loc cu totul altfel decât cele pe care le-am străbătut până acum. Vegetaţia, bogată, e mai puţin spectaculoasă şi îngrijită decât cea de pe ţărmul lacului. Arbuşti înfloriţi, plante de apă, sălcii. Pe lângă noi trec în viteză câţiva adolescenţi pe biciclete. Într-un loc, pe un afluent al Iordanului, doi pescari îşi păzesc undiţele lângă un grătar care fumegă familiar. Râul Iodanului, nu prea lat, curge destul de vijelios acuma, probabil datorită ploilor din ultima vreme. La Yardenit scările din piatră albă coboară până-n apă… Nici urmă de turişti. Nu, nu sunt deloc obosită, îi răspund lui Yael, dar parcă n-ar strica să mai bem o gură de cafea. Mergem spre casă, cred, maşina rulează un timp tot pe malul Mării Tiberiadei, apoi drumul începe să urce, peisajul se schimbă, printre arbuştii tot mai rari de pe marginea drumului se iţesc ici, colo, stânci de bazalt. Am depăşit nivelul mării, acuma urcăm pe serpentinele largi ale unui drum nu tocmai spectaculos. Leon e neobişnuit de tăcut. Obosit, probabil, mă gândesc, avem mai mult de opt ore de când am plecat din Kiriat Bialik. Suntem în teritoriile ocupate , îmi spune. Pe Înălţimile Golan. Nu e prea prietenos locul! Chiar deloc! În stânga şi dreapta drumului garduri de sîrmă şi plăcuţe triunghiulare galbene ne avertizează că terenurile sunt minate. ” De aici, de sus, sirienii ne aveau ca-n palmă, ne ciuruiau fără mila”. Dincolo de gardurile de sârmă, printre care şerpuieşte şoseaua, solul arid presărat cu stâncile negre de bazalt, plăcile avertizoare, stâlpii de înaltă tensiune, oferă un tablou sumbru. Dacă Miriam ar fi fost cu noi, probabil ne întorceam pe acelaşi drum, sau poate, făceam o buclă să vedem câmpia de la Meghido, muntele Garizim, Samaria… O să trecem pe acolo mâine, în drum spre aeroport, hotărăşte Leon. Acuma vrea să-mi arate unde a luptat el în Războiul de Şase zile când avea vârsta lui Yael… În 1967 fusese înrolat la o unitate de tanchişti care eliberase Golanul. Puţini din unitatea lui scăpaseră cu viaţă. Ar avea multe de povestit. De atunci mai trecuse o singură dată prin locurile astea. Nu era prea plăcut… Printre plăcuţele avertizoare, vedem din loc în loc câte o barză. „Sunt berzele rămase la jumătate drumului între Europa şi Africa” îmi explică Leon. Cu câţiva ani în urmă, multe din ele, oprindu-se din zbor să se odihnească, muriseră electrocutate. Acum erau protejate de o lege care impunea construirea de colivii speciale… De pe Ramat Hagolan se vede, acoperit de zăpadă, vârful Hermon din capătul nordic al Podişului. Coborâm printre printre cirezi de vite, grădini, sere, spre drumul care duce la Haifa. Kibuţuri. Agricultura Israelului, spune Leon. O atmosferă paşnică, pastorală. În care, simt, tocmai se-nchide un cerc.
Martie în Israel. Sfânta Maria în kimono.
De o varietate uluitoare, bisericile din Israel, atâtea câte am vizitat, de regulă nu sunt pustii. Asaltate, pe de o parte de turiştii obişnuiţi, izolaţi sau în grupuri organizate, pe de alta, de cei religioşi doritori să participe la slujbe în lăcaşuri de cult din locurile socotite cele mai sfinte din lume se bucură de constantă atenţie. În bisericile care adăpostesc vestigii amintind de Vechiul ca şi de Noul Testament, curiozitatea emoţională aduce permanent valuri de vizitatori de toate naţiile. La Biserica Sfântului Joseph, în centrul Nazarethului, coborând în vechea locuinţă a Sfintei Familii, săpată-n piatra muntelui şi conservată sub clădire, nimerisem împreună cu un grup de turişti japonezi, care purtau şepcuţe albastre (probabil ca semn de recunoaştere, să nu se piardă). Numeroşi, uşor de identificat, turiştii asiatici nu trec neobservaţi, mai ales când îşi manifestă intens emoţiile!…
Nazarethul, un conglomerat de clădiri de toate mărimile şi stilurile, cu vile presărate printre case dărăpănate şi şantiere, cu ulicioarele sale înguste, în pantă, colorate de mărfuri arabe, nu mi se păruse atrăgător. (Ăsta era Nazarethul arab, mă lămurise Miriam, mai era şi alt Nazareth, unde, datorită primarului „un român evreu foarte gospodar” locurile arătau foarte bine, se construia mult şi cu gust. „Ai să vezi, data viitoare”… ) Ceva mai târziu, în Biserica Buna Vestire, aflată în partea opusă a piaţetei centrale dădusem peste acelaşi grup de japonezi ascultând cu pioşenie o slujbă ţinută în limba… germană! Interesant! Am băgat de seamă atunci, privind pereţii bisericii că, între icoanele reprezentând-o pe Sfânta Maria cu Pruncul aparţinând diferitelor naţii, una avea ochii oblici şi era îmbrăcată în kimono.
– Uite-i! Îi arăt lui Leon şi lui Yael! Ce surpriză! Ne reîntâlnim cu şepcuţele albastre de alaltăieri, din Nazareth!… Japonezii comentează veseli, ochii li se îngustează şi mai mult, ne zâmbesc. Ne cunoaştem, doar! De câteva minute, de când ajunseseră în Biserica de la Tabgha examinau plini de interes piatra uriaşă din bazalt protejată de un geam luminat înrămat într-un cadru metalic, aflată sub nivelul pardoselii. Pe ea, aflăm, fuseseră puse cele cinci coşuri cu pâini şi cu peşti cu care Isus hrănise toată mulţimea adunată în jurul lui. Japonezii ascultă atenţi explicaţiile ghidului, probabil angajat de ei. Un tânăr subţirel, cu ochelari ne povesteşte cu detalii o mulţime de lucruri. Yael se duce mai în faţă, numai ochi şi urechi, îi urmăreşte fiecare vorbă. Încastrate în pardoseală, mozaicurile antice reprezentând peştii şi coşurile cu pâine şi elemente din ecosistemul antic al locurilor, fac din biserica de la Tabgha şi un spaţiu al artei perene. Mozaicurile cu păsări şi plante în culori vii, naturale ne sugerează să reconstituim oarecum, cu ochii minţii ceva din specificul Mării Tiberiadei de pe vremea lui Isus. (un exotism neobişnuit pentru o biserică, îi şoptesc lui Leon). Ieşim în lumina intensă a amiezii amplificată de oglinda strălucitoare a lacului. Pe malul Kineretului construcţiile, din piatră de bazalt, de un albastru întunecat, par aproape negre. (Ce diferenţă faţă de clădirile din calcar luminos, marmorean, din Ierusalim şi împrejurimi!) Lui Leon îi place şi bazaltul. „Ăsta e cel mai rezistent material de construcţie”. Peste ruinele antice de culoare brună de la Capernaum (sau Kefar Nahum, în ebraică) se disting, suprapuse, cele din calcar alb-gălbui, ale unei sinagogi dar şi pardoselile şi coloanele marmoreeene ale unui palat roman construit ulterior. În apropiere, casa natală a apostolului Petru. Valuri succesive de istorie! Între ruinele antice ale locuinţelor din bazalt ale populaţiei de pescari din zonă se păstrează încă intacte teascuri antice pentru uleiul de măsline, pietre cu inscripţionate cu Menora, însemnul sfânt iudaic din Templul de la Ierusalim, pe care l-am văzut în multe alte părţi… I-am lăsat în urmă pe japonezi. Urcăm spre biserica de pe Muntele Fericirilor, un deal blând de fapt, un loc de o frumuseţe picturală. Alei albe mărginite de palmieri, tufe de bujori şi trandafiri, de geranium şi orhidee, conifere albe argintii, chiparoşi întunecaţi şi sălcii cu bogate inflorescenţe de un roşu aprins. Seamănă puţin cu grădinile Baha’i din Haifa. …Nici ţipenie de om. Privim în tăcere, minute-n şir, oglinda albastră enigmatică a Mării Galileii. Departe, spre celălalt mal, ca nişte păsări albe, ne atrag atenţia câteva ambarcaţiuni de agrement. Impozantă, de o bogăţie evidentă cum sunt, în general, lăcaşurile catolice, biserica de pe Muntele Fericirilor e închisă, însă. Curios! O să-şi facă apariţia japonezii, mă gândesc şi poate va veni cineva să-i preia. Undeva jos, pe malul mării, zărim bisericuţa modestă din bazalt negru-albăstrui. Ne odihnisem şi noi ceva mai devreme acolo, pe piatra pe care a stat, înconjurat de mulţimi, acum vreo două mii de ani, Isus.
Martie în Israel. O raită-n Galillea
Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca-ntr-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului, urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia, pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor, ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. „Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară. Îi sclipesc ochii. Îi place, a primit deja nişte distincţii, e apreciată. Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase de mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta, sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. (O obligaţie, cineva din familie trebuie să meargă!) …O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi minunatul Hava Nagila… ( Bine, spune Miriam, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)… Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră. conduce cu viteza constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Miriam ne-ntreabă ce facem unde am ajuns. „Ken” , răspunde Yael la telefon. „E bine, în regulă”, înţeleg din expresia de pe faţa ei. Convorbirea se lungeşte. Leon râde. Da, s-a întâlnit şi cu rudele. Se distrează… „Ce fac?… Ce să facă! Bârfesc!”… Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii, îmi arată Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ” O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, numai bune de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Alte peisaje, alte păduri de foioase, şiruri de chiparoşi. Drumul mărginit de palmieri, roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară, o inscripţie ne spune că de aici intrăm sub nivelul mării. Coborâm în continuare, suntem în Tiberias, o gură de cafea, Yael îşi preia rolul de ghid, ne sare somnul. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite se vede oglinda albastră-verzuie strălucitoare a lacului Kineret. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu, şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. „Aici, exact aici, îmi explică Yael, e locul unde Isus a mers pe apă”.
Martie în Israel. Esther Internaţional.
– Ce ai pus în supa asta? Îl întreb pe Leon. Ce aromă!… E grozav de bună. Asta e una din specialităţile la care se pricepe, precizează Miriam, bucuroasă că slăbănoaga de Yael a golit farfuria (nu de gura ei, ci de dragul lui taică-su). De felul doi oricum nu se atinge. Numai la gândul că a fost tăiat ceva viu, o pasăre sau animal ca să ajungă un şniţel la ea în farfurie i se face greaţă! Leon îmi înşiră ingredientele în cantităţile şi ordinea în care trebuie puse la fiert, precizând şi durata de fierbere necesară pentru fiecare. În compoziţie, pe lângă porumb, cartofi, ceapă, condimente, lapte intră şi bulion de pasăre. (Bine că Yael nu ştie asta, zice Miriam). Ceapa verde tăiată mărunt, la urmă. Şi, bineînţeles, dragoste, mai adaugă Leon. Asta-i cel mai important.
Yael se pregăteşte să iasă cu prietenii. Arată senzaţional, îmbrăcată într-o rochie lungă, de culoare închisă, care o face şi mai subţire. Îşi piaptănă cu o mână buclele lungi, ondulate, abia spălate, în timp ce, cu cealaltă, ţine la ureche, telefonul. Uite, zice Miriam, săraca, a-nceput să-i cadă şi părul. Yael se opreşte o clipă şi îşi aruncă ochii la pieptene. Continuă convorbirea la telefon. Dacă nu mănâncă şi proteine o să rămînă cheală, continuă Miriam. Eu i-am spus… – De asta a rămas tata chel, nu-i aşa? Sare Yael, închizând telefonul, cu ochii numai fulgere. Leon râde. Începuse un spectacol TV de divertisment. „Şi ăia se ciorovăiesc”. Pe ecranul televizorului regele Ahaşveroş cu pipă şi în blugi se certa straşnic cu Vashti, nevastă-sa pe chestiuni casnice, gospodăreşti. Un show de Purim, „Esther Internaţional”, duminică seara, 23 martie. În rolul regelui Ahaşveroş, un actor de origine română, acelaşi care prezintă în fiecare duminică un program de divertisment. Un canal destul de popular, pe care mai apar şi alţi actori şi prezentatori de origine română, îmi spune Miriam. Biblicul rege, declară publicului că el se-nţelege cu peste o sută de ţări, numai cu Vashti, nevastă-sa, nu. Fiindcă după ce că e certăreaţă e şi prea pudică. Nicicum nu vrea să-l lase s-o vadă dezbrăcată. Drept care, el temutul rege, se va îndrăgosti de altcineva… Dar de cine? De dansatoarea dolofană în văluri transparente cu buricul gol care se unduie, pe muzică orientală, în faţa lui?… Sau, de „femeia gumă” în stare să facă nişte contorsiuni de şarpe de li se taie răsuflarea curtenilor?… Ahaşveroş e tot mai posomorât. Nu-i place nici una. Se-nfurie. Peţitoarea e disperată, nu mai ştie pe cine să-i prezinte. O paşte ştreangul ca şi pe Mordehai, evreul de la curtea regelui şi pe toţi evreii din provinciile regatului. Totul fusese deja organizat de dregătorul Haman care era un foarte bun manager. Situaţia părea fără ieşire, noroc că Mordehai îşi aduce aminte de Esther, nepoată-sa. O fată plină de calităţi: nu mănâncă, e supusă şi e virgină. Unde mai găseşti o virgină în ziua de azi?… Neapărat trebuia s-o vadă Ahaşveroş! Subţirică, cu picioare lungi, graţioasă şi cu o voce excepţională, Esther îi cade cu tronc regelui. Mordehai nu minţise: Esther, era virgină. Superba dansatoare şi cântăreaţă din show-ul TV, îmi explică Leon râzând, suferise de curând o operaţie de schimbare de sex.
Peste două luni, Esther (Yaron cum se numise ca băiat) adică Dana Internaţional, îi căzu cu tronc şi Eurovizionului din 1998 de la Birmingham şi câştigă concursul.
Martie în Israel.Rachel
Pe ecran, un clip publicitar pe care-l mai văzusem zilele astea: o tânără şterpelind un borcan dintr-un market. La tribunal judecătorul, un tip fioros, încruntat, face linişte. Urmează să dea sentinţa. Mai-nainte,însă, gustă dintr-un borcănel identic. Se entuziasmează! Ce bun e! Imposibil să te abţii… Tânăra, (evreică româncă) trebuie iertată. La ceva atât de gustos nu se poate nimeni abţine, spune judecătorul golind tot borcănelul, cu poftă, spre bucuria celor din sală… (Miriam împachetează prăjiturile. Eşti gata? Strigă din bucătărie).
…E Purim. Pe scene şi în săli de spectacol, la radio şi la TV, în ziare şi reviste. În pieţe şi-n şcoli. În oraşe, kibutzuri şi moshavuri. E Purim, cu pietre şi cu răniţi în Hebron şi Bethleem… Ştiri obişnuite întrerupte de câte o reclamă. Cele mai multe reclame, remarc, sunt din categoria hazlii sau în manieră artistică, poetică. (Eşti gata? mă-ntreabă a doua oară Miriam în timp ce-şi pune lucrurile în geantă).
…Din nou ştiri. Hebron. Bătăi cu pietre, poliţie, ambulanţe, răniţi. În fiecare zi la fel. Evreii vin să se roage la mormântul „părinţilor”, Abraham şi Sara. Palestinienii sunt permanent în poziţie de atac. De Purim tensiunea e maximă, în rezonanţă tragică cu atentatul de la Tel-Aviv. Lucrurile par să stea la fel şi în Bethleem… „Gata, gata. Ai ajuns ca mine. Toată ziua cu ochii la ştiri. Hai!”… Miriam închide televizorul.
…Rachel se bucură când ne vede! Robustă, brunetă cu părul strâns într-un coc la ceafă, numai zâmbet. „O mincinoasă” mi-o descrisese Miriam. Face parte din felul ei de a fi. Ceva specific mediului din care venise, crede Miriam. Orice spune are şi o doză de închipuire. Nu cu un scop anume. O vreme, de aceea, o ocolise. E tare greu cu aspectul ăsta, îmi mărturisise pe drum. Dar…ţine la ea! Rachel e săritoare la necaz, plină de viaţă. Rar o femeie atât de bună!… Masa din living se umple cu bunătăţi. Rachel continuă să aducă, pe lângă prăjiturile aromate cu scorţişoară şi boluri cu fructe (migdale, curmale, smochine, fisticuri). Prăjiturile lui Miriam, spune, au ieşit mult mai bune ca ale ei!… Conversaţia, animată, se poartă-n ivrit. Felul în care vorbeşte Rachel îmi sună puţin diferit de cel al lui Miriam. Mai apropiat de cel al lui Yael. Din cînd în cînd Miriam îmi traduce câte ceva. Doi, din cei patru copii ai Rachelei sunt studenţi în America. Nu, nu crede că se mai întorc! Unul se-nsurase deja, în Florida, tot cu o iraniană. E plăcut aici, în livingul ăsta răcoros, luminat discret. Pardoseala, din gresie de un verde brun, aproape negru, cu modele geometrice fine, contrastează plăcut cu pereţii albi şi perdelele albe, simple, din muslină. Ferestrele, ca şi la Miriam, sunt glisante. Câteva picturi în ulei (peisaje din Galil, spune Rachel, pictate de unul din băieţii ei) o pianină neagră cu vase decorative, două trei rafturi cu cărţi. Îmi place cum arată camera în care suntem, îi spun. Înţelege şi fără să-i traducă Miriam. Se bucură. „Scuze, revin imediat”…Uite şi o marină, acolo! îi arăt Miriam. Pe peretele opus ferestrei, un peisaj cu ambarcaţiuni albe pe valuri… Rachel pune pe masă tava cu cafele. Mai dispare odată şi se-ntoarce împreună cu soţul ei Shimon, se prezintă. Înalt, subţire, atletic, bronzat. Fizionomie de nordic. Îmi place în Israel? Mă întreabă, în engleză. Are un zâmbet tare plăcut. Evreu danez, îmi spusese Sara. Profesor la Tehnion de electronică. Shimon e în cărucior. Supravieţuise unui atentat din urmă cu trei ani.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii