Aventuri în grădina de hârtie

Moartea recită versuri

Moartea lui Adrian Păunescu turează la maxim motoarele vrajbei naţionale. Cu o personalitate asemenea unui relief accidentat, cu înălţimi notabile dar şi cu prăpăstii înfricoşate, cu terenuri mănoase îngemănându-se cu mlaştini, cel care se duce spre alte judecăţi acum poate fi privit din multe unghiuri, după consideraţii personale, statut public, preferinţe şi interese. În fiecare imagine apare alt Adrian Păunescu. Într-una e odios, respingător ca şi dictatorul căruia i-a dedicat o parte din creaţia sa, în alta e poetul cu har care dă glas suferinţelor, idealurilor şi năzuinţelor de libertate ale naţiei. Într-una e desfrânatul care-şi permitea o viaţă de „rocker” comunist al stadioanelor, în alta e creatorul unor emoţionante versuri de dragoste. Într-una e actorul cabotin care avea nevoie maladivă să fie adulat, în alta, omul generos şi iubitor care a deschis o oază în deşertul comunist şi cărări unor talente  de netăgăduit de care ne bucurăm şi acum. În fiecare imagine poate fi lesne recunoscut. A-l evalua doar dintr-un unghi sau altul, nu numai că e incorect, dar nu e deloc înţelept. Politizarea morţii sale reaprinde patimi mocnite, deloc benefice societăţii. Îndreptăţirile acuzatoare n-au ce căuta într-un astfel de moment fie şi pentru a nu contribui la aprovizionarea cu  muniţie partinică după meschina tradiţie postdecembristă a vieţii noastre publice. Ce-i drept, prin natura lui, omul Păunescu părea a fi pregătit o astfel de întreprindere. Apropiindu-se de moarte, Păunescu ştia că va continua să existe în memoria afectivă a sutelor de mii de oameni care îşi aflaseră o identitate în spaţiul de entuziasm, exaltare şi solidarizare în deceniul cenaclului. Ştia că după atâta vreme de stat în umbră, moartea, numai moartea putea să-l readucă, însfârşit, în prim plan. Cât de mult se  acoperă sau se descoperă aceste personaje într-un singur Păunescu, vor decide istoricii, exegeţii,criticii, politologii. Vor influenţa, poate, dar nu vor şi decide asupra felului în care va dăinui în memoria colectivă. A-i socoti „drogaţi” pe cei care i-au recitat şi-i cântă şi acum versurile, de dragoste, mai ales, e o mare prostie şi ireverenţă faţă de generaţii de conaţionali. A exacerba rolul (ruşinos) pe care-l juca în epocă slinosul ambalaj lozincard al osanalelor nu ajută. Ceva păgubos ca şi anatemizarea, imediat după ’89, a purtătorilor de carnete  roşii. Mai realist şi de folos, cred, ar fi de a acorda atenţie acestui feed-back popular, surprinzător pentru mulţi, la moartea poetului. De a privi critic, din diverse unghiuri, oferta culturală a celor douăzeci de ani. Nu în ultimul rând, şi din perspectiva valorii ei sociale.

7 noiembrie 2010 at 12:25 noradamian 132 comentarii