Posts tagged ‘Mona Muscă’
Conduita neputinţei
Când cei cărora le dăm girul încredinţaţi că slujesc o cauză mare sunt dominaţi de invidii şi interese mărunte se-nscriu automat în spiritul duşmanilor consacraţi ai respectivei cauze. Devin monede calpe. O conduită larg împământenită care explică stagnarea în neputinţă din toţi aceşti ani în care nu ne-a lipsit şansa de a ieşi din marasmul instalat în stat prin repoziţionarea structurilor ceauşiste. Să nu se aştepte nimeni ca aceia în cauză să-şi vadă micimea! Dar, cu siguranţă, ei vor fi primii care vor reclama efectele. Desigur, cu bocelile obişnuite. Şi totdeauna sunt de vină ceilalţi.
Spirala prostiei continuă. Ea poartă numele de opoziţie, de luptă cu traseismul, de politici principiale, de jurnalism justiţiar şi oengeuri responsabile. Râd toţi dracii dar ea, prostia, n-aude. Şi nu vede că, din decembrie’89, nu ratează nici ocazie să se arunce la momelile securiste pe care, de la mărunta ei statură în contrast cu pretenţiile justiţiare, le transformă în motivaţie politică. Să nu credeţi că ascensiunea varanului, ca să dau un exemplu edificator, n-a fost şi rezultatul unor manevre proiectate anume pentru acest gen de „luptători”. E destul s-amintesc cum, aruncându-le-o pe Mona Muscă „însetaţilor de dreptate”, varanienii şi-au eliberat drumul spre supremaţie. Straşnic s-au distrat şi atunci, dracii, privind puhoiul de păsăreturi care se repeziseră s-o devoreze!
Mai nou, nici nu mai e nevoie să intervină cu tehnici iliescene de-astea, deja şi le-au însuşit suficient ca să le utilizeze creator. Şi eficient! Pe lângă încărcătura naţional-planetară de vinovăţii pusă în cârca lui Băse (adversarii, pe faţă- ceva mai dosnic, „prietenii”) nimic nu le arată mai clar nimicnicia decât oftatul cu „la umbra lui nu pot creşte alţii”. De fapt, au dreptate. Când nişte veleitari reclamă că stacheta e prea sus şi-ncearcă, în loc s-o sară, să-l coboare pe cel care a sărit-o, n-ai ce aştepta de la ei. E limpede că vor face tot posibilul să demonstreze că o pată minusculă de pe haina vinovatului, reală ori inventată, e echivalentă cu ţinuta jegoasă a adversarilor.
Câteva din marile motive de schismă, cu efecte dezastruoase pentru viitorul politic al ţării, simptomatice pentru calitatea umană a acestor inşi, se văd cu ochiul liber: interesul personal vs interesul public, antipatia cruntă faţă de Udrea- pe care o investesc, paranoic, cu puteri băsesciste- supranaturale, durerile de stomac devastatoare ale unora neonoraţi pentru „sacrificiile lor”, clamate cu fiecare ocazie, de apărători ai statului de drept, cu funcţii în fundaţia, respectiv partidul MP. Motive de motive, cauze de cauze! Pentru care nu ezită să folosească, maculându-le, în războielile lor meschine chiar şi puţinele repere luminoase dedicate statului de drept.
Aici e momentul unei distincţii între traseism şi trotuarism, în ciuda conotaţiei echivalente care li se dă, în virtutea aceleiaşi gândiri bolşevice, induse securistic. Întreb: între a renunţa la un mediu partinic mai util adversarilor decât binelui ţării, viciat politic de lideri şi a alege independenţa ori un mediu încă în formare, dar sănătos, ce e mai moral?
„Ura noastră şi mândria, e dreptate-n România”
Nici cel mai îndreptăţit act de reparaţie istorică, se vede, nu poate scăpa de microbul bolşevic al epurării dujmanilor în numele dreptăţii, în numele unor principii atent formulate cu încărcătura simbolică acoperitoare, ţintind cu-ndemânare în indezirabili. Ba chiar se face simţit un progres incontestabil, faţă de, să zicem, începutul timid cu izgonirea d-nei Mona Muscă (care oricum, nu era albă ca zăpada) la ce se observă că se-ntâmplă azi, odată cu lustrarea exemplară a unui procuror comunist. (Ura, s-a făcut dreptate, n’aşa?) O victorie împotriva trecutului, cât o înfrângere a viitorului! Astfel de acţiuni, de forţă justiţiară, repetate-n aplauzele publicului, demonstrează că mecanismul epurativ rodat în vremuri de democraţie, atent tembelizată, poate fi folosit ingenios în diverse situaţii de necesitate. Mai ales că tehnicile avansează. N-ar da rău chiar şi o sărbătoare demnă de google, să zicem, „Ziua lustraţiei naţionale.”
Aşadar, celor care se leagă de dedicaţiile d-lor cucerite cu sângele vărsat, tot de ai lor, la revoluţie, oricând li se poate găsi ac de cojoc. Mirosul de insecticid securist, de la etajul superior al societăţii a devenit atât de înecăcios, încât şi papasha a ajuns să se lamenteze public de efectele perverse ale longevităţii propriilor săi microbi! În felul ăsta, curăţenia societăţii poate continua pe diverse direcţii şi-n orice scop. Chiar dacă debarcarea preventivă a indigerabilei Monica Macovei de la un posibil post de ministru într-un viitor guvern eşuează, s-a demonstrat că sindromul contra ori anti, ca temelie a societăţii, e activ şi productiv. Că se poate. Nimic de mirare dacă şi Albei ca Zăpada, acum zeloasă partizană a lustraţionismului, i-ar ieşi niscaiva pete în timp ce-şi interpretează partitura de soprană-n corul bisericii: hai, pa, că v-a trecut vremea, curve bătrâne, valea, că io-s la rând şi mi-s virgină, să ştie lumea toatăăă; ăăă. Din balconul parlamentului parcă se şi aude feed-back-ul: Lasă, fa, că tot noi te facem…
Reflecţii la-nceput de toamnă
Voit sau nu, ne-am desfiinţat de nenumărate ori şansa de a accede la o societate normală în această tulbure perioadă postdecembristă. Un soi de bolşevism produs de frustrări acumulate-n timp şi amplificate la maxim de marea minciună a revoluţiei iliescene continuă să erupă din toate zonele întunecate ale conştiinţei publice alimentând în dreapta şi stânga, impulsuri războinice, generalizări acuzatoare şi liste negre, îndreptăţiri vanitoase, puneri la zid, scotociri şi născociri, discriminări, denigrări şi răzbunări. Într-un cuvânt, democraţia noastră originală a concentrat un arsenal distructiv-social folosit din plin şi încă departe de a se epuiza. Rezultatul, un reacţionism păgubitor civic de care protagoniştii, indiferent de calitatea lor intelectual-culturală, nu par preocupaţi, o tendinţă anarhică, extrem de nefavorabilă mai ales consolidării justiţiei. Nu-i de mirare atunci, că greşelile minore ale unora devin mai grave decât vinovăţiile care strigă la cer ale altora. Mă-ntreb ce motivaţie cetăţenească poate avea cineva care refuză să observe eforturile cu care s-a pus stavilă drumului bechtelian deschis chinezăreşte de nepotul mătuşii Tamara. Sau, câţi concetăţeni au observat că epuizarea bruscă a sentimentelor antisecuriste odată cu lichidarea politică exemplară a Monei Muscă a favorizat perfect ascensiunea lui Felix-securistul, fondator al actualei opoziţii şi vicepreşedinte al senatului. Sau câţi preţuiesc formidabila luptă cu care a reuşit Monica Macovei să aducă justiţia în direcţia statului de drept. Asta-n vreme ce, dintr-o parte era huiduită pentru originea nesănătoasă de procuroare comunistă iar din cea opusă pentru originea şi mai nesănătoasă, de oengistă din societatea deschisă a lui Soros! În fine, dar nu în ultimul rând, de ce-n algebra societăţii noastre fapte politice de o valoare socială fundamentală certă pot fi anulate pueril la orice supărare, fie ea şi îndreptăţită. Mereu anulăm ca s-o luăm de la capăt. Societatea se sfărâmă, orgoliile şi interesele meschine, prostia, ura, rezistă.
Nostalgii şi anti-nostalgii
Sublimul poate transcende chiar şi ridicolul dacă vine din bunăcredinţă şi naivitate. Nu şi când buna credinţă, în timp, se dovedeşte a fi exces de iubire de sine şi vanitate. La o săptămână după ce se culegeau gloanţele de pe străzi şi se (re)numărau morţii ne regăseam, mulţime de naivi, în poporul care, ieşind din regimul de teroare, subscria entuziast apelului d-lui Liiceanu către lichele. Fiţi o vreme stingheri. Nu mai apăreţi la televiziune. Nu mai scrieţi in ziare. Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conştiinţă”, “dreptate”, “popor”. Cuvinte care l-au propulsat imediat pe dl. Liiceanu direct în imaginea, de care aveam mulţi nevoie, a unui Moise recuperându-şi „cu forţă şi graţie”, turma din deşertul comunist. Despărţind astfel, caprele de oi, părea o chestiune de timp până când, supuse, cele dintâi aveau să se căiască public. Fără să le fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Ei aş, sfântă naivitate: apelul n-a ajuns să răscolească conştiinţe, ci doar,a stârnit, insuportabil, spiritele. Oricum, din deşertul iluziilor, naţia se trezise, peste noapte, într-un cimitir de vise. Un loc în care, în scurt timp nu s-a mai văzut gospodar- de hoţ, revoluţionar- de terorist şi capră- de oaie. Sălbăticindu-se mioritic, poporul s-a-mpărţit în găşti, unii s-au risipit, alţii au poftit la brânză de capră. Pentru că mulţi lupi s-au înnoit în blănuri de oaie, comunişti în anticomunişti şi securişti în antisecurişti, războiul de apărare a patriei devenise totuna cu cel de cucerire a ei. Din acest moment (unii zic c-ar fi între primul şi al doilea mandat al d-lui Iliescu) păzite de lupii- antilupi, caprelor nu le-a mai fost pic de teamă. S-au pus pe ros păduri şi culturi, organical and mineral foods, pe băut în neştire petrol şi gaze. Cu trifermentul antenelor şi a altor ajutoare de digerat realitatea au produs şi căcărezele explozive necesare pentru încăierările cotidiene. În fine, victoria asupra Monei Muscă, a readus, o clipă, consensul între părţi: caprinele, fericite că, păcălind iar naţia, au scăpat de ceva mâncărimi deranjante, ovinele mulţumite că au readus standardele morale în politică. Multe antilichele de ieri, azi dovedindu-se lichele, poate ar fi necesar un nou apel, nu de alta dar, încremenind în cel vechi, turma risipită pare a nu-şi mai găsi pic de forţă şi graţie.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii