Aventuri în grădina de hârtie

Martie în Israel. Sfânta Maria în kimono.

De o varietate uluitoare, bisericile din Israel, atâtea câte am vizitat, de regulă nu sunt pustii. Asaltate, pe de o parte de turiştii obişnuiţi, izolaţi sau în grupuri organizate, pe de alta, de cei religioşi doritori să participe la slujbe în lăcaşuri de cult din locurile socotite cele mai sfinte din lume se bucură de constantă atenţie. În bisericile care adăpostesc vestigii amintind de Vechiul ca şi de Noul Testament, curiozitatea emoţională aduce permanent valuri de vizitatori de toate naţiile. La Biserica Sfântului Joseph, în centrul Nazarethului, coborând în vechea locuinţă a Sfintei Familii, săpată-n piatra muntelui şi conservată sub clădire, nimerisem împreună cu un grup de turişti japonezi, care purtau şepcuţe albastre (probabil ca semn de recunoaştere, să nu se piardă). Numeroşi, uşor de identificat, turiştii asiatici nu trec neobservaţi, mai ales când îşi manifestă intens emoţiile!…
Nazarethul, un conglomerat de clădiri de toate mărimile şi stilurile, cu vile presărate printre case dărăpănate şi şantiere, cu ulicioarele sale înguste, în pantă, colorate de mărfuri arabe, nu mi se păruse atrăgător. (Ăsta era Nazarethul arab, mă lămurise Miriam, mai era şi alt  Nazareth, unde, datorită  primarului „un român evreu foarte gospodar”  locurile arătau foarte bine, se construia mult şi cu gust. „Ai să vezi, data viitoare”… ) Ceva mai târziu, în Biserica Buna Vestire, aflată în partea opusă a piaţetei centrale dădusem peste acelaşi grup de japonezi ascultând cu pioşenie o slujbă ţinută în limba… germană! Interesant! Am băgat de seamă atunci, privind pereţii bisericii că, între icoanele reprezentând-o pe Sfânta Maria cu Pruncul aparţinând diferitelor naţii, una avea ochii oblici şi era îmbrăcată în kimono.
– Uite-i! Îi arăt lui Leon şi lui Yael! Ce surpriză! Ne reîntâlnim cu şepcuţele albastre de alaltăieri, din Nazareth!… Japonezii comentează veseli, ochii li se îngustează şi mai mult, ne zâmbesc. Ne cunoaştem, doar! De câteva minute, de când ajunseseră în Biserica de la Tabgha examinau plini de interes piatra uriaşă din bazalt protejată de un geam luminat înrămat într-un cadru metalic, aflată sub nivelul pardoselii. Pe ea, aflăm, fuseseră puse cele cinci coşuri cu pâini şi cu peşti cu care Isus hrănise toată mulţimea adunată în jurul lui. Japonezii ascultă atenţi explicaţiile ghidului, probabil angajat de ei. Un tânăr subţirel, cu ochelari ne povesteşte cu detalii o mulţime de lucruri. Yael se duce mai în faţă, numai ochi şi urechi, îi urmăreşte fiecare vorbă. Încastrate în pardoseală, mozaicurile antice reprezentând peştii şi coşurile cu pâine şi elemente din ecosistemul antic al locurilor, fac din biserica de la Tabgha şi un spaţiu al artei perene. Mozaicurile cu păsări şi plante în culori vii, naturale ne sugerează să reconstituim oarecum, cu ochii minţii ceva din specificul Mării Tiberiadei de pe vremea lui Isus. (un exotism neobişnuit pentru o biserică, îi şoptesc lui Leon). Ieşim în lumina intensă a amiezii amplificată de oglinda strălucitoare a lacului. Pe malul Kineretului construcţiile, din piatră de bazalt, de un albastru întunecat, par aproape negre. (Ce diferenţă faţă de clădirile din calcar luminos, marmorean, din Ierusalim şi împrejurimi!) Lui Leon îi place şi bazaltul. „Ăsta e cel mai rezistent material de construcţie”. Peste ruinele antice de culoare brună de la Capernaum (sau Kefar Nahum, în ebraică) se disting, suprapuse, cele din calcar alb-gălbui, ale unei sinagogi dar şi pardoselile şi coloanele marmoreeene ale unui palat roman construit ulterior. În apropiere, casa natală a apostolului Petru. Valuri succesive de istorie! Între ruinele antice ale locuinţelor din bazalt ale populaţiei de pescari din zonă se păstrează încă intacte teascuri antice pentru uleiul de măsline, pietre cu inscripţionate cu Menora, însemnul sfânt iudaic din Templul de la Ierusalim, pe care l-am văzut în multe alte părţi… I-am lăsat în urmă pe japonezi. Urcăm spre biserica de pe Muntele Fericirilor, un deal blând de fapt, un loc de o frumuseţe picturală. Alei albe mărginite de palmieri, tufe de bujori şi trandafiri, de geranium şi orhidee, conifere albe argintii, chiparoşi întunecaţi şi sălcii cu bogate inflorescenţe de un roşu aprins. Seamănă puţin cu grădinile Baha’i din Haifa. …Nici ţipenie de om. Privim în tăcere, minute-n şir, oglinda albastră enigmatică a Mării Galileii. Departe, spre celălalt mal, ca nişte păsări albe, ne atrag atenţia câteva ambarcaţiuni de agrement. Impozantă, de o bogăţie evidentă cum sunt, în general, lăcaşurile catolice, biserica de pe Muntele Fericirilor e închisă, însă. Curios! O să-şi facă apariţia japonezii, mă gândesc şi poate va veni cineva să-i preia. Undeva jos, pe malul mării, zărim bisericuţa modestă din bazalt negru-albăstrui. Ne odihnisem şi noi ceva mai devreme acolo, pe piatra pe care a stat, înconjurat de mulţimi, acum vreo două mii de ani, Isus.

22 martie 2009 at 23:57 noradamian 17 comentarii