Aventuri în grădina de hârtie

Sindromul soldatului care n-are vatră

Vă daţi seama în ce stare de  nelămurire s-ar fi trezit armatele francezilor deopotrivă cu ale englezilor dacă, între momentele Abukir şi Trafalgar, să zicem, în timp ce comandanţii  dumnealor s-ar fi înfrăţit la un whisky, cu seducătoarea Emma Hamilton în pole position pe genunchii lui bravului Nelson făcându-i cu ochiul măreţului Napoleon? Vă imaginaţi cumva, că din cale afară de decepţionaţi, şi-ar zmulge părul din cap şi ar da bir cu fugiţii? Că soldaţii pur sânge din toate timpurile şi din toate armatele s-ar putea elibera vreodată din starea de soldăţit? (Să nu-i confundăm, totuşi, cu mercenarii deşi adesea ajung să semene). Soldatul adevărat n-are vatră. Nu iese la pensie. Nu poate trăi fără dujmani. Nu poate trăi fără stăpân. Iar stăpânul-comandant nu poate greşi altfel n-ar fi stăpân (să ne trăiţi prea iubite!) Soldatul adevărat nu iese din tranşee (decât, cel mult, la o ţigare) şi trage-n oricine i-ar spune că s-au schimbat vremile şi ţintele. Soldatul adevărat îşi slujeşte de-a pururi idolul, viu sau mort (pentru care, de altfel, nu există, pentru care a fost, este şi va fi un nimeni). Îl slujește şi înainte de, şi în timp de şi după ce se termină războiul. Îl adoră și reîncarnat în rozalia Ema Hamilton, ca-n filmul alb-negru de la cinema „Pacea”.

Trupele pararealiste nu ies din cazarma minţii, întreţinându-şi cu fervoare războiul în orice vreme, ca pe o formă de existenţă idolatră. La nevoie, extinzându-l în zone neutre. Faptul că stăpânii greşesc, îşi încheie ori îşi aruncă-n aer misia nu contează pentru paraleli. Gândirea lor e de neclintit. Nu-i ceva nou: cruciaţi, guevarişti, islamişti, soldăţei din terracota au trecut, odată cu istoria, prin stări similare, ei nefiind luptători pentru valorile perene ale societăţii ci pentru ale şefilor. Se-ntâmplă totuşi ca pentru un răstimp istoric un personaj să întruchipeze valori autentice, împărtăşite de unele segmente sociale în mod natural şi benefic. Rarissim! Categoric asemenea  personaje îşi vor fi câştigat respectul prin ce spun şi făptuiesc în timpul lor activ şi, de regulă, mai mult după ce ies din scenă. După cum personajele, malefice ori doar mediocre, purtătoare de false valori, ajung fără excepţie, în tomberoanele istoriei după ce vor fi făcut destul rău. Paradoxal, modul de susţinere obedient şi faţă de unii şi faţă de alţii, sfârşeşte prin a aduce la acelaşi numitor valoric taberele aflate în stare de beligeranţă devenind o cauză majoră a decăderii. Gândirea critică, de altfel singura care arată o consideraţie reală faţă de potenţialii factori pozitivi ai schimbării, e şi singura care poate genera o evoluţie pozitivă. În schimb idolatria – pe de o parte-  şi cleveteala& justiţiarism, ca mod curent de manifestare publică, pe de alta, sunt forţele negative care pun în mişcare perpetuă vârtejul vicios al declinului socio-politic. Cauţionând, din reflex soldăţesc, răul mai mic, răul mare are drum deschis. Nu și când e vorba de constrângerea produsă de o situaţie.

17 iunie 2014 at 12:03 noradamian 35 comentarii