Pe seama obedienței românilor față de Ceaușescu și gărzile sale securisto-comuniste, se comenta acid până și în statele, oricum mai relaxate, din fostul lagăr socialist. Și cu toate că au suportat zeci de ani cea mai umilitoare dictatură comunist-naționalistă din Europa, multor concetățeni nu le-a trecut dezgustătoarea obișnuință, din frică sau dintr-o nevoie organică a ploconirii față de putere, oricâtă degradare umană și socială produce această atitudine. Sau tocmai din acest motiv. Regimul „labelepoc”, varianta europeană a celui din Coreea de Nord, și-a înzestrat urmașii cu lanțul obedienței tradiționale care poate fi folosit oricând de o garnitură de iude de tipul celei care a ținut țara în sclavie atâta timp. Doar să se găsească un personaj lipsit de orice urmă de morală și de bun simț. Tehnicile, probate în deceniile de libertate controlată, au avut efectul scontat într-o serie de momente problematice când făuritorii comunisto-securiști ai democrației capitaliste s-au temut că nația a prins curaj. De fapt, școala de reeducare strategică e singura care a fost reformată de actualii potentați&gărzile lor, rezultatele, incontestabile, manifestându-se în politicile sordide, în hăituiala continuă a justiției, în legile schilodite și cele cu dedicație, în tertipurile prin care sunt scăpați marii devalizatori și exonerați plagiatorii, în promovarea non-valorilor și eliminarea puținelor persoane verticale, în primul rând din justiție și jurnalism, care nu și-au trădat integritatea personală și statutul profesional. Deși deturnarea cursului democratic în direcția dictaturii e dificilă în condițiile unei țări din UE, modelul iliberal al Ungariei arată că se poate. Sondajele ne oferă, de altfel, precis, cifrele acestei mistificări periculoase realizate prin mijloace performante de tâmpire în masă. De pildă, deși societatea s-a împrospătat cu o nouă generație ajunsă la maturitate după revoluția din ’89, Ceaușescu ar fi reales de peste 60% din electoratul trăitor în libertate, iar actualul artizan al militarizării&securicizării patriei e preferatul a 29% din servi. Cetățeni care înțeleg perfect că trăiesc într-un stat eșuat, care se lamentează și critică starea țării da-i susțin tot pe cei care-și bat joc de ea, c-așa au făcut, ei și ai lor, de când sunt.
Posts tagged ‘obedienţă’
De la șansă la ordonanță, de la ordonanță la dictatură
Toată lumea știe că în România Constituția e respectată cu sfințenie. Cu excepția Curții Constituționale, nimeni nu se joacă cu Constituția dacă vrea să-i fie bine (vorba aia: quod licet iovi, non licet bovi). Un cetățean bun e cel obedient față de putere. O instituție utilă e obedientă față de putere. Televiziuni, reviste, site-uri de știri sunt viabile cât timp cântă-n strună puterii. Căci puterea nu se împarte. Cel mult se deleagă: unui premier, unei majorități parlamentare, unor ajutoare infracționale, etc. Un președinte care nu dovedește obediență maximă față de putere merită să fie suspendat. Iar o justiție care nu manifestă obediență totală față de putere e decapitată. fără milă. desigur, cu mâna unui supus obedient față de putere. fie el și președinte (asta pentru respectarea regulilor) Constituția spune că puterea e a poporului. Dar poporul e prost grămadă și ca urmare trebuie dresat să stea blând în salariul, pensia sau ajutorul pe care-l capătă. din bunătatea puterii.
Călcâiul puterii e justiția. Președintele Băsescu s-a grozăvit c-o să scoată justiția din chinga puterii? a fost suspendat. Nu odată, ci de două ori! Faptul că atunci și-a permis să scadă temporar salariile ca să scoată țara din criză a venit fix când trebuia. Exact de asta avea nevoie USL ca să-l dea pe mâna boborului flămând. Sigur, Băsescu nu se aștepta ca, liberă fiind, justiția să ajungă și în curtea lui. Ar fi trebuit să se aștepte totuși ca, după el, reformele, câte au fost, să se șteargă ca zugrăveala, partidul d-lui fiind, în proporție semnificativă, ca și agregatul USL, parte a sistemului comunistoid, purtător de gene feseniste de prezervare a puterii prin politizarea statului de sus până jos. Ca dovadă, PDL a revenit la matcă, iar ex-președintele ex-reformator întors cu 180 de grade vrea acum amnistie&grațiere.
Suspendările de președinți șubrezesc instituția prezidențială și, implicit, statul. Revocarea unor persoane publice vinovate de autonomie față de comandamentele corupției, ca-n cazul Laurei Codruța Kovesi, fac din Curtea Constituțională oficina unei puteri politice discreționare. Toată clasa politică de sorginte fesenistă plus obedienții din administrația centrală și locală au trudit la edificarea unui stat malformat. În 2012, actualul prezident (adevărată pleașcă pentru puterea cotropitoare) lăuda felul în care USL atacase statul de drept, nerealizând că un atac la persoana președintelui slăbește de fapt, instituția prezidențială, crează un precedent și un instrument de șantaj util și în viitor, acelorași: https://jurnalul.antena3.ro/stiri/politica/klaus-johannis-schimbarile-din-ultima-vreme-sunt-bune-pentru-romania-618297.html
Respectarea unor reguli concepute de infractori, impuse de infractori cu sprijinul unor infractori și al unor cetățeni indiferenți sau zombificați echivalează cu o participare la o crimă colectivă. Ca și corupția, de fapt, în tandem cu ea, imoralitatea statuată la rang de lege distruge. Nu va ezita să desființeze orice opoziție și, ce ironie, îl vor umili cu orice prilej și pe cel prin care și-au făcut toate mendrele. Cum să dai cale liberă unei puteri mafiote din rațiuni de interes egoist, personal, cu scuza supunerii față de o decizie anticonstituțională? Cum să dai girul unor aranjamente antistatale? Cum, știind toate astea, să accepți ca silnicia să devină normă iar statul, o minge lăsată pe mâna unui ins condamnat și a acoliților săi?
Dacă astăzi,17 iulie 2018, sau în altă marți, își vor da, în fine, ordonanța pentru amnistie&grațiere, statul de drept va fi istorie. Țara va trece oficial sub ocupație mafiotă. Beneficiarii corupției vor fi valorificat în acest fel, cu maximă abilitate șansele date de președinte prin numirea celui de al treilea premier-unealtă a condamnatului-șef, urmată de revocarea Laurei Codruța Kovesi cu trei zile înainte de intervenția Comisiei de la Veneția. Dând cu atâta ușurință iresponsabilă justiția pe mâna PSD, la presiunea Curții Constituționale, președintele a suspendat, neoficial, Constituția. Cu toate frecușurile dintre ei, beneficiarii (Dragnea, Tăriceanu, Băsescu, câteva sute de rechini plus roiuri de vietăți din biotopul corupției) vor zburda fără griji într-o Românie pusă oficial sub ocupație infracțională.
Esența stării de obediență, explică Milgram, autorul celebrului experiment care-i poartă numele, constă în faptul că o persoană ajunge să se privească pe sine ca pe un instrument ce execută ordine, nu se mai percepe ca fiind persoana responsabilă pentru acţiunile sale (Experimentul Milgram, teoria stării de agent). Concretizată în decizii imorale, mai mult sau mai puțin acoperite legal, obediența unor structuri&persoane de la vârful ierarhiei politice față de grupuri cu interese antagonice cu cele ale țării ajunge să compromită ireversibil statul de drept.
”Dictaturile se impun prin capacitatea de a transforma din ce in ce mai multi oameni in complici: e suficient sa intorci privirea sau sa te iluzionezi ca mai ai timp sa te impotrivesti, pentru ca regimul politic sa devina unul in care poti fi arestat peste noapte”. (http://www.ziare.com/international/turcia/oamenii-au-dormit-prea-mult-e-suficient-sa-inchizi-ochii-chiar-si-pentru-o-clipa-si-devii-astfel-complice-al-regimului-interviu-cu-asli-erdogan)
Pentru contrast, un exemplu de încurajare a gândirii libere: în aceeași perioadă (mai-august 2018) la MIT (Massachusetts Institute of Technology) cea mai bună facultate de științe din lume s-a instituit un premiu de 250000 de dolari care se acordă „unei persoane sau unui grup angajat în ceea ce noi credem că este o nesupunere extraordinară în beneficiul societății”. Principiile acestui Disobedience Award sunt „curajul, non-violența, creativitatea, asumarea propriilor acțiuni” și poate fi câștigat de cercetători, inovatori, activiști pentru libertatea cuvântului, etc. https://www.media.mit.edu/posts/disobedience-award/
De fapt, exact asta are loc aici, la scară națională, începând din februarie 2017. Protestele neîntrerupte ale străzii au stopat ordonanța 13 și au temporizat acțiunile anti-justiție ale infractorilor politici. Mișcările non-violente de genul ”Rezist” și ”Vă vedem” de la Sibiu s-au diseminat în multe locuri din țară. Rezistența continuă…
Cui i-e frică de solidaritatea civică?
Rezistența civică din această lună februarie 2017 la malversațiunile guvernului („eveniment pus la cale de o mașinărie a unor forțe străine” care-l scoate din sărite pe șeful PSD) nu e un fenomen întâmplător, nici indus din afară, nici trecător. Nu e trecător pentru că s-a copt în timp, maturizându-se treptat cu fiecare eveniment reprobabil declanșat de politic sau legat de interese de grup contrare celor sociale. Poziționarea multor lideri de opinie din media și a comentatorilor din zona lor de influență însă, mai curând de partea intereselor politice, a dat de înțeles din capul locului că din partea lor nu e de așteptat un sprijin pentru solidarizarea civică. Primul test, revolta împotriva proiectului RMGC de devalizare a aurului de la Roșia Montana, și prima reușită. După o ofensivă de ani de zile, RMGC a fost nevoit să dea înapoi. O fază timpurie a procesului de solidarizare civică intens boicotată pusă, cum altfel, pe seama „agenturilor”, luată în râs de vânătorii de resurse strategice, de politruci cu interese în afacere și de ideologii de dreapta pentru care acapararea resurselor strategice prin politici de spoliere tipice țărilor africane înseamnă politică economică capitalistă. Fără rezistența tenace a tinerilor din stradă, probabil acum am fi asistat neputincioși la demolarea a patru munți, apariția unui sumbru lac de cianură în locul lor, încărcarea aurului în conturi grase din cele patru vânturi, plus bacșișurile cuvenite unor profitori autohtoni.
Din nefericire, ca și în cazul asaltului necontenit la justiție, pofta de resurse a rămas aceeași. Ajuns la butoane, PSD revine la legile de exploatare sălbatică a fondului forestier și, nerăbdător s-ajungă și la aur, își dă dă acordul pentru folosirea cianurilor.
Al doilea episod-reper al procesului de solidarizare&maturizare socială a fost, fără îndoială, reacția de revoltă în urma tragediei de la „Colectiv”. Stârnit de nesimțirea cruntă și corupția politică, evenimentul, fără conotații ideologice de data asta, a dus la căderea guvernului Ponta, a marcat puternic emoțional, societatea, unind categorii disparate, a responsabilizat-o, eliberând-o, în bună parte, de dependența de politic.
Manifestările anti-guvernamentale de acum pot fi socotite momentul definitoriu al solidarizării sociale. În ciuda unor bariere ideologice, a dezagreabilelor frecușuri inter-instituționale, a dependenței unora de lideri politici cu probleme (vizibil în scădere de influență) și a mediei servile față de patronatul obedient politic eșuate în misiuni penibile de propagandă, societatea, mai independentă și mai sigură pe ea pe zi ce trece, a trecut examenul de maturitate civică. Pe cei indignați de unele exprimări mai colorate, uneori dure, din stradă, îi asigur că spiritul acestor manifestări n-are nimic cu violența și ura. Cei care au făcut sport, obișnuiți cu modul de manifestare al tribunelor în timpul unor întreceri sportive, știu că astea țin de firescul exprimării nemulțumirii în stradă.
În fine, este uimitor că acest proces responsabil de agregare socială are loc rapid, într-o atmosferă deloc încurajatoare, într-un spațiu geografic neprielnic, bântuit de trolii de la est ca și de cei autohtoni, de anti-rezistența marii părți din media, de segmentele captive ideologic, cu precădere prizonierii din zona roșie, de neliniștile în creștere de la vest.
Mecanism de Critică și Evaluare
Ca toate mecanismele din mediile democratice- și cel autohton, cetățenesc, pe care l-aș numi de critică și evaluare, e fie neînțeles de boborenii obișnuiți să fie manevrați, fie prost înțeles, fie respins cu indignare de către politruci și adepții lor. Pentru că politrucismul obtuz și corupt e adversarul natural al oricărei critici sănătoase. Și, implicit, al democrației autentice. O suportă că n-are încotro. Altfel, ar face ce a făcut democratul Iliescu în iunie 1990, după ce a silabisit jurământul (cu mâna pe Biblie) odată instalat pe tronul republicii eliberat de Ceaușescu. Și ce-au făcut ulterior, băieții, cea mai recentă ispravă fiind revoluția uselist-parlamentară din ianuarie 2012- încheiată de curând printr-un așa-zis miracol în beneficiul acelorași profitori regrupați politic. Dacă un lunetist imperturbabil împreună cu un comando de politruci notorii aleși dintre cei mai zeloși activiști anti-justiție, anti-DNA, anti ANI și anti CCR poate reforma clasa politică, atunci de bună seamă, se poate face și din ureche de scroafă pungă de mătase.
*
Instinctul eliminării oponenților -chiar neimportanți, specific purtătorilor de gene antidemocratice, există în orice regim, oricât de liber. Camuflat în gesturi de imagine (grija față de copii, defavorizați, martiri etc) se reactivează instantaneu oridecâteori are parte de un mediu politic fără opoziție reală, de un leadership duplicitar- autoritarist și de instrumente de propagandă compatibile. Un feeling dictatorial, ca să mă refer la evenimentul momentului, nu poate agrea mecanismele de monitorizare impuse de UE. Mamutul nu poate zburda cât timp e verificat. Enervant! Însă n-are încotro, trebuie să aibă răbdare dacă vrea să treacă drept garant al democrației. Mai ales că nu mai poate conta pe programe plătite de alterare mediatică a democrației de soiul antenismului varanic, decât ocazional, prin emisari mai mult sau mai puțin, abili.
*
O demonstrație la zi a impulsului antidemocratic e chiar excluderea PMP-ului de la negocierile de la Cotroceni. Un pas mic pentru noul leader, uriaș ca demonstrație pentru „politica altfel”. PMP nu e în ilegalitate, n-a fost validat de mamut, nici de actualul leader, ci de lege. Iar ca partid rezultat prin alegeri reprezintă un segment de electorat al acestei țări. A-l exonera de la consultări arată o aroganță cu nimic mai josnică decât refuzul lui Ponta de a-i aproba o locuință ex-președintelui, conform legii, prefigurând vremuri tulburi pentru democrație. Bine totuși, că judecata critică a societății civile progresează, pas cu pas, depășind stadiul de fan-club captiv politic și de propagandă joasă de galerie.
*
*
Și fiindcă am adus în discuție, ca exemplu, cazul respectiv, adaug că am votat Macovei, nu Udrea! Felul în care instinctul posesiv-dictatorial al doamnei Udrea a pus pe butuci un partid promițător făcut de alții s-a dovedit un factor favorizant de necontestat pentru triumful mamutului.
*
…Și pentru că mulți confundă, voit sau nu, critica cu evaluarea, amintesc că actul critic se referă la aspecte cotidiene, la acțiuni în derulare. Că generează opinii diverse a căror valoare depinde de onestitatea, detașarea de tabere și de claritatea judecății critice a autorului, în timp ce evaluarea, folosind indicatori pentru măsurarea rezultatelor, e relativ obiectivă și are loc la intervale de timp prestabilite.
Sindromul soldatului care n-are vatră
Vă daţi seama în ce stare de nelămurire s-ar fi trezit armatele francezilor deopotrivă cu ale englezilor dacă, între momentele Abukir şi Trafalgar, să zicem, în timp ce comandanţii dumnealor s-ar fi înfrăţit la un whisky, cu seducătoarea Emma Hamilton în pole position pe genunchii lui bravului Nelson făcându-i cu ochiul măreţului Napoleon? Vă imaginaţi cumva, că din cale afară de decepţionaţi, şi-ar zmulge părul din cap şi ar da bir cu fugiţii? Că soldaţii pur sânge din toate timpurile şi din toate armatele s-ar putea elibera vreodată din starea de soldăţit? (Să nu-i confundăm, totuşi, cu mercenarii deşi adesea ajung să semene). Soldatul adevărat n-are vatră. Nu iese la pensie. Nu poate trăi fără dujmani. Nu poate trăi fără stăpân. Iar stăpânul-comandant nu poate greşi altfel n-ar fi stăpân (să ne trăiţi prea iubite!) Soldatul adevărat nu iese din tranşee (decât, cel mult, la o ţigare) şi trage-n oricine i-ar spune că s-au schimbat vremile şi ţintele. Soldatul adevărat îşi slujeşte de-a pururi idolul, viu sau mort (pentru care, de altfel, nu există, pentru care a fost, este şi va fi un nimeni). Îl slujește şi înainte de, şi în timp de şi după ce se termină războiul. Îl adoră și reîncarnat în rozalia Ema Hamilton, ca-n filmul alb-negru de la cinema „Pacea”.
Trupele pararealiste nu ies din cazarma minţii, întreţinându-şi cu fervoare războiul în orice vreme, ca pe o formă de existenţă idolatră. La nevoie, extinzându-l în zone neutre. Faptul că stăpânii greşesc, îşi încheie ori îşi aruncă-n aer misia nu contează pentru paraleli. Gândirea lor e de neclintit. Nu-i ceva nou: cruciaţi, guevarişti, islamişti, soldăţei din terracota au trecut, odată cu istoria, prin stări similare, ei nefiind luptători pentru valorile perene ale societăţii ci pentru ale şefilor. Se-ntâmplă totuşi ca pentru un răstimp istoric un personaj să întruchipeze valori autentice, împărtăşite de unele segmente sociale în mod natural şi benefic. Rarissim! Categoric asemenea personaje îşi vor fi câştigat respectul prin ce spun şi făptuiesc în timpul lor activ şi, de regulă, mai mult după ce ies din scenă. După cum personajele, malefice ori doar mediocre, purtătoare de false valori, ajung fără excepţie, în tomberoanele istoriei după ce vor fi făcut destul rău. Paradoxal, modul de susţinere obedient şi faţă de unii şi faţă de alţii, sfârşeşte prin a aduce la acelaşi numitor valoric taberele aflate în stare de beligeranţă devenind o cauză majoră a decăderii. Gândirea critică, de altfel singura care arată o consideraţie reală faţă de potenţialii factori pozitivi ai schimbării, e şi singura care poate genera o evoluţie pozitivă. În schimb idolatria – pe de o parte- şi cleveteala& justiţiarism, ca mod curent de manifestare publică, pe de alta, sunt forţele negative care pun în mişcare perpetuă vârtejul vicios al declinului socio-politic. Cauţionând, din reflex soldăţesc, răul mai mic, răul mare are drum deschis. Nu și când e vorba de constrângerea produsă de o situaţie.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii