Posts tagged ‘păduri’
Contraste
Martie în Israel (24)
O raită-n Galileea
Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca într-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. “Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară. Îi sclipesc ochii. Îi place. A primit deja câteva distincţii, e apreciată. Mă întreb cum poate o copilă fragilă ca Yael să contribuie la prestigiul, recunoscut în toată lumea, al forţelor de apărare israeliene! Mai povestisem cu Leon despre asta. Neîntreruptele atacuri de care au avut parte de la declararea ca stat independent i-au obligat să înfiinţeze „Ţahal”, o armată flexibilă, adaptabilă la orice situaţie, în care un rol important le revine rezerviştilor. Antrenamentele sunt complexe, bine organizate, în tabere plasate aproape de domiciliile soldaţilor. Ţahal se poate mobiliza rapid la nevoie, iar statutul de soldat este cât se poate de onorant în Israel.
… Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. … O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi exuberantul „Hava Nagila”. ( Bine, spune Miriam resemnată, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)… Este un dans tradiţional, îmi spune Leon, cel mai îndrăgit de evrei. Un simbol al comunităţii iudaice. Ştiam acest lucru, nu ştiusem însă, că provine din hora românească.
…Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră. Leon conduce cu viteză constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Noroc că sună Miriam. “Ken” , răspunde Yael, “e un drum tare plăcut” (înţeleg asta din expresia de pe faţa ei). Miriam se distrează, e cu rude, prieteni. …Dacă bârfesc? Păi cum altfel… Leon râde.
Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii, mă face atentă, Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ”O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (pentru asta, mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, un material numai bun de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Permanent. Alte peisaje, alte păduri de foioase, alte şiruri de chiparoşi. Roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară. O inscripţie marchează punctul de intrare al şoselei sub nivelul mării. Coborâm în continuare. Mărginit de chiparoşi, drumul se deschide într-o perspectivă superbă. Suntem în Tiberias. O gură de cafea şi ne sare somnul.
Yael se-nviorează, îşi preia rolul de ghid. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite, se vede strălucind Marea Galileii (Tiberiadei) sau Kineret, cum îi spun evreii. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul, vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. “Aici, exact aici”, îmi arată Yael, „e locul unde Isus a mers pe apă”.
din volumul “Martie în Israel”
Nora Damian, 2009
Martie în Israel. O raită-n Galillea
Dealuri, coline, văi înverzite, cât vezi cu ochii. Le zărisem zilnic, de aproape o lună, de la fereastra camerei lui Yael, uneori cu contururile estompate de lumina puternică, alteori aduse aproape de transparenţa înserărilor sau a zilelor noroase, ca-ntr-un tablou. Intrăm abrupt în peisajele care se succed, ca într-un caleidoscop cinematografic, unul mai atrăgător decât celălalt. Galileea se descoperă proaspătă şi verde în toată splendoarea ei. Livezi de măslini, mango, lămâi şi portocali de o parte şi de alta a drumului, urcă pe versanţii nu foarte abrupţi până-n apropierea teraselor pietroase şi a caselor albe căţărate una-n spatele alteia, pe dealurile mai răsărite. În stânga, lacuri de un albastru intens, strălucitor, ne-nsoţesc kilometri de drum. Rezervoare de apă dulce de unde pompe puternice trimit apa în deşertul Iudeii. Leon e tare încântat de lucrul ăsta. Ar vrea să văd cu ochii mei cum s-a transformat deşertul. „Ce viaţă e acolo!”… (Data viitoare, precis!) La un moment dat Yael îmi arată undeva un loc, da, da, am priceput, e vorba de o zonă cu tabere de instrucţie militară. Îi sclipesc ochii. Îi place, a primit deja nişte distincţii, e apreciată. Aerul are o limpezime de un cenuşiu luminos. Câţiva stropi de ploaie se preling pe parbriz. Trecem printr-un sat arab, construcţii cubice cu deschizăturile ferestrelor de diferite forme, turme de capre pe terasele pietroase de mai sus de case. Avusesem de ales, să merg cu Yael şi Leon în excursia asta, sau s-o însoţesc pe Miriam la cununia unei rudenii. (O obligaţie, cineva din familie trebuie să meargă!) …O nuntă! Aş fi văzut ceva deosebit, ritualuri de excepţie. Şi minunatul Hava Nagila… ( Bine, spune Miriam, am să beau şi am să dansez şi pentru voi)… Păduri de conifere cu ace lungi şi coroane ca nişte umbrele maiestuoase, siluetele zvelte ale chiparoşilor decupate pe cerul oţeliu. Zi înnorată de sfârşit de martie. Torsul plăcut al motorului. O sută de kilometri pe oră. conduce cu viteza constantă. Din fericire drumul nu e prea aglomerat. Dacă n-ar fi atât de frumoase locurile şi interesante explicaţiile date de Leon, vocea lui plăcută, molcomă m-ar adormi. Şi Yael pare somnoroasă. (Îmi aduc aminte de militarii care dormitau în tren). Miriam ne-ntreabă ce facem unde am ajuns. „Ken” , răspunde Yael la telefon. „E bine, în regulă”, înţeleg din expresia de pe faţa ei. Convorbirea se lungeşte. Leon râde. Da, s-a întâlnit şi cu rudele. Se distrează… „Ce fac?… Ce să facă! Bârfesc!”… Nu mai e mult şi ajungem la punctul de unde o să coborâm sub nivelul mării. Uite, au înflorit migdalii, îmi arată Yael. În câteva zile va fi cald. Livezile sunt din ce în ce mai întinse şi mai diverse: avocado, măslini, bananieri, citrice. (O să-mi pară rău că plec! Acum când intrasem de-a binelea în atmosfera locurilor…) Plouă… Trecem printr-un sat de druzi. ” O sectă care-şi protejează obiceiurile încă din antichitate. În general se-nţeleg bine cu evreii”. Şoseaua intră într-un canion cu pereţi verticali tăiaţi în piatra calcaroasă într-o porţiune mai aridă a drumului. Apoi se lărgeşte, intră într-o zonă cultivată (mai-nainte a fost curăţată de stânci şi de pietroaie explică Leon, numai bune de folosit în construcţii). Unde te uiţi, pe suprafaţele arate, sau acoperite deja de verdele culturilor, se văd reţelele tuburilor subţiri de irigaţii cu debitul apei reglat automat în funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Se construieşte enorm, se construieşte repede, sistematic, pretutindeni. Alte peisaje, alte păduri de foioase, şiruri de chiparoşi. Drumul mărginit de palmieri, roşul cald al anemonelor. Ploaie, soare, ploaie. Drumul coboară, coboară, o inscripţie ne spune că de aici intrăm sub nivelul mării. Coborâm în continuare, suntem în Tiberias, o gură de cafea, Yael îşi preia rolul de ghid, ne sare somnul. Printre vile albe, elegante, printre palmieri şi tufe înflorite se vede oglinda albastră-verzuie strălucitoare a lacului Kineret. Ieşim din oraşul a cărui istorie începe din vremea împăratului Tiberiu, şi, pe şoseaua paralelă cu ţărmul vizităm pe rând, Tabgha, Biserica Primatului lui Petru, apoi Capernaum. Leon opreşte maşina, ne dăm jos undeva pe malul apei. Pescăruşi albi planează deasupra oglinzii de un albastru argintiu, vălurele mici se sparg de pietrişul alb la ţărm. Pietricele albe se văd şi pe fundul apei perfect transparente. Un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de o linişte copleşitoare. Cerul s-a limpezit complet. Îmi dau cu puţină apă pe faţă. „Aici, exact aici, îmi explică Yael, e locul unde Isus a mers pe apă”.
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii