Victor Ponta: ”Este pentru prima dată în România când, după vot, ambii contracandidați sunt reprezentați la cel mai înalt nivel: cei șase milioane de votanți ai domnului Iohannis sunt reprezentați de către domnia sa din funcția de Președinte, iar cei cinci milioane de votanți ai mei sunt reprezentați de mine din funcția de Prim-Ministru.” Declarațiecare, prin litera și spiritul ei, eclipsează fără pic de grație „bombănelile” încriminate cu știuta-i grație literar-spirituală de dl. Pleșu (aici) întărindu-i beton îndemnul dat stimabililor la cumințenie și la „puțintică răbdare”. În ton cu declarația premierului, d-l Pleșu vede doar aspectele superficiale cărora le conferă un sens anecdotic prin care exonerează pur și simplu o bucată de istorie crucială pentru trecerea de la un stat cu justiție politizată, la un stat de drept. Bagatelizând realitatea de dincolo de perdelele Cotroceniului, reducând deceniul de luptă infernală cu corupția instituționalizată doar la spectacolul pro sau anti-Băsescu, dl. Pleșu nu face decât să legitimeze antibăsismul&antimacovismul, ducând în derizoriu tot ce s-a făcut bine, cu dificultăți enorme, înainte de KWJ.
*
Crede, oare, că-l ajută în felul ăsta pe noul chiriaș de la Cotroceni? Să fie de neînțeles pentru dl.Pleșu că primii pași ai noului președinte, ca și cei de după, au contrazis șocant tot ce promisese în campanie? Și că și-a definit astfel, din start obligațiile și dependențele jenante? E greu de acceptat că astea l-au scos la iveală pe adevăratul KWJ și nu pofta neostoită de sânge a boborului? Și nici cea de cafteală a televiziilor?
*
În fine, cum sună, după deceniul de terorizare malefică mediatică a ex-președintelui, dirijată de rețelele mafiote apropiate mediului politic ale lui KWI și scump plătită de stat, sub toate aspectele (ale căror efecte devastatoare încă se simt) ipocritul îndemn aveți puțintică răbdare cu domnul instalat la Cotroceni, lăsați-l, săracu’, să se obișnuiască, normal să mai greșească, firesc să și-l aleagă pe mihalache! Sau, „ce curaj pe președinte c-a tăcut”, când, după consultarea pe tăcute (între alte tăcute) ponta și-a dat sieși o ordonanță, întrecând tot ce a făcut în materie de obrăznicie politică pân-acum? Sigur, e „ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă”. Pare logic! Doar că e o pretenție inventată de autor de dragul demonstrației ca motivație pentru conținutul pledoariei pro-KWJ. Un avocățism infantil a la Mateuț! Iar dacă a-i trage de urechi de pe poziții elitist-suverane pe cei care contau pe un minim bun simț- atitudinal dacă nu politic- cu ipocritul apel la „ciocul mic” („hai să nu instituim, din prima zi, exigenţe supreme!”) pare o subtilitate de analist politic militar, a te declara „mulțumit că Ponta e tot mai pisicuţ” e un gag de politic-variete. Trăiască paradisul politic național și ctitorul lui genial!
După ce a făcut ravagii în ţară, după ce a produs crize şi recesiune, pivnicerisme şi efecte meteo neobişnuite, Băsescu s-a oprit din plouat. Presa, însă, continuă să scoată apa din studiouri de tocşouri iar domnul Pleşu stă permanent cu umbrela antibăsescu deschisă când scriitoriceşte. Despre Băsescu, fireşte. Fie aşa, fie altminteri. Cu un pas înaintea tuturor, dictatorul a trecut la acţiuni şi mai groaznice: a aprins fitilul în Orientul Mijlociu, a declanşat canicula în Africa, a încărcat mitraliera lui Breivik la Oslo, a dat foc Londrei, a scos lumea-n-stradă la Tel-Aviv. Iar acum se distrează aruncând bursele-n aer, antenele-n cosmos şi sticle incendiare pe unde apucă. Istoria naţională, cea europeană, în curând a lumii-ntregi se aruncă-n lupta cu Băsescu. Dar cine să-l oprească? Media, că vorba aia, la nevoie se cunoaşte. Şi din prăpastie. Ca şi vorba ailaltă (cine o zise) fiecăruia după nevoi şi de la fiecare cât poate. Cu cât poate şi ea, săraca, că nu prea mai are de unde. Şi dă-i şi luptă, cu cât pot şi ei, săracii, intelectualiifelixieni ai patriei. O soartă de uzură şi o viaţă de ură dedicată eliberării de sub dictatură! Şi uite aşa, începe lumea să se trezească şi caţavencii iar să ostenească. Băştinaşii, etniile şi cumetriile locului, precum şi popoarele din uniuni şi din separeuri conştientizează că trăiesc un moment epocal: sunt contemporanii celei mai grandioase bătălii planetare din istoria antică, medievală, modernă şi postcontemporană: lupta cu Băsescu! În frunte, generalii crin şi ponta, crunţi ca nişte parpangheli, răzbat prin explozii şi ruine. Dar când e să n-ai noroc, n-ai: împărţită, juma’ spre băsescu şi juma’ spre naşu’, forţa-crin se dezintegrează. Încă un proiect fisionabil marca Felix care dă chix.
Ai putea crede că, de şase ani trăgând din greu în slujba unui zbir nedeprins cu fineţurile, dl. Pleşu s-a săturat. I-a ajuns: a lăsat totul baltă şi a ieşit să se plângă, metodic şi didactic, într-un serial, cum ar face, probabil, orice om simplu şi orice cărturar de elită, scos din sărite, în loc să apeleze pur şi simplu la o tigaie ca să-şi verse nervii. …Dar de unde năduful ăsta de intelectual abuzat care se decide după ani de zile, să rupă tăcerea? Şi, mai ales, de ce? De ce acum? …Nu sunt ca noi, dragă Gabriel, i se plânsese Andrei Pleșu, prietenului Liiceanu, vorbind de unii dintre colegii săi din primul guvern postdecembrist,’91-’92, în care era Ministru al Culturii. Evident că ei erau altfel decât dezagreabilii Duvăz, Dijmărescu etc. (şi pentru mulţi dintre noi, noroc că nu eram în situaţia de a lucra acolo :)) În mandatul din ’97-99 însă, ca ministru de Externe în noul executiv, părea că-şi găsise locul. Sau, nu? …Să se fi potrivit mai bine, după aia, la CNSAS? Cu Dinescu?… Sau ca scriitor la Patriciu după consilier la Băsescu? Problema e că şi dacă eşti altfel, dacă nu te simţi confortabil într-un mediu în care însă vrei şi poţi să faci ceva util pentru societate, rabzi şi faci. Dacă nu, pleci. Pleci şi taci dacă, accedând periodic la funcţii politice, nu te simţi util; fie că nu poţi, fie că nu suporţi mediul, fie că preocuparea pentru propria persoană trece înaintea proiectelor de interes public. Cred însă că lucrurile stau chiar mai simplu. Nu-i greu de observat că popularitatea intangibilului cuplu Pleşu-Liiceanu nu mai e ce a fost. Nu din pricina cărţilor dumnealor, astea sunt la locul lor pe raftul de sus, ci din pricina unui străveziu cult al personalităţii de vedete intelectuale într-o ţară rătăcind încă, în oarecare buimăceală politico-culturală. Un cult soft, pe care l-au întreţinut într-un mod agreabil şi instructiv, până când dl- Liiceanu a avut, în nişte împrejurări publice, ceva scăderi de inteligenţă, trecătoare, cu uşoare accese de vanitate care au produs rapid efecte dramatice. Şi cu ce să dreagă lucrurile nişte intelectuali, până mai ieri, sacri, sătui de povara de a fi acuzaţi că sunt ai lui Băsescu? Nici disocierea publică de un preşedinte în stare să transmită condoleanţe dincolo de gardul anticomunismului, ba şi mai rău, capabil s-aleagă să se lase huiduit decât să amăgească intelectualimea, n-a avut efect. Să recupereze, oare, această târzie reacţie de revoltă a d-lui Pleşu, percepţia de „idoli” ai intelighentiei, de altă dată?
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii