Aventuri în grădina de hârtie

De la răul cel mai mic la binele utopic?

Ca rod al justiţiarismului, radicalismul poate face ravagii într-o comunitate. Ca exteriorizare a unui subiectivism înfierbântat şi războinic, radicalismul îşi caută discipoli dornici să se oglindească în ascuţişul sabiei sale hrănindu-se spiritual din duşmănie, negativism, conflict. Altfel spus, printr-un mod de a trăi agresiv, intolerant, prin blocaje distructive, sărind peste reguli şi argumente, înconjurându-se cu prozeliţi de aceeaşi factură, practicanţii radicalismului tind a înlocui brutal ordinea normală a unei societăţi cu vrerea lor înşelătoare şi rapace. Iar când intoleranţa excesivă faţă de presupusa netrebnicie a inamicilor se dovedeşte a fi dublată de maximă îngăduinţă faţă de fărădelegile proprii, avem imaginea robot a politicianului autohton sau prototipul jurnalistului cu zgardă. Şi astfel, inducându-se constant, incultură, lehamite, insalubritate, în societate, toate astea, de la un punct, duc la o stare de deprimare perpetuă şi o tristă obişnuinţă. Dar ce se-ntâmplă când, gândind, realist şi tolerant, binele necoaptei şi prea iute-mbătrânitei noastre societăţi, se optează pentru răul cel mai mic nădăjduind, cu încăpăţânare, în promisiunea lui de a deveni, dacă nu binele absolut (să fim raţionali!) cel puţin, un bine modest şi perfectibil? …Dacă răul cel mai mic vede aici o slăbiciune favorabilă sieşi pe care o exploatează repetat şi fără scrupule? Nu seamănă asta a vinde un bine utopic? Nu-i un soi de şantaj? Şi la ce altceva duce această ipocrizie decât la creşterea concurenţială a ambelor rele, drept care alegând răul cel mai mic, e posibil, de fapt, să perpetuăm o spirală a răului?

13 februarie 2011 at 21:37 noradamian 89 comentarii