Posts tagged ‘reactivitate’
Populism contra populism
Reactivitatea e forma joasă de confruntare care învârte cercul conflictelor. A răspunde unui puseu de naționalism cu un puseu strident de supranaționalism poate reactiva resentimentele latente interetnice. O reacție păguboasă social, sub demnitatea de președinte. Vanitatea&trufia nu-s patriotism&eroism nicăieri în lume. Poziționările anticonstituționale ale UDMR, cu amestecul nerușinat al premierului Ungariei, nu-s un secret, nici faptul c-au fost încurajate parșiv de toate partidele postdecembriste care s-au perindat la guvernare. UDMR fiind socotit un PSD maghiar. Nu doar PSD, partidul dominant după ’89, a concubinat profitabil în dauna unei politici sănătoase cu UDMR, ci și PNL. De ce nu s-au rezolvat toate aceste vechi diferende în parlament? Democratic? Transparent? Înțelept? Pe căi diplomatice? Sau prin CSAT? În favoarea autonomiei administrative a tuturor regiunilor? Nu cumva exact din pricina acestor țopăieli transpartinice bolnăvicioase? N-ar trebui, ca lider al unui stat european, să eviți diferendele naționaliste? Să combați, în schimb, dezechilibrele de dezvoltare regională? Cine nu-și dă seama că naționalismele extremiste înseamnă o vulnerabilitate majoră pentru UE? Și atunci de ce a ales președintele să-și umfle mușchii într-un caft gratuit, fără miză, cu un potențial riscant? Ce alt efect poate avea o iesire isteric-violentă, ca aceea la care am fost martori, decât resuscitarea dușmăniilor interetnice? Și, de fapt, ce a obținut? Satisfacția (mândria de fani cu creasta vopsită în culorile galeriei) că l-a caftit, pe limba lui, pe indezirabilul premier Orban? Plăcerea personală că a putut oferi boborenilor de ambele nații un pic de ură? Pentru că nimic nu jignește mai dureros decât să iei în derâdere mama, țara sau limba cuiva. A unei nații sau a unei etnii. Poate fi ăsta prețul pentru un transfer de puncte electorale în contul PNL-ului, oricât ar fi de șubrezit ar fi partidul său de cele câteva luni de guvernare? Îl pune în corzi, cumva, pe premierul maghiar? Pune capăt nelipsitelor diversiuni electorale puse-n scenă pentru prostime?
Publicat azi, 2 mai, în revista Kamikaze
@kamikazeonline.ro
Proactivitatea în războiul politic
În aceeaşi situaţie, nefericită, să zicem, unii semeni reacţionează nervos sau agresiv, alţii se dau bătuţi sau rămân impasibili şi prea puţini caută o soluţie pozitivă. Natura răspunsurilor depinde de temperamentul omului şi de formarea sa. Şi nu mai puţin, de a influenţei mediului în care trăieşte. În general, indiferent de situaţie, reacţiile dominante sunt cele impulsiv-afective, cu grad mare de previzibilitate, netrecute prin filtrul libertăţii interioare, a alegerii controlate şi responsabile pe criteriul binelui. Sunt cele generate exclusiv de propria îndreptăţire suveran-subiectivă. O dictatură incontrolabilă a afectelor asupra raţiunii care exclude responsabilitatea. Raportul proactivitate (a răspunsurilor alese pe temeiul efectelor benefice) şi reactivitate (a reacţiilor impulsive cu efecte negative) diferenţiază destine de oameni şi colectivităţi. Îmbolnăvit de nivelul extrem de jos al politicului, reactivismul societăţii noastre actuale seamănă cu al zonelor de război.
Reactivitatea fiind o dependenţă excesivă şi exclusivă de stimuli externi, un mediu social politic bolnav produce, pe acest fond, defensivitate, anxietate, intoleranţă şi agresivitate, în diverse formule de la o persoană la alta. Pe ansamblu, toate astea-s atitudini distructive care se susţin şi se amplifică reciproc. Răspunsurile, ca opţiuni pe criteriul valoric, se răresc, nu găsesc teren, obloanele raţiunii se-nchid, identităţile se colectivizează în rău şi în neputinţă. Se instalează, în schimb, ca la mama lor acasă, manipularea şi confuzia, şi mai ales, ura, ideale pentru intensificarea reactivităţii.
Teoria proactivităţii (care aplicată conştient şi sistematic poate construi individualităţi şi organizaţii) e mult mai dificil însă, de pus în practică în condiţiile de război- fie el şi politic ca acel în care ne aflăm. Fiind de zeci de ani împiedicată de mediul politic să se construiască normal şi durabil, eliberarea societăţii din obişnuinţa reactivităţii e tot mai problematică. Asta şi pentru că “arta războiului e o înşelătorie”(Sun Tzu,”Arta războiului”) în care “invincibilitatea constă în apărare, iar şansele de victorie, în atac”.
Ce se poate face, prin urmare? Ce altceva decât denunţarea înşelătoriei şi demontarea imposturii? Şi cum altfel decât alegând căi total diferite de ale reactivismului, de ale inflamantului „ochi pentru ochi”? Înlocuindu-l cu opţiunea pentru valori şi anticipând proactiv, responsabil, efectele? De ce îşi fac simţită tot mai rar, mai anemic, prezenţa şi influenţa în planul vieţii publice, personalităţi şi organizaţii din mediul social şi politic ca să dea tonul „atacului” responsabilizator, în măsură să surclaseze justiţiarismul reactiv (perdant) şi extremismul radical înainte de a fi prea târziu? Ori, poate, nici n-au existat?
Capitoliul sub asediul justiţiarilor
Nicicând internetul, această agora buruienoasă, n-a fost mai făţiş împinsă-n antibăsescism! În ani de zile n-am văzut mai mare desfăşurare de indignare, de ultimatumuri, de demonstraţii de „conştiinţă” feisbucistică, de apeluri crunte pentru salvarea justiţiei de ea însăşi şi de ai ei, concomitent cu somaţii şi, mai ales, cu tragerea la răspundere a trădătorului-coabitator de la Cotroceni, câtă a încăput, de câteva zile, în spaţiul virtual. Ai putea crede că fără acest trădător, justiţia ar fi fost mult mai justiţie şi statul de drept, un reper al verticalităţii între statele lumii. Pontaficându-se, cum zic acuzatorii săi, a făcut praf tot ce au construit justiţiarii patriei. Aşa stând treaba, putem spune că revoluţia din ianuarie 2012 a fost doar un promo al marii revoluţii, a celei de acum, a justiţiarilor, din mai 2013!…
Numai ca justiţiarismul nu e cavalerul salvator al justiţiei! Dimpotrivă! Justiţia i-ar lua scara. I-ar anula vanitatea. Justiţiarismul ăsta nu are nici o asemănare nici cu cel robinhoodian. Mai curând e rodul unor orgolii exacerbate activate de anumiţi stimuli. Indiferent de motorul care-l pune in mişcare, odată pornit generează condiţiile pentru manipulare şi manipulatori. Generează confuzie si lipsa de încredere. Justiţiarismul devine promotorul arbitrariului, al individualismului, desigur în numele colectivităţii. Al subiectivismului, desigur în numele obiectivităţii. Arbitrariul crează, în schimb, condiţii optime oportunismului. …Profitorilor politici! Revigorează conflicte fără a da soluţii şi fără a lua în considerare diversitatea intereselor din spatele lor. Valurile de reactivitate, resentimentele acoperă raţionalitatea şi echilibrul şi-aşa precar, al comunităţii. Justiţia îşi pierde puţinul prestigiu câştigat cu eforturi uriaşe. Şi abia acum, realmente, e pusă-n pericol.
Societatea devine descurajant de nevrotică. Refuză înţelepciunea, chibzuinţa. Ăsta pare să fie şi scopul! Justiţiarismul este o atitudine caracterizată de agresivitate şi mânie. Niciuna din aceste stări, chiar îndreptăţită, nu e proactivă, ci distructivă. Justiţiarul caută orice pretext ca să-şi impună punctul de vedere. Nu suportă să-şi piardă influenţa! Exagerează, amplifică, inflamează, sperie- găseşte resurse şi-n piatră seacă, dacă trebuie. Nu face analize, n-are viziune, n-are soluţii. Nu e creativ, ci regurgitiv. Nu e războinicul romantic din cărţile de aventuri, din filmele de capă şi spadă ori westernuri. Nu e nici Moise, nici Gandhi. Justiţiarul pune etichete, dă sentinţe şi aprinde fitile. Uneori, poate, fără să-şi dea seama, e împins să facă asta. Fiindcă are o dizabilitate esenţială: cecitatea produsă de vanitate. Chiar onest fiind, n-are cum controla şi, mai ales, cum asuma efectele demersurilor sale. Dar nu asta-l interesează! Aparent, activarea resentimentelor colective ar trebui sa însemne un suport pentru justiţie. Numai că e exact invers: reculul atacului justiţiar loveşte-n justiţie şi prin asta- e afectată, odată-n plus, societatea. O societate care se repolarizeză, ale cărei energii sunt absorbite într-o absurdă şi nocivă încăierare.
Energiile sociale captate în sensul satisfacerii unor vanităţi nu pot face nicicând bine. Se pot da destule exemple concrete- se văd limpede pe net, dar exact asta nu vreau! Mă rezum la a spune că, dacă într-o legendă gâştele au salvat capitoliul, pe aici e invers: corul iresponsabil de ga-ga-uri i-ar veni urgent, de hac. În spiritul justiţiarului, la nevoie, răul trebuie stimulat!… Ca să vadă lumea cine are dreptate.
„Ieşi afară dreptate ordinară”
Când politicienii iau locul procurorilor, justiţia e în pericol. Când procurorii judecă politic, politica îşi pierde rostul. Iar când toţi ceilalţi se cred deopotrivă politicieni şi procurori şi acţionează ca atare, nu mai au rost nici unii. Societatea e-n pericol.
Ca temelie spirituală, principiile, credinţele şi convingerile sunt date individuale. Când mai multe persoane le împărtăşesc, funcţionează ca liant al grupului. Sau, in extenso, ca liant social. Când nişte persoane, de regulă o minoritate încearcă să şi le impună, ultimativ, celorlalţi, în manieră fundamentalistă, atentează la liberul arbitru. ceva caracteristic gândirii dictatoriale. Iar asta e valabil fie că e e vorba de aspecte pozitive, fie negative. Binele cu forţa nu prea ţine. Şi nici dreptatea cu măciuca, fie ea şi verbală, oricât de mult ar plăcea aşa ceva, unora. În asta constă diferenţa dintre justiţiarism şi justiţie. Cel dintâi reprezentând un asalt al egoului hiperbolizat convins că trebuie să-şi impună dreptatea, cealaltă- bună-rea, eficientă ori mai puţin eficientă funcţionând într-un cadru politic legal şi acceptat. Cât timp justiţiarii înţeleg să se rezume la a exercita o presiune justificată pe instituţiile care funcţionează defect, totul e în regulă. Când însă, presiunea are un aer ultimativ, tocmai justiţiarii sunt cei care aduc un deserviciu justiţiei şi statului de drept. Paradoxal! E aici o linie de echilibru nesigur şi foarte înşelător pe care orgoliul îi face s-o ignore. Faptul că justiţiarismul cel „pozitiv” determină de fiecare dată contraatacul unui justiţiarism contrar şi de sens opus. Iar ăsta de regulă învinge şi mână societatea unde vrea el. Este ceeace trăim din ’89 încoace. Iar „cei pozitivi” nici acum nu-şi dau seama ce rol au jucat şi joacă în această cursă infernală.
Aş putea spune că acest justiţiarism neputincios a potenţat într-un fel reactivitatea adversă precedând toate episoadele de eşec în evoluţia postdecembristă. Presa sănătoasă nici nu se mai vede de javre, dreptatea se dezumflă ca o minge de maidan, iar turnătorii dovediţi, interlopii şi corupţii ajung să ancheteze procurorii.
Sursă de energie neconvenţională: paranoia în dialog.
„Nu controlezi tu ce ţi se intâmplă.Dar poţi controla cum răspunzi la ce ţi se întâmplă.
Şi la capitolul ăsta nu stăm deloc bine.”(bloggerul Viq) . Trăim într-o lume în care violenţa e mult mai puţin respinsă public, iar agresivitatea tinde să fie un semn de valoare personală“(psihanalistul Alfred Dumitrescu, preşedintele Societăţii Române de Psihanaliză) .
Aventuri în grădina de hârtie 
ultimele comentarii